ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au luat în

examinare recursurile declarate de pârâții R.A. “ L “ și continuat de R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de Municipiul București,

prin Primarul General împotriva deciziei nr.121/A din 12 martie 2001 a Curții

de Apel București – Secția a III-a civilă.

La apelul nominal

s-au prezentat recurenții-pârâți R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat, prin consilier juridic E.O.și Municipiul București, prin Primarul

general, reprezentat de consilier juridic O.O., care răspunde și pentru

intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București, precum și

intimatul-reclamant S.F.V., reprezentat de avocat N.R.B.

Procedura

completă.

Consilier juridic

E.O.depune la dosar ordinul de plată a taxelor judiciare de timbru totalizând

51.280.400 lei și 200.000 lei timbru judiciar, plătite de R.A. Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, potrivit obligației stabilite prin

încheierea de la 5 iunie 2002.

Având cuvântul,

consilier juridic E.O.solicită admiterea recursului, astfel cum a fost

formulat; solicită, de asemenea, ca, în cazul respingerii recursului, să fie

admisă cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și să

fie obligată către R.A. A.P.P.S., la plata sumei reactualizate plătite pentru

imobilul în litigiu, precizată la valoarea de 500.752.883 lei.

Pune concluzii de

admitere a recursului formulat de Municipiul București, prin Primarul general.

Consilier juridic

O.O. cere admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei și, pe fond,

respingerea acțiunii, iar cu privire la admiterea cererii de chemare în

garanție, lasă soluția la aprecierea instanței.

Avocat N.R.B. pune

concluzii în sensul respingerii celor două recursuri.

Reprezentanta

Ministerului Public pune concluzii în același sens.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 20

decembrie 1999 reclamantul S.F.V.a chemat în judecată pe pârâții Consiliul

General al Municipiului București și R.A. „ L“pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate dreptul de proprietate al reclamantului asupra

imobilului din București, str.Muzeul Zambaccian nr.15, sectorul 1, (colț cu

Intrarea Col. Blaremberg nr.2), compus din teren în suprafață de 1.620 mp și

construcții și să fie obligați pârâții să-i lase imobilul în deplină

proprietate și posesie.

În motivarea

acțiunii reclamantul a arătat că imobilul revendicat a aparținut în proprietate

autoarei sale F.N.M.. Aceasta a decedat la data de 3 decembrie 1954 și potrivit

certificatului de moștenitor suplimentar nr.29/955 din 3 octombrie 1956,

reclamantul, în calitate de fiu, este unicul moștenitor al proprietarei.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, în

mod nelegal, deoarece constituia singura proprietate a reclamantului, fiind,

totodată, și locuința sa.

La data de 6

martie 2000 pârâta R.A. “ L “ a formulat cerere reconvențională prin care a

solicitat obligarea reclamantului la: 12.977.098 lei contravaloarea unor

lucrări executate la imobilul revendicat; 29.797.632 lei contravaloarea

impozitelor și taxelor plătite de pârâtă pentru imobil în perioada 1992 – 31

decembrie 1999; actualizarea acestor sume în raport cu rata inflației;

încuviințarea unui drept de retenție în favoarea pârâtei asupra imobilului

litigios, până la plata integrală și efectivă a sumelor actualizate.

În motivarea

cererii reconvenționale s-a învederat că imobilul a fost transmis pârâtei de

Primăria Municipiului București în baza deciziei nr.396/1990, în prezent

nemișcătorul fiind închiriat unei ambasade. Pârâta a efectuat o serie de lucrări

de îmbunătățire a rezistenței construcției, lucrări de sporire a confortului și

a condițiilor de folosință, de reparații, de întreținere și de dotare în valori

ce se solicită actualizate cu indicele de inflație.

La aceeași dată,

pe cale separată, pârâta R.A. “ L “ a formulat cerere de chemare în garanție a

Primăriei Municipiului București pentru ca, în situația admiterii acțiunii

principale în revendicare, chemata în garanție să fie obligată să o

despăgubească pe pârâta R.A. “ L “ cu prețul, actualizat cu indicele de

inflație, pe care l-a plătit pentru imobil.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă prin sentința

nr.1050 din 31 octombrie 2000, a admis acțiunea principală și în parte cererea

reconvențională. A obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, str.Muzeul Zambaccian nr.15 (colț cu

Intrarea Col.Blaremberg nr.2), sectorul 1, compus din teren în suprafață de

1620 mp și construcții. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei R.A. “

L “suma de 148.115.000 lei reprezentând contravaloare reparații.

Au fost respinse

ca neîntemeiate capătul din cererea reconvențională privind obligarea

reclamantului la plata impozitului pe perioada 1992-1999, precum și cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta R.A. “ L “.

Sentința

tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel București – Secția a III-a

civilă, care, prin decizia nr.121/A din 12 martie 2001, a respins ca nefondate

apelurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și

R.A. „L“ .

Pentru a pronunța

aceste hotărâri instanțele au reținut și motivat că imobilul litigios a fost

proprietatea mamei reclamantului – numita F.M., terenul în suprafață de 1520 mp

fiind dobândit prin cumpărare în baza contractului autentificat sub nr.39418/30

noiembrie 1938 și transcris sub nr.34334/1938 de Tribunalul Ilfov, iar

construcțiile au fost edificate ulterior, până la data întocmirii

procesului-verbal nr.7200/308/1940 de Comisiunea pentru înființarea cărților

funciare București.

Cum autoarea

reclamantului era casnică iar imobilul în litigiu era singura ei proprietate,

fiind folosit cu destinația de locuință și cum în speță nu s-a dovedit că

aceasta se încadra în categoria celor prevăzute de dispozițiile art.I din

Decretul nr.92/1950, instanțele au apreciat că imobilul a fost nelegal

naționalizat, statul neavând asupra acestui bun un titlu valabil dobândit.

S-a mai reținut că

potrivit art.1344-1345 C.civ., texte invocate de pârâta R.A. „L “, cumpărătorul

are dreptul la daune-interese reprezentând diferența dintre preț și sporul de

valoare între data contractului și aceea a deposedării cumpărătorului. În acest

sens reclamantul a fost obligat la plata tuturor cheltuielilor necesare și

utile, în sumă de 148.115.000 lei, pe care să le plătească pârâtei R.A. „L “.

Cum pârâta nu a făcut dovada efectuării și a altor cheltuieli și îmbunătățiri

și cum vânzătorul este garant pentru aceste daune-interese numai în subsidiar,

instanțele au apreciat că se impune soluția de respingere a cererii de chemare

în garanție. Referitor la cererea pârâtei R.A. “ L “ privind restituirea

prețului plătit pentru imobil, actualizat în raport de indicele de inflație,

instanțele au reținut că prin probatoriul administrat, cererea nu a fost

dovedită. Astfel, simpla dispoziție de plată din 30 decembrie 1991, confirmă

doar plata sumei de 171.324.193 lei pentru totalitatea imobilelor transferate

pârâtei prin decizia nr.395/1990 a Primăriei Municipiului București, nici la

instanța de fond și nici în apel pârâta nu a menționat care a fost prețul

efectiv plătit pentru imobilul în litigiu.

S-a apreciat că

pârâta R.A. „L “ va putea solicita restituirea prețului achitat pentru imobilul

litigios, precum și valoarea actualizată a acestuia, atunci când va cunoaște

suma de bani pe care a plătit-o.

Împotriva deciziei

dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului în termen legal au

promovat recurs pârâții Municipiul București prin Primarul General și R.A. „L

“.

În motivarea recursului

pârâtul Municipiul București a susținut că în mod greșit instanțele au apreciat

că imobilul a trecut cu titlu nevalabil în proprietatea statului deoarece

autoarea reclamantului F.N.M. era casnică, categorie socială care nu era

exceptată de la aplicarea Decretului nr.92/1950. Pârâtul Municipiul București

nu are calitate procesuală pasivă deoarece la data introducerii acțiunii în

revendicare bunul nu se mai afla în posesia sa, ci în posesia pârâtei R.A. „ L

“, transmisiunea făcându-se prin decizia nr.396/1990.

Pârâta R.A. „L “ a

susținut în recursul declarat că reclamantul nu a efectuat dovada că autoarea

sa, fiind casnică la data aplicării Decretului nr.92/1950, făcea parte din

categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. În mod greșit a fost

repinsă cererea de chemare în garanție cât timp imobilul a fost preluat de R.A.

“ L “ cu plată de la Primăria Municipiului București în baza deciziei

nr.396/1990.

Întrucât după

promovarea celor două recursuri, prin Ordonanța de Urgență nr.32/21 martie

2002, R.A. „L “ a fost comasată prin absorție de către R.A. „Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat”, s-a dispus introducerea în cauză a acestei

din urmă regii care a înțeles să continuie judecata căii de atac exercitată de

regia absorbită.

Examinând cele

două recursuri declarate în cauză, constată următoarele:

Imobilul

revendicat de reclamant, situat în București, str.Muzeul Zambaccian nr.15,

sectorul 1 a aparținut în proprietate mamei reclamantului – numita M. N. F. Terenul

a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr.39418/30 noiembrie 1938 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat și transcris

la același tribunal sub nr.34334/1938. Construcția, compusă din subsol, parter,

etaj și mansardă a fost dobândită de M.N.F. prin edificare, așa cum rezultă din

procesul-verbal încheiat la 25 octombrie 1940 de judecătorul delegat cu

întocmirea lucrărilor de înființare a cărților funciare.

Nemișcătorul a

fost naționalizat de la M.N.F. potrivit prevederilor Decretului nr.92/1950,

poz.2670, fiind necontestat de părți că la data naționalizării proprietara era

casnică, iar bunul constituia singura ei proprietate imobiliară.

Potrivit

certificatului de moștenitor suplimentar nr.29/955 din 3 octombrie 1956 (fila 2

dosar de fond), M. F. a decedat la  3 decembrie 1954, iar reclamantul, în

calitate de fiu, a cules întreaga avere succesorală.

Conform art.6

alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Reglementarea pe

care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina

principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă

articolul menționat aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste

bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul

examinat. În caz contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără

respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat,

iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.

Astfel, la data

când imobilul a fost naționalizat de la autoarea reclamantei, era în vigoare

Constituția din anul 1948, care, în art.8 prevedea că proprietatea particulară

și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită

prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.

Nu se poate afirma

în speța dedusă judecății că Decretul nr.92/1950 a constituit un mijloc legal

de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor

art.480 C.civ.rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi

de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481

din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară

numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

De aceea, trecerea

bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor

legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că

titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil,

perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanță afirmațiile din recursurile

pârâților referitoare la statutul de casnică al autoarei reclamantului, statut,

care, de altfel, nu-i conferea acestuia apartenența la o anumită clasă socială

pentru a-i fi aplicabile dispozițiile art.I din Decretul nr.92/1950.

Este adevărat că,

efect al deciziei nr.396/1990, recurentul-pârât Municipiul București a pierdut

posesiunea bunului revendicat în favoarea R.A. „L “, la rândul ei, comasată,

prin absorție, de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. Nu mai

puțin adevărat este că, în speță, autoarea reclamantului a pierdut posesia

nemișcătorului ca urmare a unui act de autoritate al statului prin care s-au

creat situații juridice noi cu privire la acest bun.

Și intenția

legiuitorului este aceea că statul are calitate procesuală pasivă în astfel de

litigii, mai mult, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu

instituțiile ce reprezintă statul. Argumentul de text îl reprezintă tot

prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, instanțele judecătorești fiind

competente să stabilească valabilitatea titlului pentru bunurile dobândite în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă acestea au intrat în

proprietatea statului cu respectarea, printre altele, și    a legilor în

vigoare la data preluării lor de către stat.

Pe cale de

consecință, indiferent dacă bunul a fost ori nu înstrăinat de către stat,

ulterior naționalizării, unor terți subdobânditori – persoane fizice sau

juridice, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra

bunurilor naționalizate, statul este reprezentat la nivelul unităților

administrativ-teritoriale de instituțiile prevăzute de art.12 alin.5 din Legea

nr.213/1998, astfel că pârâtul-recurent Municipiul București, prin Primarul

General, are calitate procesuală pasivă.

Pentru considerentele

arătate, atât recursul promovat de pârâtul Municipiul București, cât și primul

motiv de casare din recursul pârâtei R.A. „ L “ se privesc ca nefondate și vor

fi soluționate în consecință.

Este însă fondat

recursul declarat de pârâta R.A. „L “ privitor la modul de soluționare a

cererii de chemare în garanție.

Prin intermediul

acestei cereri pârâta R.A. „ L “ a solicitat ca în cazul admiterii acțiunii în

revendicare, chemata în garanție Primăria Municipiului București, care i-a

transmis bunul în schimbul unui preț, să fie obligată să o despăgubească pe

pârâta evinsă cu prețul plătit pentru nemișcător, actualizat cu indicile de

inflație. Instanțele au respins acest demers judiciar cu motivarea că din

dispoziția de plată datată 30 decembrie 1991 rezultă o sumă globală pentru mai

multe imobile transferate pârâtei în baza aceleeași decizii, nerezultând prețul

efectiv plătit pentru imobilul în litigiu și că cererea de chemare în garanție

poate fi actuală numai atunci când pârâta beneficiară a bunului va cunoaște

suma de bani plătită pentru imobil.

Potrivit art.60

alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o

cerere în garanție sau în despăgubire.

Instituția

chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau

despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei

asemenea obligații în cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în

dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligația de garanție

revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros.

Prin urmare,

obligația de garanție sau de despăgubire, care justifică incidența instituției

discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul actelor

juridice de vânzare-cumpărare, dar și în cazul oricărei transmisiuni de bunuri,

singura condiție fiind ca remiterea lor să fie cu titlu oneros.

Cum, în speță,

este necontestat că pentru bunul transmis chemata în garanție a primit un preț,

cererea prin care se solicita restituirea prețului actualizat, trebuia admisă,

întrucât obligația de despăgubire a devenit actuală în momentul deposedării

pârâtei de bun ca efect al admiterii acțiunii în revendicare.

Desigur că

instanțele, respingând cererea de chemare în garanție au confundat actualitatea

obligației de despăgubire cu dificultatea probatorie rezultată din stabilirea

prețului concret plătit pentru imobilul litigios de către pârâtă, dificultate

ce putea fi evitată ori înlăturată prin administrarea și a altor dovezi, cum ar

fi o expertiză de specialitate. De altfel, în recurs (fila 5), printr-o notă a

serviciului de contabilitate, pârâta a precizat prețul plătit pentru imobil în

anul 1991 (525.173 lei), care, actualizat la nivelul anului 2000 era de

500.752.883 lei.

Față de cele ce

preced și numai în limitele precizate, se va admite recursul declarat de pârâta

R.A. „ L “ și continuat de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat, vor fi casate hotărârile pronunțate doar în aceste limite și se va

trimite cauza la instanța de fond pentru rejudecarea, pe bază de dovezi, a

cererii de chemare în garanție.

Se constată

deasemenea că și acțiunea reconvențională a aceleeași pârâte nu a primit,

pentru anumite capete de cerere, o rezolvare legală ori pentru alte capete de

cerere s-au comis chiar omisiuni de pronunțare (de exemplu, solicitarea

dreptului de retenție), dar cum pârâta nu a înțeles să le critice în recurs,

atari greșeli de judecată nu pot fi reformate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta R.A. “ L

“ și continuat de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

împotriva deciziei nr.121/A din 12 martie 2001 a Curții de Apel București – Secția

a III-a civilă.

Casează decizia

recurată, precum și sentința nr.1050 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului

București – Secția a IV-a civilă numai în partea referitoare la soluționarea

cererii de chemare în garanție formulată de R.A. “ L “ și trimite cauza la

același tribunal spre rejudecare numai în aceste limite.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de Municipiul București, prin Primarul general împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2003.