ÎCCJ, Decizia nr. 48/2005

Asupra contestației în anulare de față de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 17 decembrie 1997, reclamantele Z.V. și B.R. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului București, SC H.N. SA, D.D., V.G., Z.G. și Z.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București și, totodată, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2299 din 20 decembrie 1996, nr. 2250 din 18 decembrie 1996 și nr. 2876 din 16 ianuarie 1997, încheiate între pârâți. În motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamanții au arătat că autorii acestora, B.I.

și B.J., au dobândit imobilul în litigiu, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. 432 din 16 ianuarie 1940. Ulterior, imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor art. II din acest act normativ, în sensul că foștii proprietari făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. La data 10 decembrie 1998, B.O.G., B.L.A. și R.I.G. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, precum și în interesul reclamanților, arătând că în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, au aceleași pretenții, ca și reclamanții. Pe parcursul procesului au decedat pârâții V.G. și Z.A., fiind introduși în cauză moștenitorii acestora, V.B., A.Z.

și S.I.L. Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, susținând că naționalizarea imobilului s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare au fost corect aplicate dispozițiile Legii nr. 112/1995. Tribunalul București, secția a IV a civilă, învestit prin declinarea competenței soluționării în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului I București, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 309/A din 29 mai 2000, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și a dispus trimiterea dosarului, aceleași instanțe de fond, în vederea rejudecării cauzei.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1227 din 16 noiembrie 2000, în fond după casare, a respins acțiunea precizată , reținând că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu respectarea prevederilor art. I din Decretul nr. 92/1950. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanții Z.V. și B.R., precum și intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G. au declarat apel, invocând nemotivarea sentinței atacate. Prin decizia nr. 479/A din 6 noiembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al muncipiului București și SC H.N.

SA București, a admis apelurile declarate de reclamanții și intervenienții menționați și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și cererea de intervenție, astfel cum acestea au fost precizate și completate, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și a obligat pârâții să lase reclamanților și intervenienților, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București. Instanța de apel a reținut că imobilul nu a intrat valabil în patrimoniul statului, autorii reclamanților făcând parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare. Totodată, contractele de vânzare-cumpărare menționate sunt lovite de nulitate absolută, în raport cu împrejurarea că părțile contractante cunoșteau că reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâții Consiliul General al municipiului București, D.S., V.B. și S.L.I. au declarat recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1005 din 13 martie 2003, cu majoritate de voturi, a admis recursurile și a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelurile declarate de reclamanți și intervenienți împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a menținut-o. În motivarea acestei decizii s-a reținut că imobilul a fost trecut, cu titlu, în proprietatea statului, alături de alte 10 imobile aflate la adrese și în localități diferite, situație în care autorul reclamanților nu poate fi considerat persoană exceptată de la naționalizare.

Pe de altă parte, în momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost de bună credință, astfel că nu se putea reține cauza ilicită. În opinia separată, s-a susținut că din probele administrate în cauză a rezultat caracterul abuziv al naționalizării imobilului, fiind încălcate prevederile Decretului nr. 92/1950, împrejurare în raport cu care nu erau aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995. Totodată, s-a precizat că subdobânditorii, în contextul în care au cumpărat imobilul, fiind indirect atenționați asupra prudenței de care trebuie să dea dovadă față de prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, nu puteau invoca buna-credință pentru a păstra bunul achiziționat, câtă vreme nu s-au informat cu privire la titlul vânzătorului.

Împotriva sentinței primei instanțe și a deciziei instanței de recurs, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că în mod greșit instanțele, prin hotărârile menționate, au reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Pe de altă parte, încheierea unei vânzări, în care vânzătorul și cumpărătorul sunt de rea-credință, știind sau trebuind să știe că bunul aparține altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită sau imorală, în condițiile art. 966 C. civ. În cauză, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea vădită a prevederilor art. 9 și.

14 din Legea nr. 112/1995, așa încât nu pot fi reținute dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la buna-credință a cumpărătorilor. În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanței de recurs, prin care s-a menținut hotărârea primei instanțe și, pe fond, respingerea recursurilor declarate de pârâți împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Recursul în anulare a fost admis, a fost casată în parte decizia atacată, în sensul că instanța de control judiciar sesizată cu soluționarea căii extraordinare de atac, a menținut soluția de admitere a recursurilor declarate de pârâți împotriva deciziei instanței de apel, pe care, însă, a casat-o și a trimis cauza, aceleași instanțe, în vederea rejudecării apelurilor declarate de reclamanți, reținându-se probatoriul insuficient, în raport cu care nu s-a stabilit caracterul preluării imobilului de către stat. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantele Z.V. și B.R. au formulat contestație în anulare, susținând că prin hotărârea atacată s-a încălcat principiul disponibilității. Examinând hotărârea atacată, în raport cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., se constată următoarele: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțonal, este reglementată în prezent, prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual civilă a determinat precis, prin norme imperative, desfășurarea procesului civil, în fond și căi de atac, corespunzător unui mecanism de desfășurare care, prin reglementarea conținutului fiecărei etape procesuale și a conduitei subiecților procesuali, constituie o garanție a egalității părților, a protejării judiciare a drepturilor subiective deduse judecății, a pronunțării de hotărâri corespunzătoare adevărului și legii.

Această reglementare are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din Constituția România, revizuită, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Drept urmare, pentru considerentele ce preced, revine părții interesate, obligația de a sesiza instanța de judecată, cu căi de atac, în condițiile legii procesuale. Între alte condiții ce cer a fi întrunite cumulativ, admisibilitatea căii extraordinare de atac se examinează în raport cu întemeierea acesteia, restrictiv, pe motivele de anulare prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ., iar retractarea hotărârii atacate este condiționată de caracterul fondat al acestora.

Astfel, prin art. 317 și 318 C. proc. civ., au fost stabilite câte două cazuri de anulare, între care cele invocate de reclamante nu se regăsesc. Așadar, excepția invocată de procuror se constată a fi întemeiată, calea procesuală exercitată de parte neîndeplinind condiția privitoare la invocarea motivelor de anulare prevăzute de legea procesual civilă. Or, recunoașterea unei căi de atac în condiții neprevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge contestația în anulare, formulată de reclamantele Z.V. și B.R., împotriva deciziei nr. 179 din 17 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 46/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de reclamantele Z.V. și B.R., împotriva deciziei nr. 179 din 17 mai 2004, a Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.