ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4079/2004

] Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub nr. 9950 la data de 24 iunie 1998, reclamantele G.M.I. și B.G.L. au chemat in judecată pe pârâta R.A. L., solicitând ca aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și construcție. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt proprietarele acestui imobil în calitate de moștenitoare ale tatălui lor, G.S., care, la rândul său, l-a dobândit prin act dotal, autentificat sub nr. 42206/1938 la fostul Tribunal Ilfov – Secția Notariat. Au mai arătat că imobilul a fost rechiziționat în 1941, iar ulterior a fost preluat în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, deși autorul lor făcea parte din categoriile de persoane cărora acest decret nu le era aplicabil.

Au precizat că nulitatea actului de preluare și calitatea lor de proprietare ale imobilului au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 6442/1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în dosarul civil nr. 8377/1996. La data de 12 martie 1999, pârâta a formulat cerere de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 12 pct. 4 și 5 din Legea nr. 213/1998. Prin sentința civilă nr. 11473 din 10 septembrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței declinându-și competența în favoarea Tribunalului București. La termenul de judecată din 20 ianuarie 2000, pârâta R.A.

L. a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantelor-pârâte la plata sumei de 13.732.856.732 lei, reprezentând contravaloarea taxelor, impozitelor, lucrărilor de reparații capitale de investiții și întreținere, precum și a tuturor celorlalte cheltuieli legale, necesare și utile, începând din 1990 și până la data pronunțării hotărârii, în sumă actualizată în raport de creșterea accelerată a ratei inflației, la data pronunțării hotărârii, precum și încuviințarea dreptului de retenție până la plata integrală și efectivă a sumei solicitate. Pârâta-reclamantă a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție, pentru despăgubiri, împotriva Primăriei Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului București, solicitând obligarea solidară a chemaților în garanție la plata sumei nete reactualizate de 350.000.000 lei, la valoarea actualizată de la data pronunțării hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 1105 din 1 iulie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea principală formulată de reclamantele G.M.I. și G.B.L. și a fost obligată R.A. A.P.P.S. să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și construcție. S-a dispus disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român și R.A. A.P.P.S., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor față de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, ce prevăd o procedură specială de retrocedare pe cale administrativă a imobilelor.

Al doilea motiv de apel, comun pentru ambele apelante, se referea la faptul că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în baza unui titlu valabil, cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Ambele apeluri au fost admise prin decizia civilă nr. 174 din 9 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. S-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a respins acțiunea principală ca neîntemeiată. S-a menținut dispoziția sentinței civile privind disjungerea cererilor reconvenționale și de chemare în garanție. Împotriva deciziei civile nr. 174 din 9 aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc.

civ. pentru următoarele motive: - instanța de apel a schimbat sentința instanței de fond motivându-și soluția pe alte aspecte decât acelea invocate în motivele de apel; - instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data de 25 noiembrie 1935, în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului; - motivarea din cuprinsul deciziei pronunțate de instanța de apel, potrivit căreia sentința civilă nr. 6442/1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București nu poate fi luată în considerare, întrucât Ministerul Finanțelor Publice și R.A.A.P.S. nu au fost părți în litigiul respectiv. Recursul este fondat, dar nu pentru motivele de învederate de recurentele-reclamante, ci pentru considerentele ce urmează: Cele două instanțe care s-au pronunțat în cauză și-au fundamentat soluțiile pe temeiuri juridice diferite.

Astfel, tribunalul, ca instanță de fond, a soluționat cererea de revendicare în temeiul dispozițiilor Codului civil, iar instanța de apel a avut în vedere exclusiv prevederile Legii nr. 10/2001. Această din urmă soluție este greșită, pentru că reclamantele și-au precizat temeiul juridic al acțiunii, invocând numai prevederile corespunzătoare Codului civil. În raport cu data întocmirii acțiunii, 24 iunie 1998, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 14 februarie 2001, instanța nu va putea soluționa cauza decât în raport cu temeiul juridic invocat, pentru că altfel s-ar încălca principiul neretroactivității legii, cuprins în art. 1 C. civ., potrivit căruia legea civilă dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă Potrivit principiului disponibilității, reclamantul este acela care stabilește cadrul procesual al procesului.

De reținut că art. 47 din Legea nr. 10/2001, într-o interpretare corectă, nu creează premisa legală de aplicare cu prioritate a legii speciale, pentru litigiile în curs de judecată. În adevăr, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cadrul acțiunilor aflate pe rolul instanțelor, dar numai persoana îndreptățită poate alege calea acestei legi speciale, conform principiului disponibilității. Așadar, instanța nu poate să determine judecarea litigiului în cadrul juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, în situația în care reclamantele nu au precizat expres ca doresc acest lucru. Așa fiind, se constată că apelul a fost judecat greșit pe fond, având în vedere prevederile legii speciale și nu ale Codului civil, așa cum a fost fundamentată soluția instanței de fond.

De aceea, recursul va fi admis, urmând a fi casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului în sensul arătat. Cu prilejul rejudecarii, urmează a se clarifica și aspectele legate de dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilului revendicat. În această situație se impune casarea soluției atace și trimiterea cauzei spre rejudecare conform dreptului comun, cu respectarea principiului contradictorialității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele M.G.I. și B.G.L. împotriva deciziei civile nr. 174 din 9 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2004.