ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2606/2003

S-a luat în  examinare

recursul declarat de contestatorii I.S., N.N., A.I., V.M.împotriva deciziei

nr.348 A din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III a

civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat: recurenții-contestatori  toți fiind reprezentați de avocat P.A.și

intimata R.A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, prin

consilier juridic  D.M..

Procedura completă.

Nefiind chestiuni

prealabile, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost

investită.

Avocat P.A.solicită

admiterea recursului, casarea deciziei 348 A din 24 septembrie 2002 a Curții de

Apel București, Secția a III a civilă, sentința civilă 197 din 12 februarie

2002 a Tribunalului București, Secția a III a civilă și pe fond admiterea

contestației, anularea deciziei 17 din 25 mai 2001 în sensul restituirii în

natură a imobilului, conform art.314 din C.proc.civ..

Consilier juridic D.M.

solicită respingerea recursului, ca nefondat în temeiul art.312 alin.(1) teza a

II a din C.proc.civ..

C U R T E A

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 18 iun ie 2001 sub nr.4751 pe rolul Tribunalului București – Secția

a III a civilă, contestatorii I.S., V.N., A.I. și N. M., în contradictoriu cu

R.A. „Locato” au  solicitat instanței  ca prin hotărârea pe care o va pronunța

să dispună:

- anularea deciziei nr.17

din 25 mai 2001 emisă de directorul general al R.A. Locato;

- restituirea în natură a

imobilului situat în București str.Muzeul Zamboccian nr.29 sector 1 compus din

teren în suprafață de 341 m.p. și construcție (subsol, parter și etaj alcătuit

din  6 camere plus dependințe).

În motivarea acțiunii

contestatorii arată  că sunt moștenitorii testamentari ai lui N.D.,

proprietarul imobilului solicitat.

Se mai arată că acest

imobil a fost preluat nelegal de către stat în baza H.C.M. 116/1960 care a

completat listele anexe ale Decretului 92/1950, în condițiile în care autorul

lor făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la

naționalizare.

În prezent, se arată  în

continuare în motivarea acțiunii, imobilul aparține R.A. Locato în administrare

și a fost  închiriat Ambasadei S.U.A.

Reclamanții arată că în

această situație au urmat procedura pentru restituire prevăzută de Legea

nr.10/2001 art.20, 21 și 22, însă răspunsul pe care l-au primit (conform art.23

al.2 din lege, prin decizia a cărei anulare o solicită prin prezenta

contestație), a fost că imobilul nu se poate restitui pentru că „face parte din

categoria celor prevăzute de art.16 din Legea nr.10/2001.

Tribunalul București ,

secția a III a, prin sentința civilă nr.197 din 12 februarie 2002 a respins

contestația ca neîntemeiată, reținând că imobilul face parte din categoria

celor prevăzute de art.16 alin.1  și deci nu poate fi restituit în natură.

S-a mai reținut că analiza

modului de constituire a titlului statului la momentul preluării nu este de

competența autorității administrative – în cazurile prevăzute de art.16 alin.4

și 5 din Legea nr.10/2001 -, ci, conform  acestor dispoziții, a instanței de

drept comun investită cu acțiune în revendicare imobiliară, pentru stabilirea

modalității de preluare a imobilului de către stat.

Instanța de fond a

concluzionat că întrucât a fost investită exclusiv cu soluționarea contestației

împotriva deciziei administrative, controlul judiciar s-a  limitat la

verificarea legalității și temeiniciei deciziei.

Împotriva sentinței au

declarat apel contestatorii, arătând în esență că hotărârea a fost pronunțată

cu interpretarea greșită a dispozițiilor art.16 din Legea nr.10/2001 prin

considerarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute în articolul

mai înainte menționat.

S-a mai susținut că

instanța, în mod greșit, a considerat  ca nerelevantă lipsa din decizia

contestată a ofertei de despăgubire prin echivalent.

Curtea de Apel București –

secția a III a, prin decizia civilă nr.348A din 24 septembrie  2002, a respins

ca nefondat apelul formulat de către contestatori.

Pentru a pronunța această

soluție instanța  de apel a reținut că imobilul a fost închiriat de către R.A.

LOcato (care s-a desființat și a devenit, ca urmare a comasării prin absorbție

R.A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat prin O.U.G. nr.32/2002),

Ambasadei SUA  și este ocupat de un funcționar al acesteia încadrându-se în imobilele

prevăzute de art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001.

S-a reținut deasemenea, că

măsurile prevăzute de art.16 alin.1 și 2 din Legea 10/2001 se aplică doar

imobilelor care au fost preluate cu titlu de către stat, și cum contestatorii

nu recunosc legalitatea titlului statului, aceștia aveau posibilitatea, conform

art.16 alin.5 din lege, ca printr-o acțiune de drept comun să pună în discuție

valabilitatea titlului statului.

În consecință, a apreciat

că în mod corect a reținut instanța de fond această situație și ca atare nici

cea de a doua critică din apel nu este întemeiată pentru aceste considerente

pentru că despăgubirile prin echivalent nu se pot acorda decât dacă imobilul a

fost preluat cu titlu valabil, iar contestatorii-apelanți tocmai acest lucru îl

contestă.

Împotriva acestei decizii

au declarat, în termen legal, recurs contestatorii.

Se susține în primul rând

că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, invocând prevederile art.304 punctul

8 C.proc.civ.în sensul că a apreciat greșit conținutul deciziei contestate și a

contractului de închiriere.

În al doilea rând, se

susține, invocându-se motivul prevăzut de art.304 punctul 9 C.proc.civ.că s-a

făcut de către instanță o aplicare greșită a legii, în sensul că imobilul nu

îndeplinea condițiile pentru a fi considerat că este dintre cele prevăzute de

art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Se arată deasemenea, că în

mod greșit instanța a motivat că era necesar că problema valabilității titlului

să fie  rezolvată printr-o acțiune de drept comun, când, în realitate, era

necesar mai înainte să fie epuizată procedura administrativă prevăzută de Legea

10/2001 și în orice caz această procedură se referă numai la cazurile arătate

în art.16 alin .1 și 2  din lege ceea ce nu este în cazul în speță.

Se mai susține că cel de al

doilea capăt al acțiunii privind restituirea imobilului este o acțiune în

revendicare, instanța apreciind greșit că nu are acest caracter.

Se arată că decizia conducătorului

unității deținătoare nu este temeinică și legală,  cum greșit au considerat

instanțele, pentru că în cauză Guvernul nu a emis o hotărâre în sensul

prevederilor art.16 alin.2 din Legea 10/2001.

Se susține că instanța a

apreciat că nu are relevanță faptul că,  în condițiile în care imobilul nu se

putea restitui în natură, nu s-a făcut o ofertă de despăgubire prin echivalent.

În final se solicită

admiterea recursului și, pe fond, în principal, obligarea intimatei la

restituirea în natură a imobilului și în subsidiar obligarea de a face o ofertă

prin echivalent.

Recursul este nefondat.

Referitor la criticile

întemeiate pe prevederile art.304 pct.8 C.proc.civ., urmează  a reține că ele

sunt nefondate pentru că „actul juridic dedus judecății”  respectiv decizia

nr.17 din 25 mai 2001 a directorului fostei R.A. Locato, prin care s-a refuzat

restituirea în natură a imobilului solicitat avea două motive menționate în

articolele nr.1 și 2 ale deciziei care, fiecare în parte, puteau duce la

respingerea cererii.

În art.1 se arată că

petiționarii nu au făcut dovada că sunt în dreptățiți la restituirea

imobilului, motiv care, în urma analizei făcute de către instanța de fond în

contestația formulată, a fost înlăturat; instanța reținând pe baza actelor

depuse la dosar că solicitanții contestatori au calitatea de persoane

îndreptățite, conform prevederilor Legii 10/2001, să solicite restituirea

imobilului.

În articolul 2 al deciziei

se arată cel de al doilea motiv pentru care nu se poate restitui în natură

imobilul: este acela că acesta face parte din  imobilele prevăzute în art.16

alin.1, deci este exceptat de la restituirea în natură.

Instanțele analizând și

pronunțându-se pe acest aspect, nu au interpretat greșit actul dedus judecății

și nici nu i-au schimbat înțelesul.

În ceea ce privește

criticile întemeiate pe prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.urmează deasemenea

a constata că sunt nefondate; instanțele făcând o aplicare corectă a legii cu o

amplă motivare.

Astfel au apreciat corect

că imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art.16 alin.1 din Legea

10/2011, având în  vedere contractul de închiriere încheiat între fosta R.A.

Locato și Ambasada S.U.A., din care rezultă că destinația sa este de locuință

pentru membrii personalului diplomatic.

De altfel Regia asigură

„administrarea, păstrarea integrității și protejarea bunurilor destinate

asigurărilor de servicii specifice pentru misiunile diplomatice, oficiile

consulare și pentru personalul acestora”(H.G. nr.533/2002 – anexa 1).

Prin expresia „personal diplomatic” se înțelege că

este vorba despre membrii personalului misiunii, care au calitatea de diplomați

(art.1 lit.d Convenția de la Viena), iar în art.16 alin.1 din Legea 10/2001, se

prevăd „imobilele ocupate...precum și de personalul cu rang diplomatic”.

Este de reținut că restituirea în natură a

imobilelor prevăzute în art.16 alin.1 din Legea 10/2001 nu se poate face

deoarece prin textul mai înainte enunțat s-a avut în vedere atât destinația

imobilului cât și scopul special respectiv realizarea unui interes public.

Ca atare, într-un  asemenea caz, pentru a nu fi

decăzuți din dreptul lor de  restituire, corect contestatorii au procedat la

notificare, conform art.21 din Legea 10/2001 și au cerut restituirea în natură.

De menționat că lista imobilelor ce nu pot fi

retrocedate în natură, întocmită potrivit art.16 alin.2, se în tocmește doar

după ce s-a declanșat procedura de restituire și numai în cazul imobilelor

pentru care fostul proprietar a notificat  cererea de restituire; în consecință,

instanțele au făcut o aplicare corectă a legii.

De reținut deasemenea că prevederile art.16 alin.1

și 2 se aplică exclusiv, în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil,

iar imobilele preluate fără titlu valabil nu intră sub incidența acestor prevederi.

Ca atare, după declanșarea procedurii prevăzute de

art.21 și următorii din Legea 10/2001, în scopul restituirii în natură a

imobilului, cei care con testă valabilitatea titlului statului urmează să

adreseze o cerere de chemare în judecată în  condițiile dreptului comun ,

conform  art.16 alin.5, în scopul constatării nevalabilității titlului statului

printr-o hotărâre judecătorească.

Capătul al doilea al acțiunii nu are caracter de

revendicare, după cum s-a apreciat corect de către tribunal, ci tinde la

aplicarea directă a prevederilor art.16 alin .4 din lege, ulterior anulării

deciziei administrative, aspect care, de altfel, nu a fost contestat în apelul

formulat de către contestatori.

Mai este de reținut și faptul că singurii care pot

aprecia asupra oportunității formulării acțiunii prevăzute de art.16 pct.5 sunt

contestatorii, în funcție de modul de aplicare a legii prin care s-a preluat

imobilul și de interesul pe care-l urmăresc, ori în cazul în speță

contestatorii nu au solicitat suspendarea prezentei cauze pentru introducerea

acțiunii, conform art.16 pct.5 și nici nu au solicitat obligarea intimatei la

despăgubiri prin echivalent.

Ca atare, instanțele fiind in vestite exclusiv cu

soluționarea contestației împotriva deciziei administrative, legal și temeinic

s-au pronunțat numai pe această problemă.

Împrejurarea că în ultima propozițiune a recursului

s-a solicitat și un subsidiar respectiv „obligarea intimatei de a face o ofertă

prin  echivalent” reprezintă o modificare a acțiunii care în nici un caz nu

poate fi făcută în recurs.

Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte

arătate, reținând că  toate criticile formulate sunt neîntemeiate, urmează a

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții I.S.,

N.N., A.I., N.M. împotriva deciziei 348 A din 24 septembrie 2002 a Curții de

Apel București – Secția a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2003.