ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4211/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4211/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului I București

la data

de 26 mai 2004, sub nr. 9057/2004,

reclamanții I.S., N.N., A.I. și N.M. au chemat în judecată pe pârâta R.A.A.P.P.S.,

solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să constate că imobilul

situat în București, str. Muzeul Zambaccian, sector 1. a trecut fără titlu

valabil în proprietatea statului și să se dispună obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S.

să emită decizia de restituire în natură a imobilului mai sus menționat.

Reclamanții au învederat că sunt

moștenitorii defunctului N.D., care, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 31623 din 29 august 1939 a dobândit de la S.C.U.P.,

imobilul situat în București, str. Muzeul Zambaccian, sector 1.

Acesta a fost că preluat în

proprietatea statului în baza H.C.M. nr. 116/1960, hotărâre prin care au fost

completate listele anexe la Decretul nr. 92/1950, în prezent arc destinația de

locuință, aflându-se în administrarea R.A.-A.P.P.S., fiind închiriat Ambasadei

S.U.A. în baza contractului de închiriere nr. 131/2001, încheiat între fosta R.A.

L. și această ambasadă.

Reclamanții au mai învederat că după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 27 martie 2001, au

notificat fosta R.A. L., solicitând restituirea în natură a imobilului

menționat, însă, prin decizia nr. 17 din 25 mai 2001, s-a refuzat restituirea

în natură pentru următoarele două motive: că nu au făcut dovada calității de

persoane îndreptățite, și, în plus, imobilul face parte din categoria celor

prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat de la

măsura restituirii în natură.

S-a arătat în același timp, că după

comunicarea deciziei au formulat contestație împotriva acesteia, iar prin

sentința civilă nr. 197 din 12 februarie 2002, Tribunalul București a menținut

decizia directorului R.A. L., doar sub aspectul celui de al doilea motiv;

această soluție a fost confirmată atât de Curtea de Apel București, prin

decizia pronunțată în recurs, cât și de Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia dată în soluționarea recursului.

În opinia reclamanților, imobilul a

trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

În ceea ce privește cel de al doilea

capăt de cerere, reclamanții au arătat că prin hotărâre definitivă și

irevocabilă s-a stabilit că autorul lor, N.D., ai cărui moștenitori sunt, a

fost proprietarul imobilului, reclamanții fiind îndreptățiți să solicite

unității deținătoare restituirea lui în natură, în baza Legii nr. 10/2001.

La data formulării acțiunii, calitatea

de unitate deținătoare o avea R.A. L.); decizia nr. 17 din 25 mai 2001, emisă

de aceasta a fost menținută în ce privește respingerea cererii de restituire în

natură, deoarece instanța a apreciat, ca și unitatea emitentă, că imobilul face

parte din categoria celor exceptate de la restituirea în natură, în baza art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Dacă se constată că imobilul a trecut

fără titlu valabil în proprietatea statului, devin incidente prevederile art.

16 alin. (4) din actuala formulare a legii, potrivit cărora imobilul trebuie

restituit în natură.

Prin întâmpinarea formulată la data de

11 iunie 2004, pârâta R.A.-A.P.P.S. a invocat excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind obligarea sa la emiterea deciziei de restituire în

natură, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată.

În susținerea excepției

inadmisibilității, pârâta a învederat că prin notificarea nr. 2119 din 27

martie 2001, adresată fostei R.A. L., a cărei succesoare în drepturi și

obligații este, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului

situat în str. Muzeul Zambaccian, sector 1.

R.A. L. a emis decizia nr. 17 din 25

mai 2001, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului,

decizia a fost atacată în justiție, fiind soluționată irevocabil de către

Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 2606 din 17 iunie 2003, în

sensul menținerii deciziei de respingere a cererii de restituire în natură, în

aceste condiții, este inadmisibilă formularea unei noi cereri întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care să se solicite obligarea R.A.-A.P.P.S.

la emiterea unei noi decizii cu privire la același imobil.

Pârâta R.A.-A.P.P.S. a formulat,

totodată, cerere de arătare a titularului dreptului, solicitând introducerea în

cauză a S.R. prin M.F.P.

În motivarea acestei cereri, s-au invocat

prevederile art. 1, din H.G. nr. 533/2002, art. 23 alin. (3) din Anexa 1 a H.G.

nr. 533/2002 și art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, întrucât

statul este proprietarul imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 3000 din 31

martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 9057/2004, judecătoria Sectorului I

București

a respins, ca

inadmisibil, primul capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu

pârâta și titularul dreptului S.R., reprezentat de M.F. și a respins, ca nefundat,

al doilea capăt de cerere, formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâta R.A.-A.P.P.S.

împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel ce a fost respins

ca ne fondat

prin decizia civilă nr. 411 / 2006, pro nun tală de Tribunalul București

- Secția a I V-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții, recursul fiind

admis prin

decizia civilă nr. 44 din 12 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București,

secția a IV-a civilă, casându-se ambele hotărâri și trimițându-se cauza spre

soluționare în prima instanță la Tribunalul București.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 4961/3/2007.

Prin sentința

civilă nr. 294 din 08 februarie 2008, Tribunalul București,

secția a V-a civilă,

a admis în parte cererea, constatând

că imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului,

respingându-se însă, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea

pârâtei R.A.-A.P.P.S. la emiterea deciziei de restituire în natură.

În ce privește primul capăt de cerere,

instanța de fond a reținut că imobilul situat în București, str. Muzeul Zambaccian

(fosta str. Căpitan Aviator Dometriade), sector 1, a fost dobândit de numitul N.D.

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31623 din 29 august

1939, de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Reclamanții sunt moștenitorii lui N.D.,

așa cum rezultă din certificatul de legatar nr. 12 din 25 februarie 1999,

eliberat de B.N.P. C.M.

Proprietatea autorului reclamanților a

fost preluată de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum a fost

completat prin H.C.M. nr. 116/1960.

În prezent, imobilul se află în

administrarea pârâtei R.A.-A.P.P.S., care l-a preluat de la fosta R.A. L., în

baza O.U.G. nr. 32/2002.

Evaluând titlul statului, instanța de

fond a constatat că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin

încălcarea dispozițiilor actului normativ de preluare, întrucât autorul

pârâților a fost inginer și la momentul naționalizării, era pensionar, în actul

de preluare, s-a mai menționat că soția sa era fiică de moșier.

Potrivit art. II din Decretul nr.

92/1950, erau exceptate de la naționalizare imobilele ce aparțineau

intelectualilor profesioniști și, respectiv, pensionarilor.

Ca atare, prima instanță a apreciat că

înscrierea imobilului aparținând autorului reclamanților în listele anexe ale

Decretului nr. 92/1950, astfel cum au fost completate prin H.C.M. nr. 116/1960,

s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 92/1950. Faptul

că soția autorului reclamanților ar fi fost fiică de moșier, nu constituia un

temei de preluare a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât

imobilul fiind dobândit în anul 1939, anterior intrării în vigoare a Codului

familiei, urma regimul separației de patrimonii și, drept urmare, nu constituia

bun comun al autorului reclamanților și al soției acestuia.

În consecință, tribunalul a constatat

că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Cât privește al doilea capăt de

cerere, privind obligarea R.A.-A.P.P.S. să emită decizie de restituire în

natură a imobilului sus-menționat, tribunalul a reținut următoarele:

În temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamanții au notificat fosta R.A. L., solicitând acesteia restituirea în

natura a imobilului.

Prin decizia nr. 17 din 25 mai 2001,

fosta R.A. L. a respins cererea de restituie în natură a imobilul situat în

București, str. Muzeul Zambaccian, întrucât s-a reținut că petenții nu au făcut

dovada calității de persoane îndreptățite, în condițiile Legii nr. 10/2001, iar

în al doilea rând, imobilul solicitat face parte din categoria celor prevăzute

de art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a mai reținut că

reclamanții au contestat decizia anterior menționată, aceasta fiind menținută

prin hotărârile judecătorești pronunțate în acea cauză, soluția fiind

definitivă și irevocabilă.

Prin sentința civilă nr. 197 din 12

februarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III

-a civilă, în dosar nr. 4751/2001, s-a

respins contestația ca neîntemeiată, reținându-se însă că petenții, în

calitatea lor de moștenitori erau îndreptățiți, să inițieze procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în temeiul art. 4 alin. (2); cum

imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr.

10/2001, s-a apreciat că acesta nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat

de un funcționar al Ambasadei SUA.

Soluția pronunțată în contestația

promovată de reclamanți a fost menținută si în căile de atac.

Astfel, tribunalul a apreciat, ca

neîntemeiată, cererea reclamanților de a fi obligată pârâta R.A.-A.P.P.S. la

emiterea unei noi decizii prin care să le restituie în natură imobilul, câtă

vreme notificarea este soluționată în mod irevocabil.

Totodată, instanța de fond a mai

constatat că, după apariția Legii nr. 247/2005, reclamanții au avut

posibilitatea ca, în temeiul art.

11

din

Titlul I al legii menționate, să atace din nou decizia nr. 17/2001, în termen

de 12 luni, solicitând aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001, în forma

în care acesta a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. II din Titlul I

al Legii nr. 247/2005: „(1) Deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele

conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării

în vigoare a prezentei legi, si nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă

a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității

deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei

legi.

(2) Hotărârea pronunțată de prima

instanță poate fi atacată cu recurs la Curtea de apel.”

Ca atare, prima instanță a apreciat că

nu poate, în cauza dedusă judecății să dispună obligarea pârâtei la emiterea

unei noi decizii, cu alt conținut, constatându-se că reclamanții nu au făcut uz

de posibilitatea contestării deciziei 17/2001, în condițiile art. II din Titlul

I din Legea nr. 247/2005.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și

pârâții R.A. A.P.P.S. și S.R. prin M.E.F.,

criticându-se soluția

pentru nelegalitate si netemeinicie.

Reclamanții au susținut criticile

formulate că tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra

petita), ignorându-se cererea modificatoare depusă la 29 ianuarie 2008 prin

care au solicitat obligarea pârâtei R.A. A.P.P.S. la revizuirea deciziei nr.

17/2001 emise de R.A. L., si, pe cale de consecință, să se dispună modificarea

deciziei, în sensul admiterii notificării și a restituirii în natură a

imobilului, dată fiind modificarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005.

Criticile formulate de pârâți au

privit lipsa de interes a reclamanților în formularea primului capăt de cerere.

Prin decizia civilă nr. 342/ A din 1

iunie 2009 a Curții de Apel București

, secția

a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

s-au admis cele

trei apeluri și s-a desființat

sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Curtea de Apel București, s-a

constatat legal sesizată si competentă material să soluționeze apelurile cu

care a fost învestită, având în vedere prevederile art. 3 și art. 282 C. proc.

civ.

În ceea ce privește apelul formulat de

reclamanți, Curtea constată faptul că în cadrul sentinței apelate, tribunalul

s-a pronunțat asupra cererii astfel cum a fost formulată inițial, prin acțiunea

introductivă, respectiv, constatarea trecerii imobilului în patrimoniul

statului fără titlu valabil și cererea de obligare a pârâtei R.A.-A.P.P.S. să

emită decizie de restituire în natură a imobilului, ca urmare a notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001, constatare ce rezultă din considerentele

sentinței apelate.

Instanța de apel a constatat, însă, că

la termenul din 29 ianuarie 2008 reclamanții au depus la dosar, o cerere

modificatoare, calificare realizată de instanța de apel, în temeiul art. 84 C.

proc. civ., independent de denumirea dată acesteia de reclamanți (note de

ședință).

Prin această cerere, s-a modificat al

doilea petit al acțiunii, în sensul că s-a solicitat obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S.

să procedeze la revizuirea deciziei nr. 17/2001, având în vedere prevederile

art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

247/2005 și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea deciziei, în

sensul admiterii notificării și restituirii în natură a imobilului.

Reclamanții și-au întemeiat această

cerere modificatoare, pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 care reglementează

posibilitatea formulării unei noi contestații, ca și pe dispozițiile deciziei

de casare nr. 44 din 12 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, care a

semnalat posibilitatea unei noi contestații.

Instanța de apel a mai constatat că la

termenul de judecată din 29 ianuarie 2008, după ce reclamanții au arătat că

înțeleg să-și modifice acțiunea în sensul precizat, pârâta R.A.-A.P.P.S.

prezentă în fața tribunalului, și-a exprimat poziția procesuală cu privire la

această cerere, arătând că nu se opune la formularea ei, poziție menționată în

mod expres în cuprinsul încheierii de ședința de dosar fond.

Pe de altă parte, reprezentantul

pârâtului S.R., deși prezent la termen, nu a formulat nicio opoziție față de

aceasta modificare.

Instanța de apel a mai constatat că

modificarea celui de-al doilea capăt al cererii era formulat în contradictoriu

cu pârâta R.A.-A.P.P.S., întrucât acest capăt a fost întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, apreciindu-se că prin cererea (inițială sau modificată),

atacându-se decizia nr. 17/2001, este supusă regulilor prevăzute de art. 22,

art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții legale, speciale și

derogatorii de la normele cu caracter general (art. 12 din Legea nr. 213/1998),

stabilesc și cadrul procesual al cauzei, acesta neputând implica și alți

participanți decât cei între care s-a derulat etapa administrativă a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a constatat că

cererea de arătare a titularul dreptului formulată de pârâta R.A. A.P.P.S. a

vizat doar primul capăt de cerere, privind constatarea trecerii imobilului în

proprietatea statului fără titlu valabil.

În consecință, s-a apreciat că pârâta

direct vizată de modificarea cererii formulate de reclamanți la 29 ianuarie

2008, a fost de acord în mod expres cu formularea ei de către reclamanți.

Potrivit prevederilor art. 132 alin. (1)

C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un

termen pentru întregirea sau modificarea cererii.

Instanța de apel a constatat că aceste

dispoziții de procedură au caracter dispozitiv, iar nu imperativ, deoarece

scopul edictării lor a fost acela de a-l proteja pe pârât și de aceea,

neregularitatea constând în nesocotirea lor, dacă nu a fost invocată de pârât

la termenul săvârșirii ei sau, dacă pârâtul, personal sau prin reprezentant, nu

a fost prezent la acel termen, la termenul de judecată următor, în ambele

cazuri, înainte de a mai pune în discuție alte aspecte ale procesului, se

acoperă, după cum rezultă din prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Drept urmare, prima instanță fiind

legal învestită cu soluționarea cererii, astfel cum ea a fost modificată,

trebuia să se pronunțe asupra ei ca atare.

Totodată, instanța de apel a apreciat

că împrejurarea că tribunalul era instanță de rejudecare, nu afectează

concluzia anterioară, deoarece modificarea cererii de chemare în judecată poate

avea loc și la instanța de trimitere, întrucât pârâtul nu este prejudiciat în

vreun fel, acesta putând să-și formuleze în mod plenar apărările, în funcție de

cererea modificată.

Așadar, pronunțându-se asupra cererii

inițiale, fără a lua în considerare modificarea acțiunii, instanța de apel a

apreciat că tribunalul s-a pronunțat extra petita, asupra a ceea ce nu s-a

cerut, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora

„în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății”.

Considerentele expuse s-au considerat

a fi valabil și pentru cazul în care cererea formulată de reclamanți la 29

ianuarie 2008 ar fi calificată drept o cerere de întregire sau completatoare,

întrucât indiferent de caracterul ei (modificator sau completator), tribunalul

era ținut să o aibă în vedere și să se pronunțe asupra ei.

Curtea a mai constatat că instanța de

fond și din punct de vedere formal a omis să se pronunțe asupra cererii

reclamanților din 29 ianuarie 2008, deoarece din încheierea de la acel termen

de judecată, nu reiese vreo dispoziție a tribunalului cu privire la ea.

Totodată, instanța de apel a mai

constatat că noua contestație a aceleiași decizii nr. 17 din 25 mai 2001,

permisă în baza art. 2 din Anexa II a Legii nr. 247/2005, care reprezintă al

doilea capăt de cerere, astfel cum a fost modificat, atrage aceeași competență

materială de soluționare a cauzei în primă instanță, respectiv, a tribunalului

în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare,

astfel că, decizia de casare anterioară, nu este încălcată, dispozițiile art.

315 fiind pe deplin respectate.

În consecință, s-a constatat că sunt

incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care s-a

dispus desființarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, întrucât

soluția fiind pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, în

condițiile neanalizării cererii modificatoare, a pricinuit reclamanților o

vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată.

Având în vedere că apelurile ambilor

pârâți privesc exclusiv excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere,

având ca obiect constatarea trecerii imobilului în proprietatea statului fără

titlu valabil, excepție motivată inclusiv prin raportare la soluția de

respingere a celui de-al doilea capăt de cerere și la considerentele care au

condus la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere secund, instanța de

apel a apreciat că, dată fiind comunitatea de critici și necesitatea

soluționării unitare a cauzei, se impune și admiterea apelurilor formulate de

pârâți, urmând ca susținerile acestora să fie avute în vedere în rejudecarea

cauzei.

S-a stabilit că, în rejudecare,

tribunalul va evalua și obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de

pârâta R.A. A.P.P.S. prin apelul declarat, fiind un aspect ce ține de evaluarea

pretențiilor pe fondul lor.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta R.A. A.P.P.S. a formulat

recurs,

criticând soluția instanței de apel pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

s-a susținut că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii,

întrucât instanța de apel a apreciat în mod nelegal că modificarea cererii de

chemare în judecată poate avea loc si la instanța de trimitere, în condițiile

art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, la termenul din 29 ianuarie

2008, reclamanții au depus o cerere modificatoare a celui de-al doilea capăt de

cerere al acțiunii, prin care au solicitat obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. să

procedeze la revizuirea Deciziei nr. 17/2001 emisă de R.A. L., având în vedere

că prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.

247/2005, și în consecință, să dispună modificarea deciziei, în sensul

admiterii notificării și restituirii în natură a imobilului din București, str.

Zambaccian, sector 1.

Or, cererea modificatoare a fost

introdusă în fond după casare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se

desfășoară în limite precis determinate, potrivit art. 315 C. proc. civ.,

limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al

pricinii care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs (se

menționează în acest sens o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizie nr. 1403/2005).

În cazul casării cu trimitere,

instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în

limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, în rest, cauza intrând

în puterea lucrului judecat.

Intimații reclamanți au formulat

întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate.

Recursul formulat este nefondat și va

fi respins, potrivit celor ce urmează.

În analiza criticilor formulate prin

motivele de recurs, Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 44 din 12

ianuarie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul

declarat de reclamanții prezentei cauze, dispunând casarea deciziei și

sentinței pronunțate în primul ciclu procesual, cu trimiterea cauzei spre competentă

soluționare în primă instanță la Tribunalul București.

Din considerentele deciziei de casare

reiese că instanța, în temeiul art. 159 pct. 2 C. proc. civ., a valorificat un

motiv de ordine publică (încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ.), anume, necompetența

de soluționarea a pricinii în primă instanță, cererea pe care reclamanții au

adresat-o Judecătoriei sector 1 la 26 aprilie 2004.

Competența Tribunalului București a

fost stabilită în considerarea capătului al doilea al cererii de chemare în

judecată și în aplicarea efectelor Deciziei în recursul legii nr. IX/2006 dată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de recurs

apreciind că prin acest capăt de cerere s-a solicitat de către reclamanți

soluționarea pe fond a cererii de restituire a imobilului, în sensul obligării

pârâtei la emiterea dispoziției sau deciziei motivate de soluționare a

notificării, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Totodată, prin aceeași decizie,

instanța de recurs a constatat că în temeiul art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2001,

reclamanților li s-a recunoscut în mod legal dreptul de a formula o nouă

contestație împotriva deciziei nr. 17/2001 emisă de R.A. L., rațiunea edictării

acestei norme fiind tocmai modificarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, textul în forma lui anterioară Legii nr. 247/2005 excluzând

de la măsura restituirii anumite imobile preluate abuziv de stat, în

considerarea afectațiunii lor speciale, de utilitate publică.

Drept urmare, cele două dispoziții

legale trebuiau corelate, astfel că, pentru acele situații în care unitățile

deținătoare au emis dispoziții/decizii sau ordine de respingere a notificărilor

prin care se solicita restituirea în natură a imobilelor din această categorie

în baza art. 16, în redactarea textului anterioară modificării adoptate prin

Legea nr. 247/2005, legiutorul a prevăzut posibilitatea formulării unei noi

contestații împotriva acestora.

În mod cert, la adoptarea

dispozițiilor art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005 s-au avut în vedere și

considerente de nediscriminare, prin această normă urmărindu-se împiedicarea

coexistenței unor situații în care anumiți destinatari ai legii ar fi fost

excluși de la beneficiul acestei dispoziții de favoare (art. 16 al Legii nr. 10/2001,

modificat) numai pentru considerentul că entitatea notificată s-a pronunțat

deja asupra cererii, pe când în alte situații, în care unitatea deținătoare nu

și-a îndeplinit obligația de emitere a dispoziției sau deciziei motivate în

termenul stipulat prin dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

modificată, titularilor notificărilor să li se aplice dispozițiile mai

favorabile, ale legii modificate.

Dat fiind temeiul juridic nou al unei

astfel de pretenții, este și motivul pentru care nu este înfrântă puterea de

lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în

contestațiile promovate împotriva unor decizii/dispoziții prin care anterior

s-a respins restituirea în natură a imobilelor ce intrau sub incidența art. 16

din forma inițială a Legii nr. 10/2001.

Modificarea normei de drept material

(art. 16 din Legea 10/2001) prin Legea nr. 247/2005 și valorificarea ulterioară

de care persoanele îndreptățite a vocației născute în baza acestui text, este

echivalentul unui alt temei juridic, al unei alte cauze a cererii de chemare în

judecată (causa debendi), dacă se are în vedere că în contextul Legii nr. 10/2001,

lege specială, demersul părții este inițiat chiar prin formularea notificării,

plasată anterior sesizării propriu-zise a instanței de judecată.

Aceste considerații se dovedesc utile

pentru verificarea respectării de prima instanță a dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ. (critică susținută prin motivele de recurs), învestită prin

trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță și, în mod

egal, și pentru reluarea judecății la primă instanță ca urmare a desființării

soluției prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs.

Ca atare, în cercetarea criticilor

formulate prin motivele de apel, cu privire la pretinsa încălcare de către

reclamanți a dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a

formulării cererii din data de 29 ianuarie 2008, la prima zi de înfățișare în

fața instanței de fond competente, instanța de apel trebuia să evalueze acest

motiv de apel din perspectiva art. 132 C. proc. civ. (cerere modificatoare,

completatoare sau precizatoare) și să dea o calificare acesteia, pornind de la

decizia instanței de casare pentru motiv de necompetență.

Competența instanței se determină în

raport de pretenția dedusă judecății și de calificarea juridică a cererii cu

care instanța este învestită.

În acest context, trebuia a se observa

că instanța de casare în motivarea stabilirii competenței de primă instanță în

favoarea tribunalului, a avut în vedere inadvertența dintre cererea de chemare

în judecată, astfel cum ea a fost inițial formulată (emiterea unei noi decizii

de soluționare a notificării, capătul doi de cerere) și scopul urmărit de

reclamanți, restituirea imobilului (cauza acțiunii, causa petendi); instanța de

casare indicând că la o atare finalitate nu se poate tinde prin solicitarea de

obligare a pârâtei la emiterea unei noi decizii, ci doar prin solicitarea

revizuirii celei dintâi, Decizia nr. 17/2001, emisă de R.A. L., antecesoarea pârâtei

din prezenta cauză.

În baza acestor considerente,

reclamanții au depus notele de ședință din 29 ianuarie 2008, cerere calificată

de instanța de apel ca fiind cerere modificatoare (sau completatoare), deși

nici sub raport obiectiv și nici sub raport subiectiv, cererea de chemare în

judecată nu a suferit transformări, astfel că dispozițiile art. 132 alin. (1)

C. proc. civ., nu sunt incidente.

Înalta Curte apreciază că prin cererea

menționată, reclamanții și-au precizat, potrivit dezlegărilor date de instanța

de casare, care este mijlocul prin care se tinde la realizarea scopului afirmat

prin învestirea instanței în anul 2004: să se dispună obligarea pârâtei la

emiterea unei decizii de restituire în natură, întrucât prin cererea analizată,

reclamanții au cerut obligarea R.A. A.P.P.S. la revizuirea deciziei nr. 17/2001

(ceea ce reprezintă chiar reluarea formulării instanței de casare), având în

vedere dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005

și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea deciziei, în sensul

admiterii cererii de restituire în natură a imobilului.

Că este o cerere precizatoare rezultă

și din faptul că, și dacă se analiza cererea de chemare în judecată în forma în

care ea a fost formulată inițial: constatare preluare fără titlu și obligare a

pârâtei sa emită decizie de restituire în natură, la momentul evaluării celui

de-al doilea capăt de cerere instanța era ținută să facă statuări asupra sorții

juridice a Deciziei nr. 17/2001 emise de R.A. L., ceea ce reprezenta un

considerent decizoriu (o soluție a instanței care, doar din punct de vedere

topografic se regăsește în considerente, iar nu în dispozitiv), fiind de natură

a sprijini soluția adoptată: de admitere sau de respingere a cererii de

obligare a pârâtei să emită decizie de restituire în natură; or, așa cum deja

s-a arătat, existența deciziei anterioare nr. 17/2001 nu putea primi valoarea

unui fine de neprimire în analizarea celui de-al doilea capăt al cererii de

chemare în judecată.

Înalta Curte constată a fi corecte

argumentele instanței de apel referitoare la caracterul dispozitiv al normei de

la art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și, în principiu, și cel privind

confirmarea posibilității de modificare sau completare a cererii de chemare în

judecată după o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare până la prima

instanță, ca modalitate derivată de sesizare a acelei prime instanțe (așadar,

susținerea suportând circumstanțierea că este de observat motivul casării și

limitele rejudecării), însă, dat fiind caracterul precizator al cererii

formulate de reclamanți la 28 ianuarie 2008, acestea nu sunt aplicabile speței,

și ca atare, se va respinge ca nefondată și critica recurentei cu acest obiect;

în plus, cererile precizatoare se pot formula până la momentul intrării în

dezbateri asupra fondului, moment procesual respectat de reclamanți, precizarea

fiind consemnată ca atare de prima instanță în încheierea de dezbateri de la

termenul menționat.

Având în vedere toate aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, urmând ca la rejudecare, prima

instanță să constate si dezlegările statuate în analiza recursului de față,

utile în determinarea limitelor rejudecării, a stabilirii cadrului procesual

sub raport obiectiv si calificării corecte a actelor de procedură ale părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de pârâta R.A.-A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 342/ A din 1 iunie 2009

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 2

iulie 2010.