ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4211/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului I București la data de 26 mai 2004, sub nr. 9057/2004, reclamanții I.S., N.N., A.I. și N.M. au chemat în judecată pe pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să constate că imobilul situat în București, str. Muzeul Zambaccian, sector 1. a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului și să se dispună obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. să emită decizia de restituire în natură a imobilului mai sus menționat. Reclamanții au învederat că sunt moștenitorii defunctului N.D., care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31623 din 29 august 1939 a dobândit de la S.C.U.P., imobilul situat în București, str. Muzeul Zambaccian, sector 1. Acesta a fost că preluat în proprietatea statului în baza H.C.M.

nr. 116/1960, hotărâre prin care au fost completate listele anexe la Decretul nr. 92/1950, în prezent arc destinația de locuință, aflându-se în administrarea R.A.-A.P.P.S., fiind închiriat Ambasadei S.U.A. în baza contractului de închiriere nr. 131/2001, încheiat între fosta R.A. L. și această ambasadă. Reclamanții au mai învederat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 27 martie 2001, au notificat fosta R.A. L., solicitând restituirea în natură a imobilului menționat, însă, prin decizia nr. 17 din 25 mai 2001, s-a refuzat restituirea în natură pentru următoarele două motive: că nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, și, în plus, imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat de la măsura restituirii în natură.

S-a arătat în același timp, că după comunicarea deciziei au formulat contestație împotriva acesteia, iar prin sentința civilă nr. 197 din 12 februarie 2002, Tribunalul București a menținut decizia directorului R.A. L., doar sub aspectul celui de al doilea motiv; această soluție a fost confirmată atât de Curtea de Apel București, prin decizia pronunțată în recurs, cât și de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia dată în soluționarea recursului. În opinia reclamanților, imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere, reclamanții au arătat că prin hotărâre definitivă și irevocabilă s-a stabilit că autorul lor, N.D., ai cărui moștenitori sunt, a fost proprietarul imobilului, reclamanții fiind îndreptățiți să solicite unității deținătoare restituirea lui în natură, în baza Legii nr. 10/2001.

La data formulării acțiunii, calitatea de unitate deținătoare o avea R.A. L.); decizia nr. 17 din 25 mai 2001, emisă de aceasta a fost menținută în ce privește respingerea cererii de restituire în natură, deoarece instanța a apreciat, ca și unitatea emitentă, că imobilul face parte din categoria celor exceptate de la restituirea în natură, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Dacă se constată că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, devin incidente prevederile art. 16 alin. (4) din actuala formulare a legii, potrivit cărora imobilul trebuie restituit în natură. Prin întâmpinarea formulată la data de 11 iunie 2004, pârâta R.A.-A.P.P.S. a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea sa la emiterea deciziei de restituire în natură, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată.

În susținerea excepției inadmisibilității, pârâta a învederat că prin notificarea nr. 2119 din 27 martie 2001, adresată fostei R.A. L., a cărei succesoare în drepturi și obligații este, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. Muzeul Zambaccian, sector 1. R.A. L. a emis decizia nr. 17 din 25 mai 2001, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, decizia a fost atacată în justiție, fiind soluționată irevocabil de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 2606 din 17 iunie 2003, în sensul menținerii deciziei de respingere a cererii de restituire în natură, în aceste condiții, este inadmisibilă formularea unei noi cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care să se solicite obligarea R.A.-A.P.P.S.

la emiterea unei noi decizii cu privire la același imobil. Pârâta R.A.-A.P.P.S. a formulat, totodată, cerere de arătare a titularului dreptului, solicitând introducerea în cauză a S.R. prin M.F.P. În motivarea acestei cereri, s-au invocat prevederile art. 1, din H.G. nr. 533/2002, art. 23 alin. (3) din Anexa 1 a H.G. nr. 533/2002 și art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, întrucât statul este proprietarul imobilului în litigiu. Prin sentința civilă nr. 3000 din 31 martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 9057/2004, judecătoria Sectorului I București a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâta și titularul dreptului S.R., reprezentat de M.F.

și a respins, ca nefundat, al doilea capăt de cerere, formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâta R.A.-A.P.P.S. împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel ce a fost respins ca ne fondat prin decizia civilă nr. 411 / 2006, pro nun tală de Tribunalul București - Secția a I V-a civilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, recursul fiind admis prin decizia civilă nr. 44 din 12 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, casându-se ambele hotărâri și trimițându-se cauza spre soluționare în prima instanță la Tribunalul București. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 4961/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 294 din 08 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea, constatând că imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului, respingându-se însă, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. la emiterea deciziei de restituire în natură. În ce privește primul capăt de cerere, instanța de fond a reținut că imobilul situat în București, str. Muzeul Zambaccian (fosta str. Căpitan Aviator Dometriade), sector 1, a fost dobândit de numitul N.D. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31623 din 29 august 1939, de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Reclamanții sunt moștenitorii lui N.D., așa cum rezultă din certificatul de legatar nr. 12 din 25 februarie 1999, eliberat de B.N.P.

C.M. Proprietatea autorului reclamanților a fost preluată de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum a fost completat prin H.C.M. nr. 116/1960. În prezent, imobilul se află în administrarea pârâtei R.A.-A.P.P.S., care l-a preluat de la fosta R.A. L., în baza O.U.G. nr. 32/2002. Evaluând titlul statului, instanța de fond a constatat că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin încălcarea dispozițiilor actului normativ de preluare, întrucât autorul pârâților a fost inginer și la momentul naționalizării, era pensionar, în actul de preluare, s-a mai menționat că soția sa era fiică de moșier. Potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, erau exceptate de la naționalizare imobilele ce aparțineau intelectualilor profesioniști și, respectiv, pensionarilor.

Ca atare, prima instanță a apreciat că înscrierea imobilului aparținând autorului reclamanților în listele anexe ale Decretului nr. 92/1950, astfel cum au fost completate prin H.C.M. nr. 116/1960, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 92/1950. Faptul că soția autorului reclamanților ar fi fost fiică de moșier, nu constituia un temei de preluare a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât imobilul fiind dobândit în anul 1939, anterior intrării în vigoare a Codului familiei, urma regimul separației de patrimonii și, drept urmare, nu constituia bun comun al autorului reclamanților și al soției acestuia. În consecință, tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Cât privește al doilea capăt de cerere, privind obligarea R.A.-A.P.P.S. să emită decizie de restituire în natură a imobilului sus-menționat, tribunalul a reținut următoarele: În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au notificat fosta R.A. L., solicitând acesteia restituirea în natura a imobilului. Prin decizia nr. 17 din 25 mai 2001, fosta R.A. L. a respins cererea de restituie în natură a imobilul situat în București, str. Muzeul Zambaccian, întrucât s-a reținut că petenții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, în condițiile Legii nr. 10/2001, iar în al doilea rând, imobilul solicitat face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001. Prima instanță a mai reținut că reclamanții au contestat decizia anterior menționată, aceasta fiind menținută prin hotărârile judecătorești pronunțate în acea cauză, soluția fiind definitivă și irevocabilă.

Prin sentința civilă nr. 197 din 12 februarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a III -a civilă, în dosar nr. 4751/2001, s-a respins contestația ca neîntemeiată, reținându-se însă că petenții, în calitatea lor de moștenitori erau îndreptățiți, să inițieze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în temeiul art. 4 alin. (2); cum imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acesta nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de un funcționar al Ambasadei SUA. Soluția pronunțată în contestația promovată de reclamanți a fost menținută si în căile de atac. Astfel, tribunalul a apreciat, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de a fi obligată pârâta R.A.-A.P.P.S.

la emiterea unei noi decizii prin care să le restituie în natură imobilul, câtă vreme notificarea este soluționată în mod irevocabil. Totodată, instanța de fond a mai constatat că, după apariția Legii nr. 247/2005, reclamanții au avut posibilitatea ca, în temeiul art. 11 din Titlul I al legii menționate, să atace din nou decizia nr. 17/2001, în termen de 12 luni, solicitând aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001, în forma în care acesta a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005: „(1) Deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, si nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Hotărârea pronunțată de prima instanță poate fi atacată cu recurs la Curtea de apel.” Ca atare, prima instanță a apreciat că nu poate, în cauza dedusă judecății să dispună obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, cu alt conținut, constatându-se că reclamanții nu au făcut uz de posibilitatea contestării deciziei 17/2001, în condițiile art. II din Titlul I din Legea nr. 247/2005. În termen legal, împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și pârâții R.A. A.P.P.S. și S.R. prin M.E.F., criticându-se soluția pentru nelegalitate si netemeinicie. Reclamanții au susținut criticile formulate că tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita), ignorându-se cererea modificatoare depusă la 29 ianuarie 2008 prin care au solicitat obligarea pârâtei R.A.

A.P.P.S. la revizuirea deciziei nr. 17/2001 emise de R.A. L., si, pe cale de consecință, să se dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii notificării și a restituirii în natură a imobilului, dată fiind modificarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005. Criticile formulate de pârâți au privit lipsa de interes a reclamanților în formularea primului capăt de cerere. Prin decizia civilă nr. 342/ A din 1 iunie 2009 a Curții de Apel București , secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis cele trei apeluri și s-a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Curtea de Apel București, s-a constatat legal sesizată si competentă material să soluționeze apelurile cu care a fost învestită, având în vedere prevederile art. 3 și art. 282 C. proc.

civ. În ceea ce privește apelul formulat de reclamanți, Curtea constată faptul că în cadrul sentinței apelate, tribunalul s-a pronunțat asupra cererii astfel cum a fost formulată inițial, prin acțiunea introductivă, respectiv, constatarea trecerii imobilului în patrimoniul statului fără titlu valabil și cererea de obligare a pârâtei R.A.-A.P.P.S. să emită decizie de restituire în natură a imobilului, ca urmare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, constatare ce rezultă din considerentele sentinței apelate. Instanța de apel a constatat, însă, că la termenul din 29 ianuarie 2008 reclamanții au depus la dosar, o cerere modificatoare, calificare realizată de instanța de apel, în temeiul art. 84 C. proc.

civ., independent de denumirea dată acesteia de reclamanți (note de ședință). Prin această cerere, s-a modificat al doilea petit al acțiunii, în sensul că s-a solicitat obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. să procedeze la revizuirea deciziei nr. 17/2001, având în vedere prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii notificării și restituirii în natură a imobilului. Reclamanții și-au întemeiat această cerere modificatoare, pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 care reglementează posibilitatea formulării unei noi contestații, ca și pe dispozițiile deciziei de casare nr. 44 din 12 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, care a semnalat posibilitatea unei noi contestații.

Instanța de apel a mai constatat că la termenul de judecată din 29 ianuarie 2008, după ce reclamanții au arătat că înțeleg să-și modifice acțiunea în sensul precizat, pârâta R.A.-A.P.P.S. prezentă în fața tribunalului, și-a exprimat poziția procesuală cu privire la această cerere, arătând că nu se opune la formularea ei, poziție menționată în mod expres în cuprinsul încheierii de ședința de dosar fond. Pe de altă parte, reprezentantul pârâtului S.R., deși prezent la termen, nu a formulat nicio opoziție față de aceasta modificare. Instanța de apel a mai constatat că modificarea celui de-al doilea capăt al cererii era formulat în contradictoriu cu pârâta R.A.-A.P.P.S., întrucât acest capăt a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciindu-se că prin cererea (inițială sau modificată), atacându-se decizia nr. 17/2001, este supusă regulilor prevăzute de art. 22, art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții legale, speciale și derogatorii de la normele cu caracter general (art. 12 din Legea nr. 213/1998), stabilesc și cadrul procesual al cauzei, acesta neputând implica și alți participanți decât cei între care s-a derulat etapa administrativă a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, s-a constatat că cererea de arătare a titularul dreptului formulată de pârâta R.A. A.P.P.S. a vizat doar primul capăt de cerere, privind constatarea trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil. În consecință, s-a apreciat că pârâta direct vizată de modificarea cererii formulate de reclamanți la 29 ianuarie 2008, a fost de acord în mod expres cu formularea ei de către reclamanți. Potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii. Instanța de apel a constatat că aceste dispoziții de procedură au caracter dispozitiv, iar nu imperativ, deoarece scopul edictării lor a fost acela de a-l proteja pe pârât și de aceea, neregularitatea constând în nesocotirea lor, dacă nu a fost invocată de pârât la termenul săvârșirii ei sau, dacă pârâtul, personal sau prin reprezentant, nu a fost prezent la acel termen, la termenul de judecată următor, în ambele cazuri, înainte de a mai pune în discuție alte aspecte ale procesului, se acoperă, după cum rezultă din prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. Drept urmare, prima instanță fiind legal învestită cu soluționarea cererii, astfel cum ea a fost modificată, trebuia să se pronunțe asupra ei ca atare.

Totodată, instanța de apel a apreciat că împrejurarea că tribunalul era instanță de rejudecare, nu afectează concluzia anterioară, deoarece modificarea cererii de chemare în judecată poate avea loc și la instanța de trimitere, întrucât pârâtul nu este prejudiciat în vreun fel, acesta putând să-și formuleze în mod plenar apărările, în funcție de cererea modificată. Așadar, pronunțându-se asupra cererii inițiale, fără a lua în considerare modificarea acțiunii, instanța de apel a apreciat că tribunalul s-a pronunțat extra petita, asupra a ceea ce nu s-a cerut, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Considerentele expuse s-au considerat a fi valabil și pentru cazul în care cererea formulată de reclamanți la 29 ianuarie 2008 ar fi calificată drept o cerere de întregire sau completatoare, întrucât indiferent de caracterul ei (modificator sau completator), tribunalul era ținut să o aibă în vedere și să se pronunțe asupra ei. Curtea a mai constatat că instanța de fond și din punct de vedere formal a omis să se pronunțe asupra cererii reclamanților din 29 ianuarie 2008, deoarece din încheierea de la acel termen de judecată, nu reiese vreo dispoziție a tribunalului cu privire la ea.

Totodată, instanța de apel a mai constatat că noua contestație a aceleiași decizii nr. 17 din 25 mai 2001, permisă în baza art. 2 din Anexa II a Legii nr. 247/2005, care reprezintă al doilea capăt de cerere, astfel cum a fost modificat, atrage aceeași competență materială de soluționare a cauzei în primă instanță, respectiv, a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, astfel că, decizia de casare anterioară, nu este încălcată, dispozițiile art. 315 fiind pe deplin respectate. În consecință, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care s-a dispus desființarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, întrucât soluția fiind pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, în condițiile neanalizării cererii modificatoare, a pricinuit reclamanților o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată.

Având în vedere că apelurile ambilor pârâți privesc exclusiv excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, excepție motivată inclusiv prin raportare la soluția de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere și la considerentele care au condus la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere secund, instanța de apel a apreciat că, dată fiind comunitatea de critici și necesitatea soluționării unitare a cauzei, se impune și admiterea apelurilor formulate de pârâți, urmând ca susținerile acestora să fie avute în vedere în rejudecarea cauzei. S-a stabilit că, în rejudecare, tribunalul va evalua și obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de pârâta R.A.

A.P.P.S. prin apelul declarat, fiind un aspect ce ține de evaluarea pretențiilor pe fondul lor. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta R.A. A.P.P.S. a formulat recurs, criticând soluția instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, s-a susținut că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a apreciat în mod nelegal că modificarea cererii de chemare în judecată poate avea loc si la instanța de trimitere, în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, la termenul din 29 ianuarie 2008, reclamanții au depus o cerere modificatoare a celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii, prin care au solicitat obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S.

să procedeze la revizuirea Deciziei nr. 17/2001 emisă de R.A. L., având în vedere că prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, și în consecință, să dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii notificării și restituirii în natură a imobilului din București, str. Zambaccian, sector 1. Or, cererea modificatoare a fost introdusă în fond după casare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis determinate, potrivit art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al pricinii care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs (se menționează în acest sens o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizie nr. 1403/2005).

În cazul casării cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, în rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat. Intimații reclamanți au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate. Recursul formulat este nefondat și va fi respins, potrivit celor ce urmează. În analiza criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 44 din 12 ianuarie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții prezentei cauze, dispunând casarea deciziei și sentinței pronunțate în primul ciclu procesual, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul București.

Din considerentele deciziei de casare reiese că instanța, în temeiul art. 159 pct. 2 C. proc. civ., a valorificat un motiv de ordine publică (încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ.), anume, necompetența de soluționarea a pricinii în primă instanță, cererea pe care reclamanții au adresat-o Judecătoriei sector 1 la 26 aprilie 2004. Competența Tribunalului București a fost stabilită în considerarea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată și în aplicarea efectelor Deciziei în recursul legii nr. IX/2006 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de recurs apreciind că prin acest capăt de cerere s-a solicitat de către reclamanți soluționarea pe fond a cererii de restituire a imobilului, în sensul obligării pârâtei la emiterea dispoziției sau deciziei motivate de soluționare a notificării, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Totodată, prin aceeași decizie, instanța de recurs a constatat că în temeiul art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2001, reclamanților li s-a recunoscut în mod legal dreptul de a formula o nouă contestație împotriva deciziei nr. 17/2001 emisă de R.A. L., rațiunea edictării acestei norme fiind tocmai modificarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul în forma lui anterioară Legii nr. 247/2005 excluzând de la măsura restituirii anumite imobile preluate abuziv de stat, în considerarea afectațiunii lor speciale, de utilitate publică.

Drept urmare, cele două dispoziții legale trebuiau corelate, astfel că, pentru acele situații în care unitățile deținătoare au emis dispoziții/decizii sau ordine de respingere a notificărilor prin care se solicita restituirea în natură a imobilelor din această categorie în baza art. 16, în redactarea textului anterioară modificării adoptate prin Legea nr. 247/2005, legiutorul a prevăzut posibilitatea formulării unei noi contestații împotriva acestora.

În mod cert, la adoptarea dispozițiilor art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005 s-au avut în vedere și considerente de nediscriminare, prin această normă urmărindu-se împiedicarea coexistenței unor situații în care anumiți destinatari ai legii ar fi fost excluși de la beneficiul acestei dispoziții de favoare (art. 16 al Legii nr. 10/2001, modificat) numai pentru considerentul că entitatea notificată s-a pronunțat deja asupra cererii, pe când în alte situații, în care unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația de emitere a dispoziției sau deciziei motivate în termenul stipulat prin dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, titularilor notificărilor să li se aplice dispozițiile mai favorabile, ale legii modificate.

Dat fiind temeiul juridic nou al unei astfel de pretenții, este și motivul pentru care nu este înfrântă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în contestațiile promovate împotriva unor decizii/dispoziții prin care anterior s-a respins restituirea în natură a imobilelor ce intrau sub incidența art. 16 din forma inițială a Legii nr. 10/2001. Modificarea normei de drept material (art. 16 din Legea 10/2001) prin Legea nr. 247/2005 și valorificarea ulterioară de care persoanele îndreptățite a vocației născute în baza acestui text, este echivalentul unui alt temei juridic, al unei alte cauze a cererii de chemare în judecată (causa debendi), dacă se are în vedere că în contextul Legii nr. 10/2001, lege specială, demersul părții este inițiat chiar prin formularea notificării, plasată anterior sesizării propriu-zise a instanței de judecată.

Aceste considerații se dovedesc utile pentru verificarea respectării de prima instanță a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (critică susținută prin motivele de recurs), învestită prin trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță și, în mod egal, și pentru reluarea judecății la primă instanță ca urmare a desființării soluției prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs. Ca atare, în cercetarea criticilor formulate prin motivele de apel, cu privire la pretinsa încălcare de către reclamanți a dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a formulării cererii din data de 29 ianuarie 2008, la prima zi de înfățișare în fața instanței de fond competente, instanța de apel trebuia să evalueze acest motiv de apel din perspectiva art. 132 C. proc.

civ. (cerere modificatoare, completatoare sau precizatoare) și să dea o calificare acesteia, pornind de la decizia instanței de casare pentru motiv de necompetență. Competența instanței se determină în raport de pretenția dedusă judecății și de calificarea juridică a cererii cu care instanța este învestită. În acest context, trebuia a se observa că instanța de casare în motivarea stabilirii competenței de primă instanță în favoarea tribunalului, a avut în vedere inadvertența dintre cererea de chemare în judecată, astfel cum ea a fost inițial formulată (emiterea unei noi decizii de soluționare a notificării, capătul doi de cerere) și scopul urmărit de reclamanți, restituirea imobilului (cauza acțiunii, causa petendi); instanța de casare indicând că la o atare finalitate nu se poate tinde prin solicitarea de obligare a pârâtei la emiterea unei noi decizii, ci doar prin solicitarea revizuirii celei dintâi, Decizia nr. 17/2001, emisă de R.A.

L., antecesoarea pârâtei din prezenta cauză. În baza acestor considerente, reclamanții au depus notele de ședință din 29 ianuarie 2008, cerere calificată de instanța de apel ca fiind cerere modificatoare (sau completatoare), deși nici sub raport obiectiv și nici sub raport subiectiv, cererea de chemare în judecată nu a suferit transformări, astfel că dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt incidente. Înalta Curte apreciază că prin cererea menționată, reclamanții și-au precizat, potrivit dezlegărilor date de instanța de casare, care este mijlocul prin care se tinde la realizarea scopului afirmat prin învestirea instanței în anul 2004: să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură, întrucât prin cererea analizată, reclamanții au cerut obligarea R.A.

A.P.P.S. la revizuirea deciziei nr. 17/2001 (ceea ce reprezintă chiar reluarea formulării instanței de casare), având în vedere dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005 și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii cererii de restituire în natură a imobilului. Că este o cerere precizatoare rezultă și din faptul că, și dacă se analiza cererea de chemare în judecată în forma în care ea a fost formulată inițial: constatare preluare fără titlu și obligare a pârâtei sa emită decizie de restituire în natură, la momentul evaluării celui de-al doilea capăt de cerere instanța era ținută să facă statuări asupra sorții juridice a Deciziei nr. 17/2001 emise de R.A.

L., ceea ce reprezenta un considerent decizoriu (o soluție a instanței care, doar din punct de vedere topografic se regăsește în considerente, iar nu în dispozitiv), fiind de natură a sprijini soluția adoptată: de admitere sau de respingere a cererii de obligare a pârâtei să emită decizie de restituire în natură; or, așa cum deja s-a arătat, existența deciziei anterioare nr. 17/2001 nu putea primi valoarea unui fine de neprimire în analizarea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată. Înalta Curte constată a fi corecte argumentele instanței de apel referitoare la caracterul dispozitiv al normei de la art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

și, în principiu, și cel privind confirmarea posibilității de modificare sau completare a cererii de chemare în judecată după o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare până la prima instanță, ca modalitate derivată de sesizare a acelei prime instanțe (așadar, susținerea suportând circumstanțierea că este de observat motivul casării și limitele rejudecării), însă, dat fiind caracterul precizator al cererii formulate de reclamanți la 28 ianuarie 2008, acestea nu sunt aplicabile speței, și ca atare, se va respinge ca nefondată și critica recurentei cu acest obiect; în plus, cererile precizatoare se pot formula până la momentul intrării în dezbateri asupra fondului, moment procesual respectat de reclamanți, precizarea fiind consemnată ca atare de prima instanță în încheierea de dezbateri de la termenul menționat.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, urmând ca la rejudecare, prima instanță să constate si dezlegările statuate în analiza recursului de față, utile în determinarea limitelor rejudecării, a stabilirii cadrului procesual sub raport obiectiv si calificării corecte a actelor de procedură ale părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta R.A.-A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 342/ A din 1 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 2 iulie 2010.