ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2606/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de contestatorii I.S., N.N., A.I., V.M.împotriva deciziei nr.348 A din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III a civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenții-contestatori toți fiind reprezentați de avocat P.A.și intimata R.A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, prin consilier juridic D.M.. Procedura completă. Nefiind chestiuni prealabile, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost investită. Avocat P.A.solicită admiterea recursului, casarea deciziei 348 A din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III a civilă, sentința civilă 197 din 12 februarie 2002 a Tribunalului București, Secția a III a civilă și pe fond admiterea contestației, anularea deciziei 17 din 25 mai 2001 în sensul restituirii în natură a imobilului, conform art.314 din C.proc.civ..

Consilier juridic D.M. solicită respingerea recursului, ca nefondat în temeiul art.312 alin.(1) teza a II a din C.proc.civ.. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 iun ie 2001 sub nr.4751 pe rolul Tribunalului București – Secția a III a civilă, contestatorii I.S., V.N., A.I. și N. M., în contradictoriu cu R.A. „Locato” au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: - anularea deciziei nr.17 din 25 mai 2001 emisă de directorul general al R.A. Locato; - restituirea în natură a imobilului situat în București str.Muzeul Zamboccian nr.29 sector 1 compus din teren în suprafață de 341 m.p.

și construcție (subsol, parter și etaj alcătuit din 6 camere plus dependințe). În motivarea acțiunii contestatorii arată că sunt moștenitorii testamentari ai lui N.D., proprietarul imobilului solicitat. Se mai arată că acest imobil a fost preluat nelegal de către stat în baza H.C.M. 116/1960 care a completat listele anexe ale Decretului 92/1950, în condițiile în care autorul lor făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare. În prezent, se arată în continuare în motivarea acțiunii, imobilul aparține R.A. Locato în administrare și a fost închiriat Ambasadei S.U.A.

Reclamanții arată că în această situație au urmat procedura pentru restituire prevăzută de Legea nr.10/2001 art.20, 21 și 22, însă răspunsul pe care l-au primit (conform art.23 al.2 din lege, prin decizia a cărei anulare o solicită prin prezenta contestație), a fost că imobilul nu se poate restitui pentru că „face parte din categoria celor prevăzute de art.16 din Legea nr.10/2001. Tribunalul București , secția a III a, prin sentința civilă nr.197 din 12 februarie 2002 a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art.16 alin.1 și deci nu poate fi restituit în natură.

S-a mai reținut că analiza modului de constituire a titlului statului la momentul preluării nu este de competența autorității administrative – în cazurile prevăzute de art.16 alin.4 și 5 din Legea nr.10/2001 -, ci, conform acestor dispoziții, a instanței de drept comun investită cu acțiune în revendicare imobiliară, pentru stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat. Instanța de fond a concluzionat că întrucât a fost investită exclusiv cu soluționarea contestației împotriva deciziei administrative, controlul judiciar s-a limitat la verificarea legalității și temeiniciei deciziei. Împotriva sentinței au declarat apel contestatorii, arătând în esență că hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art.16 din Legea nr.10/2001 prin considerarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute în articolul mai înainte menționat.

S-a mai susținut că instanța, în mod greșit, a considerat ca nerelevantă lipsa din decizia contestată a ofertei de despăgubire prin echivalent. Curtea de Apel București – secția a III a, prin decizia civilă nr.348A din 24 septembrie 2002, a respins ca nefondat apelul formulat de către contestatori. Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut că imobilul a fost închiriat de către R.A. LOcato (care s-a desființat și a devenit, ca urmare a comasării prin absorbție R.A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat prin O.U.G. nr.32/2002), Ambasadei SUA și este ocupat de un funcționar al acesteia încadrându-se în imobilele prevăzute de art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001.

S-a reținut deasemenea, că măsurile prevăzute de art.16 alin.1 și 2 din Legea 10/2001 se aplică doar imobilelor care au fost preluate cu titlu de către stat, și cum contestatorii nu recunosc legalitatea titlului statului, aceștia aveau posibilitatea, conform art.16 alin.5 din lege, ca printr-o acțiune de drept comun să pună în discuție valabilitatea titlului statului. În consecință, a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond această situație și ca atare nici cea de a doua critică din apel nu este întemeiată pentru aceste considerente pentru că despăgubirile prin echivalent nu se pot acorda decât dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil, iar contestatorii-apelanți tocmai acest lucru îl contestă.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs contestatorii. Se susține în primul rând că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, invocând prevederile art.304 punctul 8 C.proc.civ.în sensul că a apreciat greșit conținutul deciziei contestate și a contractului de închiriere. În al doilea rând, se susține, invocându-se motivul prevăzut de art.304 punctul 9 C.proc.civ.că s-a făcut de către instanță o aplicare greșită a legii, în sensul că imobilul nu îndeplinea condițiile pentru a fi considerat că este dintre cele prevăzute de art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Se arată deasemenea, că în mod greșit instanța a motivat că era necesar că problema valabilității titlului să fie rezolvată printr-o acțiune de drept comun, când, în realitate, era necesar mai înainte să fie epuizată procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001 și în orice caz această procedură se referă numai la cazurile arătate în art.16 alin .1 și 2 din lege ceea ce nu este în cazul în speță. Se mai susține că cel de al doilea capăt al acțiunii privind restituirea imobilului este o acțiune în revendicare, instanța apreciind greșit că nu are acest caracter. Se arată că decizia conducătorului unității deținătoare nu este temeinică și legală, cum greșit au considerat instanțele, pentru că în cauză Guvernul nu a emis o hotărâre în sensul prevederilor art.16 alin.2 din Legea 10/2001.

Se susține că instanța a apreciat că nu are relevanță faptul că, în condițiile în care imobilul nu se putea restitui în natură, nu s-a făcut o ofertă de despăgubire prin echivalent. În final se solicită admiterea recursului și, pe fond, în principal, obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului și în subsidiar obligarea de a face o ofertă prin echivalent. Recursul este nefondat. Referitor la criticile întemeiate pe prevederile art.304 pct.8 C.proc.civ., urmează a reține că ele sunt nefondate pentru că „actul juridic dedus judecății” respectiv decizia nr.17 din 25 mai 2001 a directorului fostei R.A. Locato, prin care s-a refuzat restituirea în natură a imobilului solicitat avea două motive menționate în articolele nr.1 și 2 ale deciziei care, fiecare în parte, puteau duce la respingerea cererii.

În art.1 se arată că petiționarii nu au făcut dovada că sunt în dreptățiți la restituirea imobilului, motiv care, în urma analizei făcute de către instanța de fond în contestația formulată, a fost înlăturat; instanța reținând pe baza actelor depuse la dosar că solicitanții contestatori au calitatea de persoane îndreptățite, conform prevederilor Legii 10/2001, să solicite restituirea imobilului. În articolul 2 al deciziei se arată cel de al doilea motiv pentru care nu se poate restitui în natură imobilul: este acela că acesta face parte din imobilele prevăzute în art.16 alin.1, deci este exceptat de la restituirea în natură. Instanțele analizând și pronunțându-se pe acest aspect, nu au interpretat greșit actul dedus judecății și nici nu i-au schimbat înțelesul.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.urmează deasemenea a constata că sunt nefondate; instanțele făcând o aplicare corectă a legii cu o amplă motivare. Astfel au apreciat corect că imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art.16 alin.1 din Legea 10/2011, având în vedere contractul de închiriere încheiat între fosta R.A. Locato și Ambasada S.U.A., din care rezultă că destinația sa este de locuință pentru membrii personalului diplomatic. De altfel Regia asigură „administrarea, păstrarea integrității și protejarea bunurilor destinate asigurărilor de servicii specifice pentru misiunile diplomatice, oficiile consulare și pentru personalul acestora”(H.G.

nr.533/2002 – anexa 1). Prin expresia „personal diplomatic” se înțelege că este vorba despre membrii personalului misiunii, care au calitatea de diplomați (art.1 lit.d Convenția de la Viena), iar în art.16 alin.1 din Legea 10/2001, se prevăd „imobilele ocupate...precum și de personalul cu rang diplomatic”. Este de reținut că restituirea în natură a imobilelor prevăzute în art.16 alin.1 din Legea 10/2001 nu se poate face deoarece prin textul mai înainte enunțat s-a avut în vedere atât destinația imobilului cât și scopul special respectiv realizarea unui interes public. Ca atare, într-un asemenea caz, pentru a nu fi decăzuți din dreptul lor de restituire, corect contestatorii au procedat la notificare, conform art.21 din Legea 10/2001 și au cerut restituirea în natură.

De menționat că lista imobilelor ce nu pot fi retrocedate în natură, întocmită potrivit art.16 alin.2, se în tocmește doar după ce s-a declanșat procedura de restituire și numai în cazul imobilelor pentru care fostul proprietar a notificat cererea de restituire; în consecință, instanțele au făcut o aplicare corectă a legii. De reținut deasemenea că prevederile art.16 alin.1 și 2 se aplică exclusiv, în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, iar imobilele preluate fără titlu valabil nu intră sub incidența acestor prevederi. Ca atare, după declanșarea procedurii prevăzute de art.21 și următorii din Legea 10/2001, în scopul restituirii în natură a imobilului, cei care con testă valabilitatea titlului statului urmează să adreseze o cerere de chemare în judecată în condițiile dreptului comun , conform art.16 alin.5, în scopul constatării nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească.

Capătul al doilea al acțiunii nu are caracter de revendicare, după cum s-a apreciat corect de către tribunal, ci tinde la aplicarea directă a prevederilor art.16 alin .4 din lege, ulterior anulării deciziei administrative, aspect care, de altfel, nu a fost contestat în apelul formulat de către contestatori. Mai este de reținut și faptul că singurii care pot aprecia asupra oportunității formulării acțiunii prevăzute de art.16 pct.5 sunt contestatorii, în funcție de modul de aplicare a legii prin care s-a preluat imobilul și de interesul pe care-l urmăresc, ori în cazul în speță contestatorii nu au solicitat suspendarea prezentei cauze pentru introducerea acțiunii, conform art.16 pct.5 și nici nu au solicitat obligarea intimatei la despăgubiri prin echivalent.

Ca atare, instanțele fiind in vestite exclusiv cu soluționarea contestației împotriva deciziei administrative, legal și temeinic s-au pronunțat numai pe această problemă. Împrejurarea că în ultima propozițiune a recursului s-a solicitat și un subsidiar respectiv „obligarea intimatei de a face o ofertă prin echivalent” reprezintă o modificare a acțiunii care în nici un caz nu poate fi făcută în recurs. Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate, reținând că toate criticile formulate sunt neîntemeiate, urmează a respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții I.S., N.N., A.I., N.M. împotriva deciziei 348 A din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2003.