ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5073/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București sub nr. 8028 din

14 noiembrie 2001 reclamantul I.N.G. a chemat în judecată pârâta RA L.

solicitând să se constate că este proprietarul imobilului situat în București,

să se anuleze decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de pârâtă prin care

s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului și să fie obligată

pârâta să-i restituie imobilul.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că proprietarul inițial al terenului a fost B.C.N., în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie

1925, că ulterior B. împreună cu soția sa B.E.(L.) au edificat o construcție,

conform actului fundație din anul 1927. După decesul soților B. imobilul a

revenit autoarei lor I.M.M.

Reclamanta susținut că imobilul a

fost preluat de stat fără titlu, iar pârâta îl deține în baza deciziei nr. 396

din 10 mai 1990 a Primăriei municipiului București, prin care O.D.C.D. a trecut

în subordinea Primăriei sectorului 1 București. Reclamanta a mai susținut că

decizia prin care i s-a respins cererea de restituire a imobilului pe

considerentul că nu a dovedit că face parte din categoria persoanelor

îndreptățite la restituire a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Pe parcursul procesului a fost

introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.P.A.P.S., dispunându-se scoaterea

din cauză a R.A. L.

Prin sentința civilă nr. 773 din 20

mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis

acțiunea astfel cum a fost completată, s-a constatat că reclamanta este

proprietarul imobilului situat în București, și a fost obligată pârâta să-i

lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul;

totodată, s-a anulat decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de RA L.; s-au

respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității

procesuale active invocate de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă și că s-a făcut

dovada preluării imobilului fără titlu de către stat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta care a susținut că în mod greșit instanța de fond a

reținut că în cauză este vorba de o acțiune în revendicare, când în realitate

se solicită anularea deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a mai

susținut lipsa de identitate de persoană cu privire la proprietarul imobilului

și a soției sale, precum și invocarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (4)

din Legea nr. 10/2001, imobilul constituind sediului Ambasadei Regatului Maroc

și fiind exceptat de la principiul restituirii în natură.

Prin decizia civilă nr. 33/A din 27

ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis

apelul, s-a schimbat în tot sentința în sensul că s-a respins ca nefondată

contestația formulată de reclamant.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că în ceea ce privește legitimarea procesuală a reclamantei ca persoană

îndreptățită, în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, se constată o

serie de inadvertențe privind identitatea de persoană între B.E. și B.L. precum

și în ce privește pe B.N., respectiv B.C.N.

Referitor la calificarea cererii cu

care a fost învestită instanța, s-a reținut că cererea de chemare în judecată a

fost formulată în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a tins la anularea

deciziei de soluționare a notificării adresate în temeiul Legii nr. 10/2001 și

nu este o acțiune în revendicare.

De asemenea s-a mai reținut că

reclamanta nu a dovedit modificarea numărului poștal al adresei imobilului, în

sensul că nr. 25 a devenit 75 precum și aplicabilitatea dispozițiilor art. 16

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc.

civ. și a susținut că instanța a depășit cadrul strict limitat al contestației

care a vizat refuzul restituirii în natură a imobilului doar pentru faptul că

RA L. a considerat greșit că reclamanta nu a făcut dovada că face parte din

categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de prevederile Legii nr.

10/2001, de asemenea că instanța a interpretat greșit conținutul actelor de

stare civilă depuse la dosar și că instanța a interpretat și aplicat greșit

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 19/0/2001.

Prin decizia nr. 6123 din 5

noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată

și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele deciziei de casare

s-a reținut că, în raport de înscrisurile noi prezentate instanței, cât și față

de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 se impune reluarea judecății de

către instanța de apel pentru ca aceasta să cerceteze dacă imobilul supus

retrocedării a fost proprietatea autorului reclamantului, urmând să se

stabilească totodată dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil. De

asemenea s-a îndrumat instanța să solicite pârâtei să depună la dosar titlul în

baza căruia imobilul a fost preluat de stat pentru a se putea stabili dacă a

fost preluat cu titlu valabil.

Prin decizia civilă nr. 1476/A din

31 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond.

În motivarea acestei decizii,

instanța a reținut următoarele: imobilul teren în cauză, în suprafață de 501,75

mp situat în București, din parcela X a fost dobândit de N.B. prin actul

autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie 1925. Pe acest teren N.B. împreună

cu soția sa B.E.L., cu care s-a căsătorit în anul 19l4, au edificat o

construcție descrisă în procesul-verbal al C.F., conform autorizației de

construcție emisă în anul 1927. Prin jurnalul nr. 6326 din 14 martie 1945 B.E.

l-a moștenit pe soțul său, decedat la 14 iulie 1944. Acest înscris denumit

jurnal a fost forma specifică acelei perioade de dovedire a calității de

moștenitor, fiind echivalent cu actualul certificat de moștenitor făcând pe

deplin dovada calității de moștenitor. Prin testamentul autentificat sub nr.

6979 din 22 noiembrie 1976 B.E. a instituit-o legatară universală pe nepoata sa

de soră, I.M.M., care a valorificat testamentul prin certificatul de moștenitor

nr. 1612/1980. I.M.M. a decedat la data de 2 august 1995, averea sa fiind culeasă

de către fiul său, reclamant în cauză, conform certificatului de moștenitor nr.

73 din 29 februarie 1996. S-a mai reținut că prenumele defunctei B. era E.,

după cum rezultă din actele de stare civilă și cum figurează și în înscrisurile

oficiale referitoare la imobil, prenumele L. fiind un diminutiv de la E. care

apare folosit doar în actul de fondațiune a imobilului, care este un act emanat

de la soții B.

Referitor la identitatea imobilului

din actele de proprietate inițiale și cel solicitat prin notificare, instanța

de apel a reținut că potrivit adresei nr. 46099/10736 din 13 iunie 2003 a

Primăriei municipiului București imobilul din b-dul D., sector 2 a purtat în

trecut numărul poștal 25, fiind unul și același cu cel menționat în actul de

proprietate nr. 26497/1925 și procesul-verbal nr. 8697/1940.

În ceea ce privește incidența în

cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 instanța a reținut că din

adresa nr. 250806 din 30 iunie 2003 a Consiliului local sector 2, Direcția

venituri, buget local, Serviciul Impunere persoane fizice rezultă că la dosarul

fiscal al imobilului nu există acte din care să rezulte că acesta a fost

preluat de stat cu titlu. Imobilul în cauză fiind ocupat de sediul ambasadei

regatului Maroc sunt incidente dispozițiile art. 13 pct. 2 teza I din Legea nr.

10/2001.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs pârâta care a invocat drept temei legal prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată a fost dată cu

încălcarea legii, mai precis a prevederilor art. 22.1 din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că în cauză nu s-a efectuat nici o expertiză deși era necesară

pentru identificarea imobilului teren despre care recurenta susține că din

diferitele acte ale dosarului rezultă suprafețe diferite. Astfel, prin cererea

introductivă s-a solicitat restituirea unui imobil în suprafață de 501,75 mp,

în procesul-verbal al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare din 26

august 1940 figurează suprafața de 512 mp, iar în actele normative în baza

cărora regia deține imobilul este înscrisă suprafața de 492 mp.

În faza procesuală a recursului s-a

depus la dosar, în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ., un

proces-verbal înregistrat la R.A.A.P.P.S sub nr. 1387 din 6 februarie 2006 prin

care s-a dispus punerea în posesie a intimatului reclamant cu imobilul situat

în București, compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 492 mp.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile,

Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru

considerentele ce succed.

Art. 22.1 din Normele Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin hotărârea nr. 498 din 18

aprilie 2003 explicitează punctual ce se înțelege prin acte doveditoare ale

dreptului de proprietate sau care atestă calitatea de moștenitor.

Astfel, în 8 alineate, a)-h), sunt

enumerate actele translative de proprietate sau actele juridice care atestă

calitatea de moștenitor, la pct. f fiind menționate expertizele judiciare sau

extrajudiciare.

În cauza de față s-au administrat

probe multiple, în sensul dispozițiilor menționate și în raport și de considerentele

deciziei de casare pronunțată în cauză.

Contrar susținerilor

recurentei-intimate la dosarul de fond inițial nr. 8028/01 (f.18-19) s-a depus

un raport de expertiză, este adevărat extrajudiciară, care fusese realizată

într-un alt dosar nr. 8428/1996 al Judecătoriei sector 2, expertiză care a avut

drept obiect stabilirea amplasamentului imobilului situat în București,

determinarea lungimii laturilor sale, a suprafeței și a vecinătăților.

În acest raport de expertiză este

precizată suprafața de 501,75 mp, identică cu cea solicitată de reclamant prin

acțiunea introductivă.

În raport de aceste constatări,

rezultă cu evidență că susținerile recurentei sunt nefondate, nefiind vorba de

o încălcare a dispozițiilor legale menționate, în cauză administrându-se probe

suficiente care au avut drept finalitate și identificarea imobilului în

litigiu.

Având în vedere și poziția

ulterioară adoptată de recurentă, în sensul executării de bună voie a sentinței

definitive în cauză, rezultă că aceasta și-a reconsiderat aprecierile vizând

legalitatea deciziei recurate.

Față de toate considerentele expuse,

Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta R.A. A.P.A.P.S. împotriva deciziei nr. 1476/A din 31

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2006.