ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1403/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 3 iunie 1998 reclamantul P.M.

a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC

H.N. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să-i lase în

deplină proprietate imobilul din București.

În motivarea acțiunii, fondată în

drept pe prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., reclamantul a arătat că este

singurul moștenitor al mătușii sale P.E., fostă proprietară a imobilului, și că

bunul greșit a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 deoarece autoarea,

avocat fiind, era exceptată de la aplicarea amintitului act normativ.

Investit inițial cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

prin sentința nr. 140 din 16 februarie 2000, a respins ca neîntemeiată

acțiunea, cu motivarea că probele administrate în cauză referitoare la

exceptarea de la naționalizare nu sunt concludente, întrucât atestă situații

ulterioare adoptării Decretului nr. 92/1950.

Soluția tribunalului a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr. 358/A din 13 iunie 2000, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamant.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 2441 din 11 mai 2001, a admis recursul declarat de

reclamantul P.M., a casat hotărârile date în cauză și a investit tribunalul cu

rejudecarea litigiului întrucât din probele administrate rezultă o serie de

neconcordanțe, ce se impun a fi clarificate, atât cu privire la

individualizarea imobilului, cât și cu referire la persoana posesorului.

În fond după casare, la data de 20

februarie 2002, s-a depus la dosar (fila 46) o adresă eliberată de pârâta SC

H.N. SA în care se menționa că imobilul din București, a fost vândut, în

temeiul Legii nr. 112/1995, foștilor chiriași, adresa menționând atât numele

cumpărătorilor, cât și datele de identificare ale contractelor de

vânzare-cumpărare (numărul și data încheierii lor).

La 20 martie 2002 numiții D.N., D.G.,

E.G.M., E.G.R.A. și G.M.L. au formulat trei cereri de intervenție în interes

propriu prin care au solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant și a

se constata valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 437/24.760 din

4 octombrie 1996, nr. 3273/24.804 din 11 februarie 1997 și nr. 3463/24.736 din

27 februarie 1997 ce au avut ca obiect apartamentele nr. 1, 2 și 3 ale

imobilului din București. Este de menționat că la fiecare cerere de intervenție

principală (filele 70-81 dosar tribunal) au fost atașate contractele de

vânzare-cumpărare a căror valabilitate s-a cerut a fi constatată.

În ședința publică din 20 martie

2002, în urma dezbaterilor, tribunalul a admis în principiu cererile de

intervenție principale, soluție lăsată de reclamant la aprecierea instanței

(încheierea de la fila 82).

După alte trei termene de judecată

(17 aprilie 2002, 22 mai 2002 și 19 iunie 2002), la data de 14 august 2002,

reclamantul P.M. a formulat o nouă cerere adresată tribunalului prin care a

solicitat anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și obligarea

pârâților să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie. Noua cerere

adresată instanței nu a fost motivată în fapt și în drept și nu a indicat nici

un motiv de anulabilitate a vreunuia dintre cele trei contracte.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 951 din 27 noiembrie 2002, astfel cum a fost

rectificată prin încheierea din 28 noiembrie 2002, a respins „ca neîntemeiată

excepția tardivității cererii de constatare a nulității absolute privind

contractele de vânzare-cumpărare”. A respins ca neîntemeiate cererile de

intervenție. A admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâți și

pe intervenienți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 334/A din 5 iunie 2003, a admis apelurile

declarate de pârâtul Municipiul București și de intervenienții principali, a

schimbat în tot sentința tribunalului în sensul că a respins ca tardivă cererea

modificatoare din 14 august 2001, a admis cererile de intervenție și a respins

acțiunea reclamantului P.M.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut și motivat că cererea reclamantului din 14 august 2002 nu este

una precizatoare sau de întregire, ci una modificatoare, întrucât au fost schimbate

elementele esențiale ale acțiunii și anume obiectul și părțile, în sensul că

s-a solicitat anularea contractelor, iar revendicarea imobiliară a privit alte

părți decât pe pârâții inițiali, respectiv pe intervenienți.

Interpretând prevederile art. 132 și

art. 134 C. proc. civ., curtea de apel a reținut că cererea modificatoare a

acțiunii nu putea fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi

de înfățișare și cum aceste părți s-au opus modificării acțiunii, ea a fost

calificată ca tardivă. Instanța de apel a infirmat și motivarea cu care

tribunalul a primit cererea modificatoare și anume că ea ar fi fost formulată

în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât timp

litigiul de față a fost formulat și s-a desfășurat potrivit dreptului comun.

În fine, curtea de apel a mai

reținut că atât timp cât imobilul a fost vândut intervenienților a căror

contracte de vânzare-cumpărare sunt în ființă, iar subdobânditorii se găsesc la

adăpostul prezumției de bună-credință, nu poate fi admisă acțiunea în

revendicare a reclamantului față de pârâții inițiali.

Împotriva deciziei dată în apel, în

termen legal a declarat recurs reclamantul P.M. care a susținut că greșit

instanța a calificat cererea din 14 august 2002 ca fiind una modificatoare a

acțiunii, ci fiind o cerere precizatoare, ea nu putea fi respinsă ca tardivă și

trebuia luată în considerare; instanța de apel a interpretat greșit prevederile

art. 132 alin. (2), pct. 1, și art. 134 C. proc. civ., ca de altfel și noțiunea

de „prima zi de înfățișare”; instanța de apel a încălcat dispozițiile legale

referitoare la dreptul de proprietate și de moștenire și prin solicitarea de a

se aplica prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a cerut

admiterea acțiunii în revendicare.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 134 C. proc. civ.,

este socotită ca primă zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate,

pot pune concluzii.

În conformitate cu art. 132 alin. (1)

din același cod, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului

un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune

noi dovezi. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea

cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

Alin. (2) al aceluiași articol

dispune că cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor

trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță: 1. când

se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul

mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea

obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuiește cererea în constatare

printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care

cererea în constatare nu poate fi primită.

Din textele mai sus citate rezultă

că legea de procedură distinge două categorii de cereri: de întregire și de

modificare a cererii inițiale. În doctrină și jurisprudență se regăsesc

criterii pentru ca diferențierea dintre cele două categorii de cereri să fie

evidentă și ușor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect

completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi,

exempli

gratia

, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea

bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contra, cererile de

modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele

elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile,

obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

În lumina celor ce preced, cererea

reclamantului din 14 august 2002 în baza căruia a solicitat anularea celor trei

contracte de vânzare-cumpărare și obligarea intervenienților-cumpărători la

predarea celor trei apartamente ce compun nemișcătorul, nu reprezintă o cerere

de întregire a acțiunii inițiale sau o cerere precizatoare, așa cum eronat

susține recurentul, ci o evidentă cerere modificatoare a acțiunii, pentru că

prin intermediul ei reclamantul a urmărit să schimbe două elemente esențiale

ale acțiunii introductive de instanță: obiectul cererii (anularea contractelor)

și părțile ce urmau a cădea în pretenții (intervenienții, iar nu pârâții

inițiali).

Întrucât norma procedurală înscrisă

în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. conține prevederi ce sunt statornicite în

interesul pârâtului, ei i se conferă și un caracter imperativ în măsura în care

atât pârâții, cât și intervenienții, nu au consimțit expres sau tacit la

modificarea acțiunii ulterioară primei zile de înfățișare, ci din contra, s-au

opus modificării într-un mod neechivoc. Neefectuarea modificării la prima zi de

înfățișare, trebuia să atragă sancțiunea decăderii din dreptul de a o mai

îndeplini. Este adevărat că instanța de apel a respins cererea din 14 august

2002 ca tardivă, în loc să constate decăderea reclamantului din dreptul de a

modifica acțiunea, dar o atare eroare de apreciere nu poate fi îndreptată în

recursul reclamantului.

Reclamantul și-a modificat acțiunea

la data de 14 august 2002 în condițiile în care din data de 20 februarie 2002,

prezent fiind la judecată, cunoștea atât situația juridică a imobilului

revendicat, cât și poziția procesuală a intervenienților, care, prin cererile

formulate la 20 februarie 2002, urmăreau recunoașterea judecătorească a

validității contractelor încheiate. Cum de la data de 20 februarie 2002 și până

la data promovării cererii modificatoare au fost acordate de tribunal trei

termene de judecată în care părțile au dezbătut, în contradictoriu, diferite

aspecte de fond ale litigiului, critica adusă de recurent instanței de apel referitoare

la eronata interpretare a noțiunii de „prima zi de înfățișare”, se privește ca

nefondată.

Este de observat că cererea

modificatoare a fost formulată de către reclamant nu numai cu mult după prima

zi de înfățișare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu

trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate

prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista formulat la data

când s-a judecat primul recurs.

Cu toate că excede recursului de

față, este de observat că cererea modificatoare din 14 august 2002, prin care

s-a cerut anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare (iar nu nulitatea

lor absolută așa cum greșit a apreciat instanța de fond) nu răspundea unor

cerințe minimale impuse de art. 112 C. proc. civ., întrucât cererea nu

cuprindea motivele de fapt și temeiurile de drept ale anulării actelor juridice

și nici nu a expus, spre examinare, vreun motiv de anulabilitate, în condițiile

în care erau în discuție trei contracte de vânzare-cumpărare cu părți, obiect

și cauze distincte.

Întrucât, din motivele expuse, se

constată că imobilul este în stăpânirea intervenienților cumpărători a căror

contracte de vânzare-cumpărare se bucură de prezumția de legalitate, după cum,

la rându-i, și cumpărătorii imobilului sunt prezumați ca fiind subdobânditori

de bună-credință, cu îndreptățire acțiunea în revendicare împotriva pârâților

Municipiul București și SC H.N. SA a fost respinsă, astfel că și ultima critică

adusă de recurent deciziei dată în apel se privește ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul P.M. împotriva deciziei civile nr. 334 A din 5 iunie 2003 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2005.