ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5989/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5989/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03

octombrie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a, reclamantul A.C.

a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, M.T., M.A., M.T.T.

și M.M. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-i

oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul situat la et.5 al imobilului din București, 7, sector 1.

Prin sentința civilă nr.

182 din 15 februarie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A.C.

A admis acțiunea

formulată de reclamant și a obligat pârâții să lase reclamantului, în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în, sector 1, București.

A obligat, în solidar,

pârâții la plata sumei de 5.000.000 lei vechi cheltuieli de judecată, către

reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul, cu înscrisurile depuse la dosarul

cauzei, a făcut dovada că este proprietarul imobilului în litigiu, iar pârâții,

persoane fizice, au opus acestuia contractul de închiriere din 23 august 1991,

încheiat cu Primăria Municipiului București.

Potrivit

dispozițiilor art. 13 lit. g) din O.U.G. nr. 40/1999, prelungirea contractelor

de închiriere nu se aplică în cazul chiriașilor care au schimbat total, sau parțial,

destinația ori structura interioară a locuinței fără consimțământul scris al

proprietarului și fără aprobările legale.

Prin acțiunea

introductivă de instanță, reclamantul a invocat lipsa titlului pârâților

persoane fizice, în baza căruia ocupă apartamentul în litigiu pentru că aceștia

au adus modificări de structură locuinței fără autorizația sa sau a aparentului

proprietar.

În dovedirea acestei

stări de fapt, s-a admis proba cu expertiză tehnică pentru a se stabili dacă

s-au adus modificări de structură apartamentului în litigiu, probă care, însă,

nu a putut fi administrată, deoarece pârâții M. s-au opus efectuării acesteia.

Această opunere a fost interpretată de instanță ca o recunoaștere a faptului că

au adus modificări de structură apartamentului în litigiu.

De asemenea, s-a

reținut faptul că pârâții M. au refuzat să răspundă la interogatoriile

formulate de reclamant și depuse la dosarul cauzei.

Refuzul de a răspunde

la interogatoriu, în raport de dispozițiile art. 225 C. proc. civ., coroborat

cu refuzul de a permite efectuarea expertizei, a permis instanței să statueze

că s-au efectuat modificări structurale ale apartamentului în litigiu.

Așa fiind, în raport

de dispozițiile art. 13 lit. g) din O.U.G. nr. 40/1999, tribunalul a apreciat

că pârâții nu pot invoca prelungirea contractului de închiriere potrivit

dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999.

Prima instanță a mai

reținut că pârâții, persoane fizice nu au un titlu valabil pentru ocuparea

spațiului în litigiu astfel încât, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ.,

acțiunea în revendicare față de aceștia este întemeiată și că Primăria

Municipiului București are calitate procesual pasivă în cauză, având în vedere

că exercită posesia acestui imobil prin intermediul pârâților, persoane fizice,

care au contract de închiriere pentru acest apartament.

Împotriva sentinței

civile nr. 182 din 15 februarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, au declarat apel pârâții M.T., M.T.T., M.M. și M.A., precum și

pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr.

231 din 24 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a, a respins

ambele apeluri, ce nefondate.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

La dosarul cauzei, la

fila 25, se află certificatul de moștenitor din 19 martie 2002 emis de B.N.P. –

E.M., din care rezultă că în urma decesului lui A.C., zis și A. a rămas ca unică

moștenitoare B.M.A., în calitate de fiică.

În cursul judecării

cauzei, la data de 18 septembrie 2007, M.A., în calitate de mandatar pentru

apelanții-pârâți persoane fizice, a invocat excepția lipsei calității

procesuale active a intimatei-reclamante B.M.A., deoarece la dosar nu există

originalul actului de deces al lui A.C. S-a mai invocat și excepția lipsei

calității procesuale active a autorului intimatei-reclamante, respectiv a

numitului A.C., susținându-se că aceste nu are titlu de proprietate și nu poate

formula acțiunea în revendicare.

Curtea de Apel

București, ca instanță de apel, prin încheierea din 18 septembrie 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A.C., decedat în timpul

judecării cauzei, cât și a unicei moștenitoare a acestuia, respectiv B.M.A.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelanții M.T., M.T.T., M.M. și M.A., Curtea de Apel a

reținut că susținerile grupate în primul motiv de apel și care vizează lipsa

calității procesuale active a intimatului-reclamant, respectiv a numitului A.C.

și, ulterior, a moștenitoarei acestuia, B.M.A. sunt neîntemeiate. La dosarul

cauzei a fost depusă sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 1 București, sentință definitivă și irevocabilă, prin

care a fost admisă acțiunea formulată de A.C. împotriva Consiliului Local al

Municipiului București și a fost obligat pârâtul să retrocedeze către reclamant

imobilul situat în București, sector 1, terenul aferent și a anexele. Prin

această hotărâre judecătorească s-a constatat că reclamantul este proprietarul

imobilului în litigiu, iar preluarea de către stat a fost abuzivă, astfel încât

se impune restituirea apartamentului către proprietar.

Apartamentul a fost

dobândit, prin cumpărare, de A.C., împreună cu soția sa, A.V., prin actul de vânzare-cumpărare

din 1940. În baza autorizației de construcție din 1945 a fost construit

imobilul revendicat, care, ulterior, după decesul soției reclamantului și

refuzul acestuia de a reveni în țară, a fost preluat de stat în baza Decretului

nr. 223/1974.

Curtea de apel a

reținut că, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească definitivă s-a

constatat dreptul de proprietate al reclamantului, nu mai este necesar să se

pună în discuție și să fie analizate titlurile anterioare, respectiv actul de vânzare-cumpărare

invocat de apelanții-pârâți în motivele de apel.

Prin hotărârea

judecătorească obținută de numitul A.C., hotărâre care îi consacră dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta poate invoca un bun în sensul

prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest aspect este

consacrat în jurisprudența C.E.D.O. prin numeroase hotărâri, cum ar fi cauza

Păduraru contra României pronunțată în 1 decembrie 2005 și publicată în M. Of. nr.

214 din 14 iunie 2006 și cauza Străin contra României din 21 iulie 2005

publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006.

S-a mai reținut că intimata-reclamantă

B.M.A. are calitate procesuală activă, în calitate de moștenitoare a

reclamantului A.C., situație dovedită cu certificatul de moștenitor din 19

martie 2002, depus în copie certificată la dosarul cauzei, la fila 25 și că situația

de fapt constatată de prima instanță este corectă, deoarece refuzul de a

răspunde la interogatoriu, în raport de dispozițiile art. 225 C. proc. cic.,

poate fi socotit ca o mărturisire deplină în folosul părții potrivnice,

respectiv al reclamantului. De asemenea, în mod corect tribunalul a coroborat

această probă și cu refuzul apelanților-pârâți de a permite expertului să

efectueze expertiza aprobată de instanță, aspect ce este de natură să

consolideze susținerea reclamantului în sensul că pârâții au efectuat

modificări în apartamentul revendicat.

Instanța de apel a

apreciat că excepția autorității de lucru judecat a fost în mod corect respinsă

de tribunal deoarece, în cadrul primei acțiuni în revendicare, reclamantul s-a

judecat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București care

este o persoană juridică distinctă de Primăria Municipiului București.

De asemenea, s-a

considerat că excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamant este

nefondată, deoarece acțiunea a fost formulată în cursul anului 2000, deci

înaintea apariției Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

apelul declarat de Primăria Municipiului București, Curtea de Apel a reținut faptul

că, la data formulării acțiunii de către reclamantul A.C., respectiv la data de

03 octombrie 2000, nu intrase în vigoare Lege nr. 215/2001, astfel încât acesta

era îndreptățit să cheme în judecată această instituție, care deținea bunul și

care l-a închiriat pârâților M.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții M.A. în nume

personal și în calitate de mandatară a celorlalți apelanți pârâți, M.T., M.M.

și M.T.T. și Municipiul București prin Primarul General.

judecată din data de 11 noiembrie 2010, pârâta M.A. a solicitat instanței să ia

act că înțelege să renunțe la judecarea recursului declarat în nume personal și

în calitate de mandatară a pârâților M.T., M.M. și M.T.T.

Având în vedere principiul disponibilității

care guvernează desfășurarea procesului civil în toate fazele procesuale și

dispozițiile art. 267 alin. (2) C. proc. civ.., Înalta Curte a luat act de

renunțarea recurenților la judecarea căii de atac formulate.

București prin Primarul General a formulat următoarele critici de nelegalitate,

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. cic.

Prin sentința civilă nr.

10345 din 25 octombrie 1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a

fost admisă acțiunea formulată de A.C. împotriva Consiliului Local al Municipiului

București, instanța dispunând restituirea către reclamant a imobilului situat

în București, sector 1, precum și a terenului aferent și a anexelor.

Întrucât acțiunea ce

formează obiectul prezentului litigiu vizează restituirea aceluiași imobil, în

cauză operează autoritatea lucrului judecat, fiind îndeplinită condiția triplei

identități de părți, cază și obiect.

Se mai arată că imobilul

în litigiu face obiectul unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

de o altă persoană, respectiv de numita B.G., astfel încât dreptul de

proprietate invocat de reclamant este incert.

În raport de

prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta

Curte va analiza cu prioritate excepția nulității cererii de recurs invocată de

pârâta M.A. și întemeiată pe argumentul că, așa cum rezultă din cuprinsul

cererii de recurs, calea de atac este declarată împotriva unei alte decizii,

pronunțate într-un alt dosar.

Excepția nu este

fondată, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că,

potrivit art. 302 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, indicarea hotărârii ce se atacă. Nulitatea

prevăzută de textul de lege menționat este o nulitate expresă, ceea ce înseamnă

că, în condițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., vătămarea este

prezumată până la proba contrară.

În cauză însă, se

face dovada contrară, a lipsei oricărei vătămări atrase de indicarea greșită a

hotărârii care se atacă, deoarece cererea de recurs cuprinde elemente

suficiente care să permită identificarea cu certitudine a deciziei recurate.

Astfel, în antetul său, cererea de recurs poartă mențiunea corectă a dosarului

cauzei, părțile litigiului sunt corect indicate, iar situația de fapt descrisă corespunde

celei existente în prezentul litigiu.

Analizând criticile

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu sunt

fondate.

Recurentul pârât

susține că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat în raport de

sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a Judecătoriei Sector 1

București, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă.

Autoritatea de lucru

judecat este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă în art. 1201

C.civ și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută de art. 166 C. proc. civ.

Potrivit art. 1201 C.

civ este „lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată

pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor

în aceeași calitate”. Art. 166 C. proc. civ. prevede că „excepția puterii de

lucru judecat se poate ridica de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor

de recurs.”

Identitatea de cauză,

ca element ce se impune a fi analizat în cadrul autorității de lucru judecat,

privește cauza cererii de chemare în judecată, temeiul juridic al dreptului

valorificat prin cerere.

Din această

perspectivă, chiar dacă cauza celor două acțiuni este identică și anume

deținerea abuzivă a imobilului de către pârâți, cauza cererilor de chemare în

judecată, temeiul juridic al acestora este diferit, împiedicând producerea

efectelor specifice autorității de lucru judecat.

Astfel, în litigiul

finalizat prin sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a Judecătoriei

Sector 1 București, cauza cererii de chemare în judecată formulată de reclamant

a reprezentat-o aplicarea nelegală a Decretului nr. 223/1974 în legătură cu

imobilul situat în București, sector 1, pe când în prezentul litigiu, cauza

cererii de chemare în judecată o reprezintă nelegalitatea contractului de

închiriere încheiat între pârâți cu privire la același imobil și prelungirea

efectelor acestui act prin încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 40/1999.

Prin urmare, nefiind

îndeplinită condiția identității de cauză între cele două litigii, nu poate

opera autoritatea de lucru judecat, așa cum se susține prin motivele de recurs.

În ceea ce privește

susținerea recurentului în sensul că imobilul în litigiu face obiectului unei

notificări depuse, în temeiul Legii nr. 10/2001, de o altă persoană decât

reclamantul, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor aflate la filele

128-158 din dosarul instanței de apel, notificarea formulată de numita B.G.

vizează imobilul situat în București, sector 1, în timp ce obiectul prezentului

litigiu îl reprezintă imobilul aflat în București, sector 1.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București prin Primar

General.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei

nr. 231 din 24 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Ia act de renunțarea

la judecata recursului declarat de pârâții M.A. în nume personal și ca mandatar

pentru M.T., M.M. și M.T.T. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2010.