ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5989/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 03 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, M.T., M.A., M.T.T. și M.M. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la et.5 al imobilului din București, 7, sector 1. Prin sentința civilă nr. 182 din 15 februarie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A.C. A admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâții să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în, sector 1, București.

A obligat, în solidar, pârâții la plata sumei de 5.000.000 lei vechi cheltuieli de judecată, către reclamant. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul, cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a făcut dovada că este proprietarul imobilului în litigiu, iar pârâții, persoane fizice, au opus acestuia contractul de închiriere din 23 august 1991, încheiat cu Primăria Municipiului București. Potrivit dispozițiilor art. 13 lit. g) din O.U.G. nr. 40/1999, prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică în cazul chiriașilor care au schimbat total, sau parțial, destinația ori structura interioară a locuinței fără consimțământul scris al proprietarului și fără aprobările legale.

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a invocat lipsa titlului pârâților persoane fizice, în baza căruia ocupă apartamentul în litigiu pentru că aceștia au adus modificări de structură locuinței fără autorizația sa sau a aparentului proprietar. În dovedirea acestei stări de fapt, s-a admis proba cu expertiză tehnică pentru a se stabili dacă s-au adus modificări de structură apartamentului în litigiu, probă care, însă, nu a putut fi administrată, deoarece pârâții M. s-au opus efectuării acesteia. Această opunere a fost interpretată de instanță ca o recunoaștere a faptului că au adus modificări de structură apartamentului în litigiu. De asemenea, s-a reținut faptul că pârâții M. au refuzat să răspundă la interogatoriile formulate de reclamant și depuse la dosarul cauzei.

Refuzul de a răspunde la interogatoriu, în raport de dispozițiile art. 225 C. proc. civ., coroborat cu refuzul de a permite efectuarea expertizei, a permis instanței să statueze că s-au efectuat modificări structurale ale apartamentului în litigiu. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 13 lit. g) din O.U.G. nr. 40/1999, tribunalul a apreciat că pârâții nu pot invoca prelungirea contractului de închiriere potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999. Prima instanță a mai reținut că pârâții, persoane fizice nu au un titlu valabil pentru ocuparea spațiului în litigiu astfel încât, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare față de aceștia este întemeiată și că Primăria Municipiului București are calitate procesual pasivă în cauză, având în vedere că exercită posesia acestui imobil prin intermediul pârâților, persoane fizice, care au contract de închiriere pentru acest apartament.

Împotriva sentinței civile nr. 182 din 15 februarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au declarat apel pârâții M.T., M.T.T., M.M. și M.A., precum și pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 231 din 24 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a, a respins ambele apeluri, ce nefondate. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: La dosarul cauzei, la fila 25, se află certificatul de moștenitor din 19 martie 2002 emis de B.N.P. – E.M., din care rezultă că în urma decesului lui A.C., zis și A. a rămas ca unică moștenitoare B.M.A., în calitate de fiică. În cursul judecării cauzei, la data de 18 septembrie 2007, M.A., în calitate de mandatar pentru apelanții-pârâți persoane fizice, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante B.M.A., deoarece la dosar nu există originalul actului de deces al lui A.C.

S-a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale active a autorului intimatei-reclamante, respectiv a numitului A.C., susținându-se că aceste nu are titlu de proprietate și nu poate formula acțiunea în revendicare. Curtea de Apel București, ca instanță de apel, prin încheierea din 18 septembrie 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A.C., decedat în timpul judecării cauzei, cât și a unicei moștenitoare a acestuia, respectiv B.M.A. În ceea ce privește apelul declarat de apelanții M.T., M.T.T., M.M. și M.A., Curtea de Apel a reținut că susținerile grupate în primul motiv de apel și care vizează lipsa calității procesuale active a intimatului-reclamant, respectiv a numitului A.C.

și, ulterior, a moștenitoarei acestuia, B.M.A. sunt neîntemeiate. La dosarul cauzei a fost depusă sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, sentință definitivă și irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de A.C. împotriva Consiliului Local al Municipiului București și a fost obligat pârâtul să retrocedeze către reclamant imobilul situat în București, sector 1, terenul aferent și a anexele. Prin această hotărâre judecătorească s-a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu, iar preluarea de către stat a fost abuzivă, astfel încât se impune restituirea apartamentului către proprietar.

Apartamentul a fost dobândit, prin cumpărare, de A.C., împreună cu soția sa, A.V., prin actul de vânzare-cumpărare din 1940. În baza autorizației de construcție din 1945 a fost construit imobilul revendicat, care, ulterior, după decesul soției reclamantului și refuzul acestuia de a reveni în țară, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Curtea de apel a reținut că, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantului, nu mai este necesar să se pună în discuție și să fie analizate titlurile anterioare, respectiv actul de vânzare-cumpărare invocat de apelanții-pârâți în motivele de apel. Prin hotărârea judecătorească obținută de numitul A.C., hotărâre care îi consacră dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta poate invoca un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest aspect este consacrat în jurisprudența C.E.D.O. prin numeroase hotărâri, cum ar fi cauza Păduraru contra României pronunțată în 1 decembrie 2005 și publicată în M. Of. nr. 214 din 14 iunie 2006 și cauza Străin contra României din 21 iulie 2005 publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006. S-a mai reținut că intimata-reclamantă B.M.A. are calitate procesuală activă, în calitate de moștenitoare a reclamantului A.C., situație dovedită cu certificatul de moștenitor din 19 martie 2002, depus în copie certificată la dosarul cauzei, la fila 25 și că situația de fapt constatată de prima instanță este corectă, deoarece refuzul de a răspunde la interogatoriu, în raport de dispozițiile art. 225 C. proc.

cic., poate fi socotit ca o mărturisire deplină în folosul părții potrivnice, respectiv al reclamantului. De asemenea, în mod corect tribunalul a coroborat această probă și cu refuzul apelanților-pârâți de a permite expertului să efectueze expertiza aprobată de instanță, aspect ce este de natură să consolideze susținerea reclamantului în sensul că pârâții au efectuat modificări în apartamentul revendicat. Instanța de apel a apreciat că excepția autorității de lucru judecat a fost în mod corect respinsă de tribunal deoarece, în cadrul primei acțiuni în revendicare, reclamantul s-a judecat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București care este o persoană juridică distinctă de Primăria Municipiului București.

De asemenea, s-a considerat că excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamant este nefondată, deoarece acțiunea a fost formulată în cursul anului 2000, deci înaintea apariției Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește apelul declarat de Primăria Municipiului București, Curtea de Apel a reținut faptul că, la data formulării acțiunii de către reclamantul A.C., respectiv la data de 03 octombrie 2000, nu intrase în vigoare Lege nr. 215/2001, astfel încât acesta era îndreptățit să cheme în judecată această instituție, care deținea bunul și care l-a închiriat pârâților M. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții M.A. în nume personal și în calitate de mandatară a celorlalți apelanți pârâți, M.T., M.M.

și M.T.T. și Municipiul București prin Primarul General. 1. La termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2010, pârâta M.A. a solicitat instanței să ia act că înțelege să renunțe la judecarea recursului declarat în nume personal și în calitate de mandatară a pârâților M.T., M.M. și M.T.T. Având în vedere principiul disponibilității care guvernează desfășurarea procesului civil în toate fazele procesuale și dispozițiile art. 267 alin. (2) C. proc. civ.., Înalta Curte a luat act de renunțarea recurenților la judecarea căii de atac formulate. 2. Prin cererea de recurs, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a formulat următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

cic. Prin sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea formulată de A.C. împotriva Consiliului Local al Municipiului București, instanța dispunând restituirea către reclamant a imobilului situat în București, sector 1, precum și a terenului aferent și a anexelor. Întrucât acțiunea ce formează obiectul prezentului litigiu vizează restituirea aceluiași imobil, în cauză operează autoritatea lucrului judecat, fiind îndeplinită condiția triplei identități de părți, cază și obiect. Se mai arată că imobilul în litigiu face obiectul unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de o altă persoană, respectiv de numita B.G., astfel încât dreptul de proprietate invocat de reclamant este incert.

În raport de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția nulității cererii de recurs invocată de pârâta M.A. și întemeiată pe argumentul că, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, calea de atac este declarată împotriva unei alte decizii, pronunțate într-un alt dosar. Excepția nu este fondată, pentru următoarele considerente: Este adevărat că, potrivit art. 302 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, indicarea hotărârii ce se atacă. Nulitatea prevăzută de textul de lege menționat este o nulitate expresă, ceea ce înseamnă că, în condițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., vătămarea este prezumată până la proba contrară. În cauză însă, se face dovada contrară, a lipsei oricărei vătămări atrase de indicarea greșită a hotărârii care se atacă, deoarece cererea de recurs cuprinde elemente suficiente care să permită identificarea cu certitudine a deciziei recurate. Astfel, în antetul său, cererea de recurs poartă mențiunea corectă a dosarului cauzei, părțile litigiului sunt corect indicate, iar situația de fapt descrisă corespunde celei existente în prezentul litigiu. Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate. Recurentul pârât susține că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a Judecătoriei Sector 1 București, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă în art. 1201 C.civ și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută de art. 166 C. proc. civ. Potrivit art. 1201 C. civ este „lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Art. 166 C. proc. civ. prevede că „excepția puterii de lucru judecat se poate ridica de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs.” Identitatea de cauză, ca element ce se impune a fi analizat în cadrul autorității de lucru judecat, privește cauza cererii de chemare în judecată, temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere.

Din această perspectivă, chiar dacă cauza celor două acțiuni este identică și anume deținerea abuzivă a imobilului de către pârâți, cauza cererilor de chemare în judecată, temeiul juridic al acestora este diferit, împiedicând producerea efectelor specifice autorității de lucru judecat. Astfel, în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a Judecătoriei Sector 1 București, cauza cererii de chemare în judecată formulată de reclamant a reprezentat-o aplicarea nelegală a Decretului nr. 223/1974 în legătură cu imobilul situat în București, sector 1, pe când în prezentul litigiu, cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă nelegalitatea contractului de închiriere încheiat între pârâți cu privire la același imobil și prelungirea efectelor acestui act prin încălcarea prevederilor O.U.G.

nr. 40/1999. Prin urmare, nefiind îndeplinită condiția identității de cauză între cele două litigii, nu poate opera autoritatea de lucru judecat, așa cum se susține prin motivele de recurs. În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că imobilul în litigiu face obiectului unei notificări depuse, în temeiul Legii nr. 10/2001, de o altă persoană decât reclamantul, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor aflate la filele 128-158 din dosarul instanței de apel, notificarea formulată de numita B.G. vizează imobilul situat în București, sector 1, în timp ce obiectul prezentului litigiu îl reprezintă imobilul aflat în București, sector 1. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București prin Primar General.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei nr. 231 din 24 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de pârâții M.A. în nume personal și ca mandatar pentru M.T., M.M. și M.T.T. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.