ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții R.A. “ L “ și continuat de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei nr.121/A din 12 martie 2001 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurenții-pârâți R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin consilier juridic E.O.și Municipiul București, prin Primarul general, reprezentat de consilier juridic O.O., care răspunde și pentru intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București, precum și intimatul-reclamant S.F.V., reprezentat de avocat N.R.B. Procedura completă. Consilier juridic E.O.depune la dosar ordinul de plată a taxelor judiciare de timbru totalizând 51.280.400 lei și 200.000 lei timbru judiciar, plătite de R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, potrivit obligației stabilite prin încheierea de la 5 iunie 2002. Având cuvântul, consilier juridic E.O.solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat; solicită, de asemenea, ca, în cazul respingerii recursului, să fie admisă cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și să fie obligată către R.A. A.P.P.S., la plata sumei reactualizate plătite pentru imobilul în litigiu, precizată la valoarea de 500.752.883 lei. Pune concluzii de admitere a recursului formulat de Municipiul București, prin Primarul general. Consilier juridic O.O. cere admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei și, pe fond, respingerea acțiunii, iar cu privire la admiterea cererii de chemare în garanție, lasă soluția la aprecierea instanței.

Avocat N.R.B. pune concluzii în sensul respingerii celor două recursuri. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii în același sens. C U R T E A Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 decembrie 1999 reclamantul S.F.V.a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și R.A. „ L“pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului din București, str.Muzeul Zambaccian nr.15, sectorul 1, (colț cu Intrarea Col. Blaremberg nr.2), compus din teren în suprafață de 1.620 mp și construcții și să fie obligați pârâții să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul revendicat a aparținut în proprietate autoarei sale F.N.M.. Aceasta a decedat la data de 3 decembrie 1954 și potrivit certificatului de moștenitor suplimentar nr.29/955 din 3 octombrie 1956, reclamantul, în calitate de fiu, este unicul moștenitor al proprietarei. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, în mod nelegal, deoarece constituia singura proprietate a reclamantului, fiind, totodată, și locuința sa. La data de 6 martie 2000 pârâta R.A.

“ L “ a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la: 12.977.098 lei contravaloarea unor lucrări executate la imobilul revendicat; 29.797.632 lei contravaloarea impozitelor și taxelor plătite de pârâtă pentru imobil în perioada 1992 – 31 decembrie 1999; actualizarea acestor sume în raport cu rata inflației; încuviințarea unui drept de retenție în favoarea pârâtei asupra imobilului litigios, până la plata integrală și efectivă a sumelor actualizate. În motivarea cererii reconvenționale s-a învederat că imobilul a fost transmis pârâtei de Primăria Municipiului București în baza deciziei nr.396/1990, în prezent nemișcătorul fiind închiriat unei ambasade. Pârâta a efectuat o serie de lucrări de îmbunătățire a rezistenței construcției, lucrări de sporire a confortului și a condițiilor de folosință, de reparații, de întreținere și de dotare în valori ce se solicită actualizate cu indicele de inflație.

La aceeași dată, pe cale separată, pârâta R.A. “ L “ a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București pentru ca, în situația admiterii acțiunii principale în revendicare, chemata în garanție să fie obligată să o despăgubească pe pârâta R.A. “ L “ cu prețul, actualizat cu indicele de inflație, pe care l-a plătit pentru imobil. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă prin sentința nr.1050 din 31 octombrie 2000, a admis acțiunea principală și în parte cererea reconvențională. A obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Muzeul Zambaccian nr.15 (colț cu Intrarea Col.Blaremberg nr.2), sectorul 1, compus din teren în suprafață de 1620 mp și construcții.

A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei R.A. “ L “suma de 148.115.000 lei reprezentând contravaloare reparații. Au fost respinse ca neîntemeiate capătul din cererea reconvențională privind obligarea reclamantului la plata impozitului pe perioada 1992-1999, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta R.A. “ L “. Sentința tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă, care, prin decizia nr.121/A din 12 martie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și R.A.

„L“ . Pentru a pronunța aceste hotărâri instanțele au reținut și motivat că imobilul litigios a fost proprietatea mamei reclamantului – numita F.M., terenul în suprafață de 1520 mp fiind dobândit prin cumpărare în baza contractului autentificat sub nr.39418/30 noiembrie 1938 și transcris sub nr.34334/1938 de Tribunalul Ilfov, iar construcțiile au fost edificate ulterior, până la data întocmirii procesului-verbal nr.7200/308/1940 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare București. Cum autoarea reclamantului era casnică iar imobilul în litigiu era singura ei proprietate, fiind folosit cu destinația de locuință și cum în speță nu s-a dovedit că aceasta se încadra în categoria celor prevăzute de dispozițiile art.I din Decretul nr.92/1950, instanțele au apreciat că imobilul a fost nelegal naționalizat, statul neavând asupra acestui bun un titlu valabil dobândit.

S-a mai reținut că potrivit art.1344-1345 C.civ., texte invocate de pârâta R.A. „L “, cumpărătorul are dreptul la daune-interese reprezentând diferența dintre preț și sporul de valoare între data contractului și aceea a deposedării cumpărătorului. În acest sens reclamantul a fost obligat la plata tuturor cheltuielilor necesare și utile, în sumă de 148.115.000 lei, pe care să le plătească pârâtei R.A. „L “. Cum pârâta nu a făcut dovada efectuării și a altor cheltuieli și îmbunătățiri și cum vânzătorul este garant pentru aceste daune-interese numai în subsidiar, instanțele au apreciat că se impune soluția de respingere a cererii de chemare în garanție. Referitor la cererea pârâtei R.A. “ L “ privind restituirea prețului plătit pentru imobil, actualizat în raport de indicele de inflație, instanțele au reținut că prin probatoriul administrat, cererea nu a fost dovedită.

Astfel, simpla dispoziție de plată din 30 decembrie 1991, confirmă doar plata sumei de 171.324.193 lei pentru totalitatea imobilelor transferate pârâtei prin decizia nr.395/1990 a Primăriei Municipiului București, nici la instanța de fond și nici în apel pârâta nu a menționat care a fost prețul efectiv plătit pentru imobilul în litigiu. S-a apreciat că pârâta R.A. „L “ va putea solicita restituirea prețului achitat pentru imobilul litigios, precum și valoarea actualizată a acestuia, atunci când va cunoaște suma de bani pe care a plătit-o. Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului în termen legal au promovat recurs pârâții Municipiul București prin Primarul General și R.A.

„L “. În motivarea recursului pârâtul Municipiul București a susținut că în mod greșit instanțele au apreciat că imobilul a trecut cu titlu nevalabil în proprietatea statului deoarece autoarea reclamantului F.N.M. era casnică, categorie socială care nu era exceptată de la aplicarea Decretului nr.92/1950. Pârâtul Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă deoarece la data introducerii acțiunii în revendicare bunul nu se mai afla în posesia sa, ci în posesia pârâtei R.A. „ L “, transmisiunea făcându-se prin decizia nr.396/1990. Pârâta R.A. „L “ a susținut în recursul declarat că reclamantul nu a efectuat dovada că autoarea sa, fiind casnică la data aplicării Decretului nr.92/1950, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.

În mod greșit a fost repinsă cererea de chemare în garanție cât timp imobilul a fost preluat de R.A. “ L “ cu plată de la Primăria Municipiului București în baza deciziei nr.396/1990. Întrucât după promovarea celor două recursuri, prin Ordonanța de Urgență nr.32/21 martie 2002, R.A. „L “ a fost comasată prin absorție de către R.A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, s-a dispus introducerea în cauză a acestei din urmă regii care a înțeles să continuie judecata căii de atac exercitată de regia absorbită. Examinând cele două recursuri declarate în cauză, constată următoarele: Imobilul revendicat de reclamant, situat în București, str.Muzeul Zambaccian nr.15, sectorul 1 a aparținut în proprietate mamei reclamantului – numita M. N. F. Terenul a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.39418/30 noiembrie 1938 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat și transcris la același tribunal sub nr.34334/1938.

Construcția, compusă din subsol, parter, etaj și mansardă a fost dobândită de M.N.F. prin edificare, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 25 octombrie 1940 de judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de înființare a cărților funciare. Nemișcătorul a fost naționalizat de la M.N.F. potrivit prevederilor Decretului nr.92/1950, poz.2670, fiind necontestat de părți că la data naționalizării proprietara era casnică, iar bunul constituia singura ei proprietate imobiliară. Potrivit certificatului de moștenitor suplimentar nr.29/955 din 3 octombrie 1956 (fila 2 dosar de fond), M. F. a decedat la 3 decembrie 1954, iar reclamantul, în calitate de fiu, a cules întreaga avere succesorală.

Conform art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul examinat.

În caz contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar. Astfel, la data când imobilul a fost naționalizat de la autoarea reclamantei, era în vigoare Constituția din anul 1948, care, în art.8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.

Nu se poate afirma în speța dedusă judecății că Decretul nr.92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art.480 C.civ.rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanță afirmațiile din recursurile pârâților referitoare la statutul de casnică al autoarei reclamantului, statut, care, de altfel, nu-i conferea acestuia apartenența la o anumită clasă socială pentru a-i fi aplicabile dispozițiile art.I din Decretul nr.92/1950. Este adevărat că, efect al deciziei nr.396/1990, recurentul-pârât Municipiul București a pierdut posesiunea bunului revendicat în favoarea R.A.

„L “, la rândul ei, comasată, prin absorție, de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. Nu mai puțin adevărat este că, în speță, autoarea reclamantului a pierdut posesia nemișcătorului ca urmare a unui act de autoritate al statului prin care s-au creat situații juridice noi cu privire la acest bun. Și intenția legiuitorului este aceea că statul are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii, mai mult, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile ce reprezintă statul. Argumentul de text îl reprezintă tot prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului pentru bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă acestea au intrat în proprietatea statului cu respectarea, printre altele, și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Pe cale de consecință, indiferent dacă bunul a fost ori nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, unor terți subdobânditori – persoane fizice sau juridice, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naționalizate, statul este reprezentat la nivelul unităților administrativ-teritoriale de instituțiile prevăzute de art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998, astfel că pârâtul-recurent Municipiul București, prin Primarul General, are calitate procesuală pasivă. Pentru considerentele arătate, atât recursul promovat de pârâtul Municipiul București, cât și primul motiv de casare din recursul pârâtei R.A. „ L “ se privesc ca nefondate și vor fi soluționate în consecință.

Este însă fondat recursul declarat de pârâta R.A. „L “ privitor la modul de soluționare a cererii de chemare în garanție. Prin intermediul acestei cereri pârâta R.A. „ L “ a solicitat ca în cazul admiterii acțiunii în revendicare, chemata în garanție Primăria Municipiului București, care i-a transmis bunul în schimbul unui preț, să fie obligată să o despăgubească pe pârâta evinsă cu prețul plătit pentru nemișcător, actualizat cu indicile de inflație. Instanțele au respins acest demers judiciar cu motivarea că din dispoziția de plată datată 30 decembrie 1991 rezultă o sumă globală pentru mai multe imobile transferate pârâtei în baza aceleeași decizii, nerezultând prețul efectiv plătit pentru imobilul în litigiu și că cererea de chemare în garanție poate fi actuală numai atunci când pârâta beneficiară a bunului va cunoaște suma de bani plătită pentru imobil.

Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea obligații în cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros. Prin urmare, obligația de garanție sau de despăgubire, care justifică incidența instituției discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul actelor juridice de vânzare-cumpărare, dar și în cazul oricărei transmisiuni de bunuri, singura condiție fiind ca remiterea lor să fie cu titlu oneros.

Cum, în speță, este necontestat că pentru bunul transmis chemata în garanție a primit un preț, cererea prin care se solicita restituirea prețului actualizat, trebuia admisă, întrucât obligația de despăgubire a devenit actuală în momentul deposedării pârâtei de bun ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. Desigur că instanțele, respingând cererea de chemare în garanție au confundat actualitatea obligației de despăgubire cu dificultatea probatorie rezultată din stabilirea prețului concret plătit pentru imobilul litigios de către pârâtă, dificultate ce putea fi evitată ori înlăturată prin administrarea și a altor dovezi, cum ar fi o expertiză de specialitate. De altfel, în recurs (fila 5), printr-o notă a serviciului de contabilitate, pârâta a precizat prețul plătit pentru imobil în anul 1991 (525.173 lei), care, actualizat la nivelul anului 2000 era de 500.752.883 lei.

Față de cele ce preced și numai în limitele precizate, se va admite recursul declarat de pârâta R.A. „ L “ și continuat de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, vor fi casate hotărârile pronunțate doar în aceste limite și se va trimite cauza la instanța de fond pentru rejudecarea, pe bază de dovezi, a cererii de chemare în garanție. Se constată deasemenea că și acțiunea reconvențională a aceleeași pârâte nu a primit, pentru anumite capete de cerere, o rezolvare legală ori pentru alte capete de cerere s-au comis chiar omisiuni de pronunțare (de exemplu, solicitarea dreptului de retenție), dar cum pârâta nu a înțeles să le critice în recurs, atari greșeli de judecată nu pot fi reformate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta R.A. “ L “ și continuat de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr.121/A din 12 martie 2001 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr.1050 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă numai în partea referitoare la soluționarea cererii de chemare în garanție formulată de R.A. “ L “ și trimite cauza la același tribunal spre rejudecare numai în aceste limite. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București, prin Primarul general împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2003.