ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5073/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București sub nr. 8028 din 14 noiembrie 2001 reclamantul I.N.G. a chemat în judecată pârâta RA L. solicitând să se constate că este proprietarul imobilului situat în București, să se anuleze decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de pârâtă prin care s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului și să fie obligată pârâta să-i restituie imobilul. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că proprietarul inițial al terenului a fost B.C.N., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie 1925, că ulterior B. împreună cu soția sa B.E.(L.) au edificat o construcție, conform actului fundație din anul 1927. După decesul soților B. imobilul a revenit autoarei lor I.M.M.

Reclamanta susținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar pârâta îl deține în baza deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei municipiului București, prin care O.D.C.D. a trecut în subordinea Primăriei sectorului 1 București. Reclamanta a mai susținut că decizia prin care i s-a respins cererea de restituire a imobilului pe considerentul că nu a dovedit că face parte din categoria persoanelor îndreptățite la restituire a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Pe parcursul procesului a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.P.A.P.S., dispunându-se scoaterea din cauză a R.A.

L. Prin sentința civilă nr. 773 din 20 mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea astfel cum a fost completată, s-a constatat că reclamanta este proprietarul imobilului situat în București, și a fost obligată pârâta să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul; totodată, s-a anulat decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de RA L.; s-au respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale active invocate de pârâtă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă și că s-a făcut dovada preluării imobilului fără titlu de către stat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta care a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză este vorba de o acțiune în revendicare, când în realitate se solicită anularea deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a mai susținut lipsa de identitate de persoană cu privire la proprietarul imobilului și a soției sale, precum și invocarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, imobilul constituind sediului Ambasadei Regatului Maroc și fiind exceptat de la principiul restituirii în natură. Prin decizia civilă nr. 33/A din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentința în sensul că s-a respins ca nefondată contestația formulată de reclamant. În motivarea acestei decizii s-a reținut că în ceea ce privește legitimarea procesuală a reclamantei ca persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, se constată o serie de inadvertențe privind identitatea de persoană între B.E.

și B.L. precum și în ce privește pe B.N., respectiv B.C.N. Referitor la calificarea cererii cu care a fost învestită instanța, s-a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a tins la anularea deciziei de soluționare a notificării adresate în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu este o acțiune în revendicare. De asemenea s-a mai reținut că reclamanta nu a dovedit modificarea numărului poștal al adresei imobilului, în sensul că nr. 25 a devenit 75 precum și aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

și a susținut că instanța a depășit cadrul strict limitat al contestației care a vizat refuzul restituirii în natură a imobilului doar pentru faptul că RA L. a considerat greșit că reclamanta nu a făcut dovada că face parte din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, de asemenea că instanța a interpretat greșit conținutul actelor de stare civilă depuse la dosar și că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 16 din Legea nr. 19/0/2001. Prin decizia nr. 6123 din 5 noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că, în raport de înscrisurile noi prezentate instanței, cât și față de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 se impune reluarea judecății de către instanța de apel pentru ca aceasta să cerceteze dacă imobilul supus retrocedării a fost proprietatea autorului reclamantului, urmând să se stabilească totodată dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil. De asemenea s-a îndrumat instanța să solicite pârâtei să depună la dosar titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de stat pentru a se putea stabili dacă a fost preluat cu titlu valabil. Prin decizia civilă nr. 1476/A din 31 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond.

În motivarea acestei decizii, instanța a reținut următoarele: imobilul teren în cauză, în suprafață de 501,75 mp situat în București, din parcela X a fost dobândit de N.B. prin actul autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie 1925. Pe acest teren N.B. împreună cu soția sa B.E.L., cu care s-a căsătorit în anul 19l4, au edificat o construcție descrisă în procesul-verbal al C.F., conform autorizației de construcție emisă în anul 1927. Prin jurnalul nr. 6326 din 14 martie 1945 B.E. l-a moștenit pe soțul său, decedat la 14 iulie 1944. Acest înscris denumit jurnal a fost forma specifică acelei perioade de dovedire a calității de moștenitor, fiind echivalent cu actualul certificat de moștenitor făcând pe deplin dovada calității de moștenitor.

Prin testamentul autentificat sub nr. 6979 din 22 noiembrie 1976 B.E. a instituit-o legatară universală pe nepoata sa de soră, I.M.M., care a valorificat testamentul prin certificatul de moștenitor nr. 1612/1980. I.M.M.

a decedat la data de 2 august 1995, averea sa fiind culeasă de către fiul său, reclamant în cauză, conform certificatului de moștenitor nr. 73 din 29 februarie 1996. S-a mai reținut că prenumele defunctei B. era E., după cum rezultă din actele de stare civilă și cum figurează și în înscrisurile oficiale referitoare la imobil, prenumele L. fiind un diminutiv de la E. care apare folosit doar în actul de fondațiune a imobilului, care este un act emanat de la soții B. Referitor la identitatea imobilului din actele de proprietate inițiale și cel solicitat prin notificare, instanța de apel a reținut că potrivit adresei nr. 46099/10736 din 13 iunie 2003 a Primăriei municipiului București imobilul din b-dul D., sector 2 a purtat în trecut numărul poștal 25, fiind unul și același cu cel menționat în actul de proprietate nr. 26497/1925 și procesul-verbal nr. 8697/1940.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 instanța a reținut că din adresa nr. 250806 din 30 iunie 2003 a Consiliului local sector 2, Direcția venituri, buget local, Serviciul Impunere persoane fizice rezultă că la dosarul fiscal al imobilului nu există acte din care să rezulte că acesta a fost preluat de stat cu titlu. Imobilul în cauză fiind ocupat de sediul ambasadei regatului Maroc sunt incidente dispozițiile art. 13 pct. 2 teza I din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta care a invocat drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii, mai precis a prevederilor art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că în cauză nu s-a efectuat nici o expertiză deși era necesară pentru identificarea imobilului teren despre care recurenta susține că din diferitele acte ale dosarului rezultă suprafețe diferite. Astfel, prin cererea introductivă s-a solicitat restituirea unui imobil în suprafață de 501,75 mp, în procesul-verbal al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare din 26 august 1940 figurează suprafața de 512 mp, iar în actele normative în baza cărora regia deține imobilul este înscrisă suprafața de 492 mp. În faza procesuală a recursului s-a depus la dosar, în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ., un proces-verbal înregistrat la R.A.A.P.P.S sub nr. 1387 din 6 februarie 2006 prin care s-a dispus punerea în posesie a intimatului reclamant cu imobilul situat în București, compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 492 mp.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce succed. Art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin hotărârea nr. 498 din 18 aprilie 2003 explicitează punctual ce se înțelege prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate sau care atestă calitatea de moștenitor. Astfel, în 8 alineate, a)-h), sunt enumerate actele translative de proprietate sau actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, la pct. f fiind menționate expertizele judiciare sau extrajudiciare. În cauza de față s-au administrat probe multiple, în sensul dispozițiilor menționate și în raport și de considerentele deciziei de casare pronunțată în cauză.

Contrar susținerilor recurentei-intimate la dosarul de fond inițial nr. 8028/01 (f.18-19) s-a depus un raport de expertiză, este adevărat extrajudiciară, care fusese realizată într-un alt dosar nr. 8428/1996 al Judecătoriei sector 2, expertiză care a avut drept obiect stabilirea amplasamentului imobilului situat în București, determinarea lungimii laturilor sale, a suprafeței și a vecinătăților. În acest raport de expertiză este precizată suprafața de 501,75 mp, identică cu cea solicitată de reclamant prin acțiunea introductivă. În raport de aceste constatări, rezultă cu evidență că susținerile recurentei sunt nefondate, nefiind vorba de o încălcare a dispozițiilor legale menționate, în cauză administrându-se probe suficiente care au avut drept finalitate și identificarea imobilului în litigiu.

Având în vedere și poziția ulterioară adoptată de recurentă, în sensul executării de bună voie a sentinței definitive în cauză, rezultă că aceasta și-a reconsiderat aprecierile vizând legalitatea deciziei recurate. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A. A.P.A.P.S. împotriva deciziei nr. 1476/A din 31 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2006.