ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6123/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr. 8028 din 14 noiembrie 2001, reclamantul I.N.G. a

chemat în judecată pe pârâta RA L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se constate că este proprietarul imobilului situat în București, să se

anuleze decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001emisă de pârâtă, prin care s-a

respins cererea de restituire în natură a imobilului, urmând ca pârâta să fie

obligată să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că proprietarul inițial al terenului a fost B.C.N., în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie

1925, ulterior B.N. edificând o construcție pe teren, împreună cu soția sa

B.E.(L.), conform actului de fundație din anul 1927.

S-a mai arătat de reclamant că după

decesul soților B., imobilul a revenit lui I.M.M., reclamantul fiind unicul

moștenitor al acesteia.

Reclamantul a învederat că imobilul

nu a fost naționalizat, expropriat ori preluat de stat în temeiul acelui titlu,

pârâta deținând imobilul în baza deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei

Municipiului București, prin care O.D.C.D. a trecut în subordinea Primăriei

sectorului 1 București.

Totodată, reclamantul a susținut că

decizia prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului

pentru considerentul că nu a dovedit că face parte din categoria persoanelor

îndreptățite la restituire, așa cum acestea sunt definite de art. 3 și art. 4

din Legea nr. 10/2001, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001.

Prin întâmpinare, pârâta RA L. a

solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că certificatul de calitate de

moștenitor nr. 25 din 9 februarie 2000 nu face dovada că B.E. a acceptat moștenirea

de pe urma defunctului său soț B.N. în condițiile art. 700 C. civ.

Pârâta a mai susținut că nu se face

dovada că între N.B. ce figurează în contractul de vânzare-cumpărare, B.C.N.

care figurează în procesul-verbal nr. 8697/1940 și B.N., menționat în

certificatul de calitate de moștenitor nr. 25/2000 ar exista identitate de

persoană.

Pe parcursul procesului a fost

introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.P.P.S., dispunându-se scoaterea din

cauză a RA L.

Prin sentința civilă nr. 773 din 20

mai 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea astfel

cum a fost completată, a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului

situat în București, a obligat pe pârâtă să-i lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul, a anulat decizia nr. 269 din 15

octombrie 2001 emisă de RA L. și a respins excepțiile formulate de pârâtă pe

aspectul inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că reclamantul și-a dovedit calitatea procesual activă cu

înscrisurile de la dosar, apreciind că susținerile pârâtei în sensul

neacceptării moștenirii lui B.N. de către soția acestuia este infirmată de

declarația martorei audiată în cauză. Instanța a avut în vedere și dispozițiile

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cererea de restituire

are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită în temeiul acestei legi.

Totodată, instanța a reținut că în

cauză s-a făcut dovada preluării fără titlu de către stat a imobilului,

constatându-se că reclamantul este proprietarul imobilului.

Instanța nu a reținut

inadmisibilitatea acțiunii, invocată de pârâtă, cu motivarea că acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și nu pe

dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta, susținând că în mod greșit instanța de fond a reținut că

în cauză este vorba de o acțiune în revendicare, când în realitate se solicită

anularea deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pe fond, s-a reiterat lipsa de

identitate de persoană din înscrisurile de la dosar, pentru proprietarul

menționat în titlul de proprietate, ca și lipsa de identitate între B.E. și

B.L., aceasta din urmă figurând în actul de fundațiune din anul 1927, depus la

dosarul cauzei.

Apelanții au completat motivele de

apel, invocând dispozițiile art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu

motivarea că imobilul constituie sediul Ambasadei Regatului Maroc, fiind

preluat de stat cu titlu valabil și exceptat de la principiul restituirii în

natură.

Prin decizia nr. 33 A din 27

ianuarie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul

declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința pronunțată de tribunal, în

sensul că a respins ca nefondată contestația formulată de reclamant.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut că în ceea ce privește legitimarea procesuală a reclamantului ca

„persoană îndreptățită” la restituirea în natură a imobilului, în sensul art. 3

și art. 4 din Legea nr. 10/2001, se constată o serie de inadvertențe privind

identitatea de persoană între B.E. și B.L., aceasta din urmă fiind menționată

în actul în cauză, care consfințește că s-a pus temelia casei din B-dul D.

Instanța a mai reținut că celelalte

acte din dosar și anume certificatul de moștenitor, testamentul lăsat de

defuncta B.E. și certificatul de deces al autorului B.N., nu clarifică starea

civilă a acestuia la data cumpărării terenului, apreciind că aceste neclarități

ar fi putut fi înlăturate prin depunerea la dosar a certificatului de căsătorie

dintre autorul B.N. și B.E., spre a se verifica datele de identificare ale

acesteia, câtă vreme certificatul de cununie religioasă nu servește

verificărilor corespunzătoare.

De asemenea, Curtea a apreciat că

certificatul de calitate de moștenitor care menționează pe B.E. ca soție și

unică moștenitoare a defunctului B.N., nu este de natură să clarifice aspectele

menționate, reținând că această inadvertență, unită cu aceea privitoare la

alternanța de nume în înscrisurile de la dosar – B.N., respectiv B.C.N., au

justificat soluția administrativă de respingere a cererii formulate.

Instanța a mai reținut că la dosar,

reclamantul nu a depus acte din care să rezulte modificarea numerotării străzii

D., în sensul că nr. 25 a devenit nr. 75.

Totodată, instanța a constatat că

din conținutul acțiunii rezultă că instanța a fost investită cu o contestație

întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și nu cu o acțiune în

revendicare.

Raportat la împrejurarea că imobilul

constituie sediul Ambasadei Regatului Maroc, instanța a apreciat că în cauză

devin aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 privitoare la

condițiile de restituire în natură a imobilelor afectate unui interes public și

care, pe durata acestei afectațiuni, vor constitui bunuri proprietate publică,

având regimul prevăzut de lege, persoanele îndreptățite putând opta pentru

despăgubiri, în temeiul acestei legi.

Pentru aceste considerente, instanța

a constatat că decizia emisă de RA L. este temeinică și legală, iar contestația

este nefondată.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul I.N.G.

Invocând prevederile art. 304 pct. 6

C. proc. civ., reclamantul susține că instanța de apel a depășit cadrul strict

limitat al contestației introductive, care vizează refuzul restituirii în

natură a imobilului doar pentru faptul că RA L. a considerat în mod greșit că

„petentul nu a făcut dovada că face parte din categoria persoanelor

îndreptățite de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, așa cum acestea

sunt definite de art. 3 și art. 4 din lege”.

Or, arată reclamantul,

considerentele deciziei se referă la împrejurări care exced cadrului strict al

contestației, cum ar fi nedovedirea de către reclamant a modificării

numerotării străzii Dacia sau faptul că imobilul constituie sediul Ambasadei

Maroc.

În cadrul aceluiași motiv de recurs,

se susține că incidența O.U.G. nr. 184/2002 nu a fost invocată de părți sau din

oficiu de către instanță.

Reclamantul formulează de asemenea o

critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că

instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor depuse

în combaterea apelului, care dovedeau atât identitatea de persoană între B.E. și

B.L., cât și identitatea de persoană între N.B., B.N. și N.C.B.

Prin cea de a treia critică,

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că

instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (2) și ale

art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, reclamantul învederează că

din interpretarea dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, așa

cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 184/2002, rezultă că acestea sunt

incidente în cazurile prevăzute în alin. (1) și (2) ale aceluiași articol,

condiționat însă de respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din lege,

conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil

își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Susține reclamantul că, în

condițiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu

valabil, prin soluția recurată, instanța a încălcat dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

În recurs, reclamantul a prezentat

instanței o serie de înscrisuri noi, considerate necesare de către curtea de

apel pentru dovedirea unor aspecte neclarificate.

Astfel, reclamantul a depus extrasul

de căsătorie privind căsătoria încheiată la 14 februarie 1914 între B.N. (fiul

lui C.) și B.E., Jurnalul nr. 6326 din 14 martie 1945 al Tribunalului Ilfov,

secția a III-a civilă, prin care s-a ordonat trimiterea în posesie a numitei

B.E. asupra averii rămase de pe urma defunctului său soț N.B., avere testată de

acesta prin testament olograf soției sale E.L.B., autorizația de construcție

din 30 august 1927 a Sectorului Galben, precum și istoricul de rol fiscal.

Totodată, reclamantul a depus adresa

Primăriei Municipiului București, Direcția Patrimoniu Evidență, Proprietate,

Cadastru, conform căreia imobilul ce formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din anul 1925, situat în B-dul D. nr. 25, poartă nr. 75 pe

B-dul D., sectorul 2 București.

Față de înscrisurile noi și de

abrogarea alin. (4) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 48/2004,

reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Recursul este fondat.

Într-adevăr, în raport de

înscrisurile noi prezentate instanței, cât și față de dispozițiile art. 16 din

Legea nr. 10/2001, se impune reluarea judecății de către instanța de apel,

pentru ca aceasta să cerceteze dacă imobilul supus retrocedării a fost

proprietatea autorului reclamantului, urmând să stabilească totodată dacă

imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.

Examinând decizia recurată, se

constată că instanța și-a fundamentat soluția de respingere a contestației

formulate, reținând că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, în sensul art. 3 și art. 4

din Legea nr. 10/2001, pentru ca apoi să motiveze soluția pronunțată pe dispozițiile

art. 16 din lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2002,

considerând că imobilul este exceptat de la restituirea în natură, în

condițiile în care acesta constituie sediul unei ambasade.

O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 a modificat alineatul 4 al

art.16 în sensul că „Bunurile stabilite potrivit prevederii prevăzute la alin.

(2) sunt, pe durata afectațiunii de interes public, bunuri proprietate publică

și au regimul prevăzut de lege”. Acest text, astfel cum a fost modificat, a

fost însă abrogat prin Legea nr. 48 din 23 martie 2004 privind aprobarea O.U.G.

nr. 184/2002, rămânând în vigoare redactarea inițială a art. 16 din Legea nr.

10/2001.

Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică imobilelor preluate

fără titlu valabil, astfel că, în temeiul acestui text, imobilele prevăzute la

alin.1, printre care și ambasadele, se restituie în natură foștilor

proprietari, dacă au fost preluate fără titlu valabil.

În speță, instanța nu a cercetat

dacă imobilul a fost preluat de către stat cu titlu valabil.

Cum Administrația Protocolului de

Stat a susținut că titlul statului asupra imobilului este constituit valabil,

cu prilejul rejudecării cauzei, instanța de trimitere va pune în vedere

acesteia să depună la dosar titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de

stat, pentru a putea stabili dacă acesta a fost preluat cu titlu valabil.

Reținând că în raport de

înscrisurile noi și modificarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a soluționat cauza pe baza unor împrejurări de fapt ce nu au

fost deplin stabilite, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea

recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul

I.N.G. împotriva deciziei civile nr. 33 A din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Casează această decizie și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie

2004.