ÎCCJ, Decizia nr. 179/2004

Asupra recursului în anulare de față ; În baza lucrărilor din dosar , constată următoarele: La data de 17 decembrie 1997, reclamanții Z.V.M. și B.R. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului București, SC H.E.N. SA, D.D., V.Gh., Z.Gh. și Z.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1, și, totodată, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2299 din 20 decembrie 1996, 2250 din 18 decembrie 1996 și nr. 2876 din 16 ianuarie 1997, încheiate între pârâți. În motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamanții au arătat că autorii acestora, B.I.

și B.J., au dobândit imobilul în litigiu, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. 432 din 16 ianuarie 1940. Ulterior, imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor art. II din acest act normativ, deși foștii proprietari făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. La 10 decembrie 1998, B.O.G., B.L.A. și R.I.G. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, precum și în interesul reclamanților, arătând că, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, au aceleași pretenții ca și reclamanții. Pe parcursul procesului au decedat pârâții V.Gh. și Z.A., fiind introduși în cauză moștenitorii acestora, V.B., Z.A.

și S.I.L. Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, susținând că naționalizarea imobilului s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare au fost corect aplicate dispozițiile Legii nr. 112/1995. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, învestit prin declinarea competenței soluționării în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 București, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 309/A din 29 mai 2000, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și a dispus trimiterea dosarului aceleiași instanțe de fond, în vederea rejudecării cauzei.

Tribunalul București, secția a III - a civilă, prin sentința nr. 1227 din 16 noiembrie 2000, în fond, după casare, a respins acțiunea precizată, reținând că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu respectarea prevederilor art. I din Decretul nr. 92/1950. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanții Z.V.M. și B.R., precum și intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G. au declarat apel, invocând nemotivarea sentinței atacate. Prin decizia nr. 479/A din 6 noiembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București și SC H.E.N.

SA București, a admis apelurile declarate de reclamanții și intervenienții menționați și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și cererea de intervenție, astfel cum acestea au fost precizate și completate, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și a obligat pârâții să lase reclamanților și intervenienților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1. Instanța de apel a reținut că imobilul nu a intrat valabil în patrimoniul statului, autorii reclamanților făcând parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare. Totodată, contractele de vânzare-cumpărare menționate sunt lovite de nulitate absolută, în raport cu împrejurarea că părțile contractante cunoșteau că reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâții, Consiliul General al municipiului București, D.S., V.B. și S.L.I. au declarat recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1005 din 13 martie 2003, cu majoritate de voturi, a admis recursurile și a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelurile declarate de reclamanți și intervenienți împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a menținut-o. În motivarea acestei decizii s-a reținut că imobilul a fost trecut, cu titlu, în proprietatea statului, alături de alte 10 imobile aflate la adrese și în localități diferite, situație în care autorul reclamanților nu poate fi considerat persoană exceptată de la naționalizare.

Pe de altă parte, în momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost de bună credință, astfel că nu se putea reține cauza ilicită. În opinia separată, s-a susținut că, din probele administrate în cauză, a rezultat caracterul abuziv al naționalizării imobilului, fiind încălcate prevederile Decretului nr. 92/1950, împrejurare în raport cu care nu erau aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995. Totodată, s-a precizat că subdobânditorii, în contextul în care au cumpărat imobilul, fiind indirect atenționați asupra prudenței de care trebuie să dea dovadă față de prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, nu puteau invoca buna-credință pentru a păstra bunul achiziționat, câtă vreme nu s-au informat cu privire la titlul vânzătorului.

Împotriva sentinței primei instanțe și a deciziei instanței de recurs, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că în mod greșit instanțele, prin hotărârile menționate, au reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Pe de altă parte, încheierea unei vânzări, în care vânzătorul și cumpărătorul sunt de rea credință, știind sau trebuind să știe că bunul aparține altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită sau imorală, în condițiile art. 966C. civ. În cauză, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea vădită a prevederilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, așa încât nu pot fi reținute dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la buna credință a cumpărătorilor.

În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanței de recurs, prin care s-a menținut hotărârea primei instanțe și, pe fond, respingerea recursurilor declarate de pârâți împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite”. În cauză, formulând acțiunea în revendicare, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate al autorilor acestora asupra imobilului în litigiu.

Astfel, aceștia făceau parte din categoria persoanelor exceptate expres de la naționalizare, prin art. II din Decretul nr. 92/1950, în sensul că B.I. era inginer, iar soția acestuia era casnică. Or, în cauză, nu au fost administrate suficiente probe pentru a se stabili, fără echivoc, dacă autorii reclamanților se încadrau în categoria persoanelor prevăzute de art. I sau art. II din Decretul nr. 92/1950. Desigur, preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, în sensul art. 1 din Legea nr. 10/2001. Este, însă, necesar a se stabili dacă preluarea a fost făcută cu titlu sau fără titlu, în sensul Legii nr. 112/1995, aplicabilă în raport cu data introducerii acțiunii – 17 decembrie 1997. În același scop, trebuie lămurită situația – la data naționalizării – tuturor imobilelor preluate de la autorii reclamanților, în sensul numărului lor, destinației și a faptului dacă erau sau nu aducătoare de venituri semnificative, raportat la epoca în discuție.

Între părți există controverse cu privire la aceste aspecte, prezentând copii ale unor acte care să le susțină punctele de vedere. De aceea, ar fi fost necesar ca instanța să solicite relații explicite de la autoritățile competente. Cu privire la unele probe administrate, este de reținut că au fost prezentate de părți simple copii xerox necertificate, astfel că nu se poate stabili dacă părțile s-au conformat sau nu prevederilor art. 139 C. proc. civ. și dacă sunt sau nu aplicabile sancțiunile prevăzute de respectivul text de lege. Mai mult, nu au fost observate prevederile art. 1188 alin. (2) pct. 4 C. civ., potrivit cărora copiile copiilor nu au nici o putere probatoare. Pe de altă parte, Curtea de Apel București a reținut reaua credință a pârâților – cumpărători ai apartamentelor din imobilul în litigiu, iar Tribunalul București și Curtea Supremă de Justiție (cu opinie separată) au reținut buna credință a acelorași pârâți.

Aceste concluzii contradictorii au avut la bază un probatoriu insuficient. Trebuia lămurită în mod distinct, din acest punct de vedere, situația în care s-a aflat vânzătorul și cea în care s-a aflat fiecare cumpărător. În acest sens, solicitarea întregului dosar format în urma cererii făcute în temeiul Legii nr. 112/1995 de către reclamanți la Comisia pentru aplicarea acestei legi, precum și a corespondenței dintre aceasta și instituția vânzătoare se impunea. Mai este de reținut că eventuala rea credință dovedită a unei instituții sau al unui, respectiv, unor prepuși ai acesteia, nu se răsfrânge automat asupra unor persoane contractante, ci trebuie dovedit că și acestea se găseau în aceeași cunoștință de cauză asupra împrejurărilor ce determină o atare concluzie.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa în parte decizia atacată, în sensul că va menține soluția de admitere a recursurilor declarate de pârâții menționați împotriva deciziei instanței de apel, pe care, însă, o va casa și va trimite cauza aceleași instanțe în vederea rejudecării apelurilor declarate de reclamanți. Cu ocazia rejudecării, devoluând cauza, instanța de apel va administra probe potrivit celor arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, pe care o casează. Admite recursurile declarate de Consiliul General al municipiului București și de pârâții D.S., V.B. și S.L.I, împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza aceleiași instanțe în vederea rejudecării apelului formulat de reclamantele Z.V.M., B.R. și intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 mai 2004.