ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2275/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de reclamanta R.C.împotriva deciziei nr.456

din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: recurenta reclamantă reprezentată de avocat

C.A., intimatul pârât P.V.M.personal și asistat de avocat L.T., care îi

reprezintă și pe intimații pârâți P.E., I.M.I.și I.M.P., intimatul pârât

M.V.M.personal și asistat de avocat B.G., care reprezintă și pe intimata pârâtă

M.G., lipsind intimații pârâți Consiliul General al Municipiului București și

S.C. “H.N.”S.A.

Procedura

completă.

Avocat

C.A. depune taxa judiciară de timbru și timbru judiciar conform dispozițiilor

încheierii anterioare și solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Avocații

B.G. și L.T., având pe rând cuvântul solicită respingerea recursului conform

concluziilor scrise.

C

U R T E A

Asupra

recurului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul București – secția a IV-a civilă la 20

august 1998 reclamanta R.C.a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al

Municipiului București, S.C. “H.N.”S.A., P.V.M.și P.E., M.M.și M.G., și

I.M.I.și I.M.P.cerând obligarea acestora să-i lase în deplină și exclusivă

proprietate și pașnică folosință apartamentele 8,9,10 și 11 situate la etajul

II al imobilului din str.Nicolae Iorga nr.22, sector 1, obligarea Consiliului

General al Municipiului București la plata sumei de 200.000.000 lei despăgubiri

echivalentul folosinței și constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de S.C. “H.N.”S.A. cu pârâții persoane fizice și

inopozabilitatea contractelor față de reclamantă.

În

motivare a arătat că prin sentința civilă  nr.2947 din 12 martie 1997 s-a

constatat nevalabilitatea dreptului de proprietate al reclamantei asupra

imobilului situat în București str.Nicolae Iorga nr.22, et.II compus din 2

apartamente și 2 garsoniere, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile Legii

nr.112/1995.

Prin

sentința civilă nr.123 din 7 februarie 2001 s-a admis excepția autorității de

lucru judecat pentru capătul de cerere privind acțiunea în revendicare față de

Consiliul General al Municipiului București. S-a respins acțiunea față de

Consiliul General al Municipiului București.

S-a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru

a hotărî astfel instanța a reținut că pentru apartamentele 8 și 9 reclamanta nu

mai era proprietară pentru că le-a vândut în 1949, anterior naționalizării.

În

privința celorlalte apartamente au fost naționalizate în baza Decretului

nr.92/1950.

În

ce privește sentința invocată, nu face dovada dreptului de proprietate, fiind o

acțiune în constatare.

Pretențiile

privind echivalentul dreptului de folosință nu au fost demonstrate.

Împotriva

acestei sentințe reclamanta a formulat apel criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia nr.456 din 25 septembrie 2001 Curtea de Apel

București – secția a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că sentința

nr.2947/1997 a Judecătoriei sector 1 a fost pronunțată în contradictoriu cu

Consiliul Local sector 2 și Consiliul General al Municipiului București.

Încheierea celor trei contracte a avut loc înainte de

pronunțarea amintitei sentințe.

Această sentință are caracter constitutiv de drepturi.

În privința apartamentelor nr.8 și 9 reclamanta și-a pierdut

dreptul de proprietate prin vânzare în anul 1949, iar apartamentele 10 și 11 au

fost preluate de stat conform Decretului nr.92/1950 nefiind reală afirmația că

au  fost preluate în baza H.C.M. nr.8/1960.

În apel nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în

judecată așa cum încearcă reclamanta invocând dispozițiile Legii nr.213/1998.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat recurs

bazându-se pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7-10 C.proc.civ.și

reluînd criticile formulate în apel, susținând în esență că: - nu a respectat

constatarea judecătorească făcută în sentința civilă nr.2947/1997 că

apartamentele au fost preluate în baza HCM nr.8/1960, care nu poate fi

considerat un act normativ de transferare legală a proprietății și că

reclamanta este titulara legitimă a dreptului de proprietate asupra

apartamentelor în discuție.

-

în lumina art.6 din Legea nr.213/1998 Decretul

nr.92/1950 nu a putut produce efecte legale valabile.

-

cu privire la apartamentul nr.8 și garsoniera

nr.9 nu au fost produse dovezi opozabile reclamantei.

-

afirmația că sentința civilă nr.2947/1997 nu

face dovada dreptului de proprietate al reclamantei nu are temei legal.

-

în mod greșit s-a reținut că statul a vândut

legal conform Legii nr.112/1995.

Recursul nu este fondat.

Analiza criticilor urmează a se face global.

Sentința civilă nr.2947/1997 a Judecătoriei sector 1 nu face

dovada dreptului de proprietate, acțiunea fiind o acțiune în constatare.

De asemenea invocarea autorității de lucru judecat este fără

eficiență deoarece aceasta operează doar când există identitate de obiect,

cauză și părți, ceea ce în mod indiscutabil nu este cazul.

Din actele și lucrările dosarului reiese că pentru apartamentele

8 și 9 reclamanta nu mai era proprietară pentru că le-a vândut în 1949,

anterior naționalizării, iar celelalte au fost naționalizate în baza Decretului

nr.92/1950.

Cu ample motivări, instanța de fond și

cea de apel demonstrează netemeinicia acțiunii, respectiv caracterul nefondat

al apelului, pronunțând hotărâri legale și temeinice.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de  reclamanta R.C.împotriva deciziei civiele nr.456 din 25 septembrie

2001 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 mai 2003.