ÎCCJ, Decizia nr. 179/2004

Asupra recursului în anulare de față

;

În baza lucrărilor din dosar ,

constată următoarele:

La data de 17 decembrie 1997, reclamanții

Z.V.M. și B.R. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului

București, SC H.E.N. SA, D.D., V.Gh., Z.Gh. și Z.A., pentru ca, prin hotărârea

ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâților

să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul

1, și, totodată, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

nr. 2299 din 20 decembrie 1996, 2250 din 18 decembrie 1996 și nr. 2876 din 16

ianuarie 1997, încheiate între pârâți.

În motivarea cererii de chemare în judecată,

astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamanții au arătat că autorii

acestora, B.I. și B.J., au dobândit imobilul în litigiu, în baza unui contract

de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. 432 din 16 ianuarie 1940.

Ulterior, imobilul a fost preluat de

stat, în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor art. II din

acest act normativ, deși foștii proprietari făceau parte din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare.

La 10 decembrie 1998, B.O.G., B.L.A.

și R.I.G. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, precum și în

interesul reclamanților, arătând că, în calitate de moștenitori ai foștilor

proprietari ai imobilului, au aceleași pretenții ca și reclamanții.

Pe parcursul procesului au decedat

pârâții V.Gh. și Z.A., fiind introduși în cauză moștenitorii acestora, V.B., Z.A.

și S.I.L.

Prin întâmpinare, pârâții au

solicitat respingerea acțiunii, susținând că naționalizarea imobilului s-a făcut

cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare au fost corect aplicate dispozițiile Legii nr.

112/1995.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, învestit prin declinarea competenței soluționării în fond a cauzei de

către Judecătoria sectorului 1 București, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 309/A din 29 mai

2000, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, a admis apelurile

declarate de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat

sentința atacată și a dispus trimiterea dosarului aceleiași instanțe de fond,

în vederea rejudecării cauzei.

Tribunalul București, secția a III -

a civilă, prin sentința nr. 1227 din 16 noiembrie 2000, în fond, după casare, a

respins acțiunea precizată, reținând că imobilul a trecut în proprietatea

statului, cu respectarea prevederilor art. I din Decretul nr. 92/1950.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

reclamanții Z.V.M. și B.R., precum și intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G. au

declarat apel, invocând nemotivarea sentinței atacate.

Prin decizia nr. 479/A din 6

noiembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al

municipiului București și SC H.E.N. SA București, a admis apelurile declarate

de reclamanții și intervenienții menționați și a schimbat în tot sentința

atacată, în sensul că a admis acțiunea și cererea de intervenție, astfel cum

acestea au fost precizate și completate, a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare și a obligat pârâții să lase reclamanților și

intervenienților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sectorul 1.

Instanța de apel a reținut că

imobilul nu a intrat valabil în patrimoniul statului, autorii reclamanților

făcând parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare.

Totodată, contractele de vânzare-cumpărare

menționate sunt lovite de nulitate absolută, în raport cu împrejurarea că

părțile contractante cunoșteau că reclamanții au solicitat restituirea în

natură a imobilului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâții, Consiliul General al municipiului București, D.S., V.B. și S.L.I. au

declarat recurs.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 1005 din 13 martie 2003, cu majoritate de voturi, a

admis recursurile și a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelurile

declarate de reclamanți și intervenienți împotriva hotărârii primei instanțe,

pe care a menținut-o.

În motivarea acestei decizii s-a reținut

că imobilul a fost trecut, cu titlu, în proprietatea statului, alături de alte

10 imobile aflate la adrese și în localități diferite, situație în care autorul

reclamanților nu poate fi considerat persoană exceptată de la naționalizare.

Pe de altă parte, în momentul

încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost

de bună credință, astfel că nu se putea reține cauza ilicită.

În opinia separată, s-a susținut că,

din probele administrate în cauză, a rezultat caracterul abuziv al

naționalizării imobilului, fiind încălcate prevederile Decretului nr. 92/1950,

împrejurare în raport cu care nu erau aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a precizat că

subdobânditorii, în contextul în care au cumpărat imobilul, fiind indirect

atenționați asupra prudenței de care trebuie să dea dovadă față de prevederile art.

1 din Legea nr. 112/1995, nu puteau invoca buna-credință pentru a păstra bunul

achiziționat, câtă vreme nu s-au informat cu privire la titlul vânzătorului.

Împotriva sentinței primei instanțe

și a deciziei instanței de recurs, Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare,

întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că în mod greșit

instanțele, prin hotărârile menționate, au reținut că imobilul a trecut în

proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Pe de altă parte, încheierea unei

vânzări, în care vânzătorul și cumpărătorul sunt de rea credință, știind sau

trebuind să știe că bunul aparține altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut

pentru cauză ilicită sau imorală, în condițiile art. 966C. civ. În cauză,

contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea vădită a

prevederilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, așa încât nu pot fi

reținute dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la

buna credință a cumpărătorilor.

În concluzie, Procurorul General a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanței de recurs,

prin care s-a menținut hotărârea primei instanțe și, pe fond, respingerea

recursurilor declarate de pârâți împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie

2001 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Curtea

Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în

care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite”.

În cauză, formulând acțiunea în

revendicare, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate

al autorilor acestora asupra imobilului în litigiu. Astfel, aceștia făceau

parte din categoria persoanelor exceptate expres de la naționalizare, prin art.

II din Decretul nr. 92/1950, în sensul că B.I. era inginer, iar soția acestuia

era casnică.

Or, în cauză, nu au fost

administrate suficiente probe pentru a se stabili, fără echivoc, dacă autorii

reclamanților se încadrau în categoria persoanelor prevăzute de art. I sau art.

II din Decretul nr. 92/1950.

Desigur, preluarea de către stat a

imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, în sensul art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Este, însă, necesar a se stabili

dacă preluarea a fost făcută cu titlu sau fără titlu, în sensul Legii nr. 112/1995,

aplicabilă în raport cu data introducerii acțiunii – 17 decembrie 1997.

În același scop, trebuie lămurită

situația – la data naționalizării – tuturor imobilelor preluate de la autorii

reclamanților, în sensul numărului lor, destinației și a faptului dacă erau sau

nu aducătoare de venituri semnificative, raportat la epoca în discuție.

Între părți există controverse cu

privire la aceste aspecte, prezentând copii ale unor acte care să le susțină punctele

de vedere.

De aceea, ar fi fost necesar ca

instanța să solicite relații explicite de la autoritățile competente.

Cu privire la unele probe

administrate, este de reținut că au fost prezentate de părți simple copii xerox

necertificate, astfel că nu se poate stabili dacă părțile s-au conformat sau nu

prevederilor art. 139 C. proc. civ. și dacă sunt sau nu aplicabile sancțiunile

prevăzute de respectivul text de lege.

Mai mult, nu au fost observate prevederile

art. 1188 alin. (2) pct. 4 C. civ., potrivit cărora copiile copiilor nu au nici

o putere probatoare.

Pe de altă parte, Curtea de Apel

București a reținut reaua credință a pârâților – cumpărători ai apartamentelor

din imobilul în litigiu, iar Tribunalul București și Curtea Supremă de Justiție

(cu opinie separată) au reținut buna credință a acelorași pârâți.

Aceste concluzii contradictorii au

avut la bază un probatoriu insuficient.

Trebuia lămurită în mod distinct,

din acest punct de vedere, situația în care s-a aflat vânzătorul și cea în care

s-a aflat fiecare cumpărător.

În acest sens, solicitarea

întregului dosar format în urma cererii făcute în temeiul Legii nr. 112/1995 de

către reclamanți la Comisia pentru aplicarea acestei legi, precum și a corespondenței

dintre aceasta și instituția vânzătoare se impunea.

Mai este de reținut că eventuala rea

credință dovedită a unei instituții sau al unui, respectiv, unor prepuși ai

acesteia, nu se răsfrânge automat asupra unor persoane contractante, ci trebuie

dovedit că și acestea se găseau în aceeași cunoștință de cauză asupra

împrejurărilor ce determină o atare concluzie.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în

anulare, va casa în parte decizia atacată, în sensul că va menține soluția de

admitere a recursurilor declarate de pârâții menționați împotriva deciziei

instanței de apel, pe care, însă, o va casa și va trimite cauza aceleași

instanțe în vederea rejudecării apelurilor declarate de reclamanți.

Cu ocazia rejudecării, devoluând

cauza, instanța de apel va administra probe potrivit celor arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, pe care o casează.

Admite recursurile declarate de

Consiliul General al municipiului București și de pârâții D.S., V.B. și S.L.I, împotriva

deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe în

vederea rejudecării apelului formulat de reclamantele Z.V.M., B.R. și

intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 17 mai 2004.