ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6822/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6822/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 24

ianuarie 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamantele V.E. și B.V.L.R.I. au chemat în judecată pârâții RA L. și

Municipiul București prin Primar general pentru a se dispune:

- anularea deciziei nr. 56 din 5

septembrie 2001 a Directorului general al RA L. prin care le-a fost respinsă

solicitarea vizând restituirea imobilului situat în București, compus din

construcție având 6 camere cu dependințe și teren în suprafață de 1290 mp;

- restituirea în natură a imobilului

respectiv, ce face parte din proprietatea privată a statului, administrat de RA

L. și închiriat ca locuință pentru un funcționar diplomatic al Ambasadei SUA.

Reclamantele au susținut că refuzul

restituirii în natură a imobilului este nelegal deoarece:

- ele sunt „persoane îndreptățite” la o

astfel de măsură reparatorie, încadrându-se în dispozițiile art. 3 și art. 4

din Legea nr. 10/2001;

- invocarea de către pârâta RA L. a

prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi primită întrucât

imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil (naționalizare pe alt

nume decât al adevăratului proprietar) și nici nu există o Hotărâre de guvern

privind neretrocedarea bunului potrivit art. 16 alin. (2) din același act

normativ.

Prin întâmpinări pârâții au solicitat

respingerea acțiunii, arătând în esență că autoarea reclamantelor avea în

proprietate mai multe apartamente, astfel încât măsura naționalizării a fost

corect aplicată iar titlul statului este valabil. În consecință, devin

incidente prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind interdicția

restituirii în natură a bunului.

Examinând actele și lucrărilor dosarului,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 774 din 23 mai

2002 a admis acțiunea și a anulat decizia atacată, obligând pârâtele (dintre

care RA L. a devenit pe parcursul procesului R.A.P.P.S.) să restituie în natură

construcția și terenul în suprafață de 1225 mp.

Instanța de fond a reținut în esență că

titlul statului nu a fost valabil întrucât Decretul nr. 92/1950 încălca

principiile constituționale în vigoare chiar la acea dată, astfel încât din

punct de vedere juridic bunul nu a ieșit din patrimoniul antecesoarei

reclamantelor iar dreptul li s-a transmis acestora prin succesiune.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apeluri pârâții Municipiul București prin Primar General și R.A.A.P.P.S.

Două dintre motivele de apel au fost

comune, susținându-se pe de o parte că titlul statului este valabil, deoarece

nu s-a făcut dovada că autoarea reclamantelor ar fi fost exceptată de la măsura

naționalizării iar pe de altă parte că sunt incidente prevederile art. 16 din

Legea nr. 10/2001, imobilul (închiriat ca locuință unui funcționar diplomatic

al ambasadei SUA) fiind exceptat de la restituirea în natură.

Pârâta R.A. A.P.P.S. a mai susținut în

plus că acțiunea este inadmisibilă întrucât reclamantele nu au urmat procedura

obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că nu s-a făcut pe deplin dovada

dreptului de proprietate al autoarei reclamantelor.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 519 din 18 decembrie 2002, a respins apelurile ca

nefondate.

În considerentele deciziei s-a arătat în principal

că:

- imobilul în litigiu a fost preluat fără

titlu valabil, fiind naționalizat pe numele altei persoane (R.V.A.) decât

adevăratul proprietar – R.A., autoarea reclamantelor;

- R.A. era casnică și deci exceptată de

la măsura naționalizării în condițiile art. II din Decretul nr. 92/1950;

- fiind vorba despre un imobil preluat

fără titlu valabil, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu

sunt aplicabile;

- acțiunea reclamantelor nu este o

revendicare de drept comun, că o contestație împotriva unei decizii

administrative, în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001;

- reclamantele au dovedit atât existența

dreptului în patrimoniul autoarei lor cât și calitatea lor procesuală activă ca

unice moștenitoare.

Împotriva acestei decizii au declarat

recursuri pârâții, criticând-o sub mai multe aspecte.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., pârâta R.A. A.P.P.S. a

reiterat susținerile privind inadmisibilitatea acțiunii, reclamantele fiind în

măsură să ceară doar obligarea unității deținătoare să emită o decizie prin

care să restituie bunul.

O a doua critică vizează aprecierea

greșită a instanțelor cu privire la lipsa de valabilitate a titlului statului,

recurenta susținând că naționalizarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950, astfel încât sunt incidente prevederile art.16 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

În fine, s-a învederat că reclamantele nu

au făcut dovada deplină referitoare la dreptul de proprietate al autoarei lor,

cu atât mai mult cu cât titlul acesteia nu ar fi fost transcris și deci

opozabil.

În recursul său pârâtul Municipiul

București prin primar general a reiterat susținerile anterioare privind

valabilitatea titlului statului și, pe cale de consecință, incidența în cauză a

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Intimatele pârâte au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Examinând întregul material probator

administrat în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor

formulate. Ambele instanțe, cu o motivare succintă (tribunalul) și mult mai

completă (Curtea de apel) au stabilit situația juridică rezultând din probatoriile

administrate și au rezolvat corect principalele probleme de drept ale cauzei.

Astfel, cu privire la recursul declarat

de pârâta R.A. A.P.P.S. se reține că teza inadmisibilității acțiunii nu poate

fi primită.

Reclamantele nu au formulat o acțiune în

revendicare de drept comun ci o contestație împotriva deciziei administrative

prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului. Or,

posibilitatea de a face o astfel de contestație, ca și îndrituirea instanțelor

de a cenzura decizia (dispoziția) administrativă sunt fără dubiu în doctrină și

în practică. Susținerea recurentei în sensul că reclamantele aveau la îndemână

doar o acțiune în obligație de a face, în sensul determinării unității

deținătoare să emită decizia (dispoziția) este de asemenea greșită, o astfel de

cerere fiind aplicabilă doar în ipoteza (cu totul alta decât cea în speță) când

nu s-a emis un asemenea act.

Se constată deci că reclamantele s-au

conformat termenelor și condițiilor instituite prin Legea nr. 10/2001 cu

privire la fazele, administrativă și judiciară ale procedurii speciale de

retrocedare.

În ceea ce privește nevalabilitatea

titlului statului, instanțele au apreciat în mod corect că ea rezultă din

următoarele împrejurări:

- autoarea reclamantelor, R.V.A., fostă P.

a dobândit imobilul în litigiu ca proprietar exclusiv, la 15 martie 1941, după

încetarea căsătoriei cu P.A.Ș. și până la căsătoria cu R.C.A. la 26 martie

1948;

- cu toate acestea, naționalizarea s-a

făcut pe numele altei persoane, R.V.A. (poz.6557 în anexa la Decretul nr. 92/1950);

- autoarea reclamantei era casnică,

locuia în imobilul în litigiu, care, așa cum rezultă din acte, este o casă

având numai parter în mansardă, compusă din 6 încăperi și dependințe;

- nefiind vorba despre un „exploatator de

locuințe”, este evident că nici măcar Decretul nr. 92/1950 nu a fost respectat.

Lipsa de valabilitate a titlului statului

fiind vădită, consecința directă, reținută corect de instanțe, este că

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 sunt inaplicabile în cauză.

Pe de altă parte reclamantele au dovedit

cu înscrisuri autentice, coroborate cu celelalte mijloace de probă, existența

dreptului în patrimoniul autoarei lor, identificarea fizică și juridică a

bunului, caracterul legal al transmisiunii succesorale.

În fine, susținerea recurentei cu privire

la pretinsa inopozabilitate a actului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit

autoarea reclamantelor nu poate fi primită. Recurenta nu are calitatea de terț,

în condițiile art. 1802 C. civ., pentru a invoca pretinsa inopozabilitate iar

actul autentificat depus la dosar este pe deplin valid și respectă formele de

publicitate imobiliară prevăzute de lege, astfel că și această critică este

nefondat.

Cum recursul pârâtului Municipiul

București prin Primar General vizează aceleași aspecte deja analizate,

valabilitatea titlului statului și incidența prevederilor art. 16 din Legea nr.

10/2001, rezultă că nici una dintre susținerile recurentelor nu poate fi

primită.

În consecință, recursurile vor fi

respinse ca nefondate conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de pârâții Municipiul București prin Primarul general și R.A.A.P.P.S. București

împotriva deciziei nr. 519 din 18 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 decembrie 2004.