ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4079/2004

]

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București, sub nr. 9950 la data de 24 iunie 1998,

reclamantele G.M.I. și B.G.L. au chemat in judecată pe pârâta R.A. L.,

solicitând ca aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și

construcție.

În motivarea cererii, reclamantele

au arătat că sunt proprietarele acestui imobil în calitate de moștenitoare ale

tatălui lor, G.S., care, la rândul său, l-a dobândit prin act dotal,

autentificat sub nr. 42206/1938 la fostul Tribunal Ilfov – Secția Notariat.

Au mai arătat că imobilul a fost

rechiziționat în 1941, iar ulterior a fost preluat în proprietatea Statului

Român în baza Decretului nr. 92/1950, deși autorul lor făcea parte din

categoriile de persoane cărora acest decret nu le era aplicabil.

Au precizat că nulitatea actului de

preluare și calitatea lor de proprietare ale imobilului au fost stabilite cu

autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 6442/1996, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, în dosarul civil nr. 8377/1996.

La data de 12 martie 1999, pârâta a

formulat cerere de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 12 pct. 4 și 5 din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr. 11473 din

10 septembrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost

admisă excepția necompetenței materiale a instanței declinându-și competența în

favoarea Tribunalului București.

La termenul de judecată din 20

ianuarie 2000, pârâta R.A. L. a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea

reclamantelor-pârâte la plata sumei de 13.732.856.732 lei, reprezentând

contravaloarea taxelor, impozitelor, lucrărilor de reparații capitale de

investiții și întreținere, precum și a tuturor celorlalte cheltuieli legale,

necesare și utile, începând din 1990 și până la data pronunțării hotărârii, în

sumă actualizată în raport de creșterea accelerată a ratei inflației, la data

pronunțării hotărârii, precum și încuviințarea dreptului de retenție până la

plata integrală și efectivă a sumei solicitate.

Pârâta-reclamantă a formulat, la

rândul său, cerere de chemare în garanție, pentru despăgubiri, împotriva

Primăriei Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului București,

solicitând obligarea solidară a chemaților în garanție la plata sumei nete

reactualizate de 350.000.000 lei, la valoarea actualizată de la data

pronunțării hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 1105 din 1

iulie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea

principală formulată de reclamantele G.M.I. și G.B.L. și a fost obligată R.A. A.P.P.S.

să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, compus din teren și construcție.

S-a dispus disjungerea cererii

reconvenționale și a cererii de chemare în garanție

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâtele Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al

Statului Român și R.A. A.P.P.S., criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Prin motivele de apel formulate de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român s-a

invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor față de dispozițiile art. 20

din Legea nr. 10/2001, ce prevăd o procedură specială de retrocedare pe cale

administrativă a imobilelor.

Al doilea motiv de apel, comun

pentru ambele apelante, se referea la faptul că imobilul a intrat în

proprietatea Statului Român în baza unui titlu valabil, cu respectarea

dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Ambele apeluri au fost admise prin

decizia civilă nr. 174 din 9 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

S-a schimbat în parte sentința

apelată în sensul că s-a respins acțiunea principală ca neîntemeiată.

S-a menținut dispoziția sentinței

civile privind disjungerea cererilor reconvenționale și de chemare în garanție.

Împotriva deciziei civile nr. 174

din 9 aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

au declarat recurs reclamantele în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8 și

9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

-

instanța de apel

a schimbat sentința instanței de fond motivându-și soluția pe alte aspecte

decât acelea invocate în motivele de apel;

-

instanța de apel

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data de 25 noiembrie 1935, în

ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului;

-

motivarea din

cuprinsul deciziei pronunțate de instanța de apel, potrivit căreia sentința

civilă nr. 6442/1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București nu poate

fi luată în considerare, întrucât Ministerul Finanțelor Publice și R.A.A.P.S.

nu au fost părți în litigiul respectiv.

Recursul este fondat, dar nu pentru

motivele de învederate de recurentele-reclamante, ci pentru considerentele ce

urmează:

Cele două instanțe care s-au

pronunțat în cauză și-au fundamentat soluțiile pe temeiuri juridice diferite.

Astfel, tribunalul, ca instanță de

fond, a soluționat cererea de revendicare în temeiul dispozițiilor Codului

civil, iar instanța de apel a avut în vedere exclusiv prevederile Legii nr. 10/2001.

Această din urmă soluție este

greșită, pentru că reclamantele și-au precizat temeiul juridic al acțiunii, invocând

numai prevederile corespunzătoare Codului civil.

În raport cu data întocmirii

acțiunii, 24 iunie 1998, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 –

14 februarie 2001, instanța nu va putea soluționa cauza decât în raport cu

temeiul juridic invocat, pentru că altfel s-ar încălca principiul

neretroactivității legii, cuprins în art. 1 C. civ., potrivit căruia legea

civilă dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă

Potrivit principiului

disponibilității, reclamantul este acela care stabilește cadrul procesual al

procesului.

De reținut că art. 47 din Legea nr. 10/2001,

într-o interpretare corectă, nu creează premisa legală de aplicare cu

prioritate a legii speciale, pentru litigiile în curs de judecată.

În adevăr, potrivit art. 47 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cadrul

acțiunilor aflate pe rolul instanțelor, dar numai persoana îndreptățită poate

alege calea acestei legi speciale, conform principiului disponibilității.

Așadar, instanța nu poate să

determine judecarea litigiului în cadrul juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001,

în situația în care reclamantele nu au precizat expres ca doresc acest lucru.

Așa fiind, se constată că apelul a

fost judecat greșit pe fond, având în vedere prevederile legii speciale și nu

ale Codului civil, așa cum a fost fundamentată soluția instanței de fond.

De aceea, recursul va fi admis,

urmând a fi casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe,

pentru rejudecarea apelului în sensul arătat.

Cu prilejul rejudecarii, urmează a

se clarifica și aspectele legate de dreptul de proprietate asupra terenului

aferent imobilului revendicat.

În această situație se impune

casarea soluției atace și trimiterea cauzei spre rejudecare conform dreptului

comun, cu respectarea principiului contradictorialității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantele M.G.I. și B.G.L. împotriva deciziei civile nr. 174 din 9 aprilie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 mai 2004.