ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 599/2004

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea introdusă la 24 noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 5 București,

reclamanții I.A.V. și I.N.M., în calitate de moștenitori legali ai defunctei V.B.,

decedată la 19 iulie 1982 au chemat în judecată civilă pentru revendicare

imobiliară, Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA București

cerând să fie obligate să le predea în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul din București.

În

motivarea acțiunii s-a susținut că imobilul este deținut fără titlu valabil de

către pârâți, întrucât a fost trecut în proprietatea statului cu încălcarea

prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 de la adevăratul proprietar, B.V.,

care în calitate de funcționar, era exceptată de la naționalizare.

La

17 februarie 1998 au formulat cerere de intervenție în interes propriu ca și în

interesul pârâților, P.M. și P.V., care au solicitat respingerea acțiunii,

invocând dreptul lor de proprietate asupra apartamentului nr. 2 etaj 1 din

imobilul revendicat, în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr.

40694/1996, încheiat cu SC C. SA în baza Legii nr. 112/1995, și au susținut

totodată că titlul de proprietate al vânzătorului a fost valabil.

La

31 martie 1998, reclamanții

I.N.M. și I.A.V. și-au completat acțiunea prin chemarea în judecată a

intervenienților pârâți P.M. și P.V., precum și a pârâtului H.C., cerând ca în

contradictoriu cu aceștia și cu SC C. SA să se constate nulitatea contractelor

de vânzare cumpărare încheiate între aceștia în baza Legii nr. 112/1995.

Urmare

a ivirii unui conflict negativ de competență între instanța mai întâi sesizată

și Tribunalul București căreia i s-a declinat competența, conform regulatorului

pronunțat de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, potrivit deciziei nr.

2825 din 13 septembrie 2000, cauza a fost soluționată în primă instanță de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 860 din 3

septembrie 2001, prin respingerea acțiunii principale ca neîntemeiată și

obligarea reclamanților la cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că trecerea imobilului

din litigiu în proprietatea statului s-ar fi făcut în condițiile și cu

respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât autoarea

reclamanților mai deținea cu titlu de proprietar alte patru apartamente destinate

exploatării prin închiriere.

Hotărârea

menționată a fost schimbată integral prin decizia civilă nr. 104 A din 26

februarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

în urma admiterii apelului reclamanților, cu consecința admiterii acțiunii în

revendicare și a obligării pârâților la predarea imobilului în deplină

proprietate și folosință reclamanților, precum și a constatării nulității

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40694/1996 și 40896/1996 încheiate între

Primăria Municipiului București și SC C. SA pe de o parte și pârâții P.V. și P.M.

și respectiv H.C. pe de altă parte.

Pentru

a decide astfel instanța de apel a stabilit în temeiul dispozițiilor legale și

a probelor invocate, că titlul statului constituit prin naționalizare, nu este

valabil, fiind în contradicție cu normele constituționale și de drept material

în vigoare la data aplicării măsurii, referitoare la dreptul de proprietate.

S-a

reținut de asemeni că nu ar avea relevanță faptul că autoarea reclamanților a

avut în proprietate mai multe apartamente, câtă vreme în privința sa și în

considerarea bunurilor nu erau îndeplinite cerințele art. I din Decretul nr. 92/1950.

În

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel a

reținut reaua credință a dobânditorilor la încheierea actelor întrucât aceștia

ar fi avut cunoștință despre demersurile reclamanților pentru redobândirea

imobilului, și s-ar fi dovedit imprudenți și lipsiți de diligență în formarea

convingerii că vânzătorul ar deține imobilul cu titlu valabil.

Împotriva

hotărârii instanței de apel au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului

București reprezentată de Primarul general,

SC C. SA, intervenienții pârâți P.M. și P.V., precum și H.L.

fostă H.

Din

examinarea dispozițiilor procedurale aplicabile recursului, instanța urmează

mai întâi să constate tardivitatea recursului declarat de Primăria Municipiului

București, precum și lipsa calității procesuale privind pe recurenta H.L., după

cum urmează:

Potrivit

dispozițiilor art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Hotărârea

instanței de apel a fost comunicată și primită de Primăria Municipiului

București, Direcția Generală Juridică la 8 aprilie 2002, iar recursul a fost

depus la Curtea de Apel București la 25 aprilie 2002 așadar cu depășirea

termenului de recurs care calculat conform dispozițiilor art. 101 C. proc. civ.

se împlinise la 24 aprilie 2002.

Așa

fiind recursul Primăriei Municipiului București se va respinge ca tardiv

introdus.

Cât

privește recursul declarat de H.L., se impune precizarea că aceasta, nu a fost

parte în procesul civil de față, așa încât hotărârea nu a produs efecte în

privința sa.

Cum

cadrul procesual în privința părților nu ar putea fi modificat în recurs decât

în condițiile intervenției accesorii, ceea ce nu este cazul, iar calitatea

procesuală de recurent o pot invoca numai părțile, recursul nu este admisibil,

urmând să fie respins pe acest temei.

Prin

recursurile declarate de pârâta SC C. SA și intervenienții pârâți

P.M. și P.V. s-a invocat în esență

lipsa de temei legal a hotărârii atacate, susținându-se că instanța de apel ar

fi aplicat greșit legea, atât în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului, prin prisma reținerii nejustificate a excepției

prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât autoarea reclamanților

ar fi deținut mai multe apartamente destinate exploatării prin închiriere, cât

și faptul că în examinarea valabilității contractelor de vânzare cumpărare,

s-ar fi reținut cu ușurință, contrar probelor și a dispozițiilor art. 1898 C.

civ. reaua credință a părților la facerea actului.

Recursurile

nu sunt întemeiate.

Din

anexa la Decretul nr. 92/1950, cât și din expertiza tehnică efectuată în cauză,

rezultă netăgăduit faptul că la data naționalizării autoarea reclamanților era

proprietara unui singur imobil cu destinație de locuință, format din demisol,

parter și două etaje, cuprinzând mai multe structuri locative, așadar nu a

cinci imobile cum s-a încercat să se pretindă și s-a și reținut greșit de către

prima instanță.

Totodată

închirierea ocazională, a unora dintre camere, nu este suficientă pentru a

socoti că imobilul era destinat exploatării în sensul art. I din Decretul nr. 92/1950

și nici pentru a considera că depășea nevoile locative normale ale unei familii

cu doi copii minori la data naționalizării.

Cât

privește cauza ilicită a contractelor de vânzare cumpărare prin vânzarea

bunului altuia de către SC C. SA și Primăria Municipiului București și a

nereținerii bunei credințe a părților contractante, critica contravine chiar

dispozițiilor legale invocate, omițându-se faptul că prin prisma dispozițiilor

art. 1898 C. civ., buna credință ca eroare scuzabilă pentru păstrarea actului,

nu poate fi primită dacă dobânditorul cu diligențe minime, ar fi putut să

cunoască faptul că în raport de bunul vândut, calitatea de proprietar a

vânzătorului era discutabilă, posibilă de viciere, în condițiile adoptării legislației

reparatorii vizând restituirea imobilelor naționalizate.

Ori,

cum s-a reținut corect prin hotărârea atacată, atât vânzătorul cât și

cumpărătorii, erau în măsura să prevină prin minime diligențe vânzarea, de

altfel socotită ca nelegală de însuși Consiliul General al Municipiului

București în raport de faptul că aveau cunoștință despre demersurile

proprietarilor.

Așa

fiind recursurile se vor respinge ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâta SC C. SA și de intervenienții P.M. și P.V. împotriva

deciziei nr. 104/A din 26 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Respinge ca tardiv, recursul pârâtului

Municipiul București prin Primar General declarat împotriva aceleiași decizii.

Respinge, ca fiind introdus de o persoană fără

calitate procesuală, recursul declarat de H.(H.)L. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2004.