ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1437/2010

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Reclamanta SC C.M. SRL BUCUREȘTI prin acțiunea înregistrată

pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București a solicitat ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună obligarea pârâților C.S., S.C. și C.O. să permită

accesul reprezentantelor SC C.M. SRL în spațiul închiriat situate în București,

sector 3 și la plata unei sume de 10 dolari SUA pe zi (în echivalentul de 24,3

lei) reprezentând despăgubiri calculate pentru perioada cuprinsă între luna

octombrie 2006 și data la care se va pronunța hotărârea judecătorească.

La termenul de la 30

mai 2007 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat 1)

obligarea pârâtelor să permită accesul reprezentanților reclamantei în spațiul

închiriat de la pârâți în București, sector 3, pentru efectuarea lucrărilor curente

și de întreținere la cele două panouri aflate în proprietatea sa de pe terenul

închiriat; 2) obligarea pârâtelor la plata de daune interese compensatorii

pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în cuantum de 10 dolari

SUA/lună pentru fiecare panou adică în total 20 dolari SUA pentru fiecare lună

în care nu s-a permis accesul pe terenul închiriat - din luna octombrie 2006

până în luna aprilie 2007, adică 180 dolari SUA la cursul BNR al zilei în care

s-a precizat acțiunea (2,42 lei) suma totală fiind de 435,6 lei, calculată în

baza art. 3.1.2. titlul II din contractul părților; 3) obligarea pârâtelor la

plata de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de la data rămânerii

definitive a hotărârii ce se va pronunța, până la executarea efectivă a

acesteia.

Prin sentința

civilă nr. 5035 pronunțată la 30 mai 2007 în dosarul nr. 5896/301/2007

Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței sale

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București (secția comercială) reținând natura comercială a

litigiului în raport cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., art. 4,

art. 7 și art. 57 C. com.

Prin cererea

reconvențională formulată în cauză la 25 octombrie 2007 pârâții au solicitat să

se dispună, în baza art. 110 C. proc. civ., ca de la data de 11 ianuarie 2008

reclamanta-pârâtă să fie evacuată din imobilul din București, sector 3,

întrucât la acea dată contractul încetează de drept.

Prin sentința

comercială nr. 234 pronunțată la 10 ianuarie 2008 în dosarul nr. 23449/3/2007

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea reclamantei,

obligând pârâții să permită accesul reprezentanților reclamantei în spațiul

închiriat în București, sector 3, la plata sumei de 20 dolari SUA în

echivalentul în lei la cursul oficial al BNR din data plății, reprezentând

daune interese pe perioada octombrie 2006 - aprilie 2007 și la plata de daune

cominatorii pe zi de întârziere în cuantum de 100 lei de la data rămânerii

definitive a hotărârii până la executarea efectivă a acesteia, respectiv data

pronunțării conform angajamentului părților. De asemenea, tribunalul a respins

cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâții la plata sumei de

49,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a

pronunța această sentință tribunalul a reținut că între societatea reclamantă

și pârâta C.S. s-a încheiat contractul de locațiune nr. 1475 din 01 ianuarie 2005

pentru suprafața de 6 m/panou din terenul situat la adresa menționată, în

vederea amplasării a două panouri publicitare. Contractul a fost înregistrat

sub nr. 160959/2005 la Administrația Financiară Sector 3, fiind menționați și

ceilalți doi proprietari ai terenului, pârâții S.C. și C.O. Potrivit

contractului, locatorul se obligă să permită accesul în spațiile închiriate

persoanelor autorizate din cadrul societății reclamante ori de câte ori va fi

necesar pentru întreținerea, decorarea panourilor publicitare. Contractul a

fost încheiat de C.S., operând prezumția că a existat și acordul tacit al

celorlalți doi coproprietari, aceștia necontestând actul de administrare

respectiv și având obligația de a respecta locațiunea, cum de altfel a și

recunoscut pârâtul C.O. Prin clauza prevăzută la art. 3.1.2. din contract s-a

prevăzut ca în cazul în care locatorul refuză accesul reclamantei, datorează

penalități în cuantumul prevăzut pentru chiria lunară, prin urmare se datorează

cu acest titlu suma de 435,6 lei pentru perioada octombrie 2006 - aprilie 2007.

Apărarea pârâtului C.O. în sensul că nu se opune accesului reclamantei nu poate

fi reținută, fiind aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ. întrucât în

materie comercială debitorul este de drept în întârziere.

Pe de altă

parte, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. se aplică în cazul în care

reclamanta își majorează ori micșorează câtimea obiectului cererii dar nu

pentru modificarea acestuia, cum a solicitat reclamantul referitor la

beneficiul nerealizat.

Fiind vorba

despre o obligație de a face potrivit art. 1073 C. civ., pârâții au fost

obligați la daune cominatorii în cuantumul și pe perioada solicitată.

Cererea

reconvențională a pârâților, de evacuare a reclamantei pe motiv că prin

contractul modificator nr. 160959/2005 termenul închirierii a fost de 3 ani nu

a fost primită deoarece la data pronunțări hotărârii reclamanta deținea spațiul

cu titlu legal.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 181 din 3

aprilie 2008 a admis apelul pârâților C.S., S.C. și C.O., a schimbat în tot

sentința apelată în sensul că a respins acțiunea principală ca nefondată, a

admis cererea reconvențională și a dispus evacuarea reclamantei din imobilul

situat în București, sector 3.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut referitor la contractul de închiriere

întocmit la 15 ianuarie 2005 și înregistrat la administrația financiară

teritorială sub nr. 160959 din 26 ianuarie 2005 că reclamanta nu a fost în

măsură să administreze în cauză o dovadă în sensul că acest contract de

închiriere nu constituie un nou contract sau o modificare a contractului de

închiriere nr. 1475 din 01 ianuarie 2005, ci că reprezintă doar un extras al

contractului inițial, sub forma unui contract tip. În lipsa unor astfel de

dovezi, chiar dacă contractul înregistrat la administrația financiară nu poate

fi apreciat drept un contract nou de închiriere, a fost reținut, drept un act

distinct de contractul inițial, din moment ce a fost încheiat la o altă dată,

cuprinzând, cu respectarea cerințelor art. 7.1 din contract, o clauză expres modificatoare

a acestuia, în sensul reducerii duratei contractului de închiriere de la 5 la 3

ani, începând cu 10 octombrie 2005 până la 10 ianuarie 2008.

Astfel că, durata

contractului de locațiune astfel cum a fost modificat s-a încheiat în ziua

pronunțării sentinței apelate, 10 ianuarie 2008, iar în raport cu momentul

judecății apelului, având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de

atac, s-a reținut că locațiunea deja a încetat de plin drept prin ajungerea la

termen, potrivit art. 1436 alin. (1) C. civ.

In raport cu

expirarea duratei locațiunii instanța a reținut că nu se justifică respingerea

ci admiterea cererii reconvenționale în sensul dispunerii evacuării reclamantei

din imobilul respectiv, a cărei deținere nu mai poate fi susținută de

reclamantă în baza unui titlu în vigoare.

Pârâții au invocat în

mod îndreptățit drept temei juridic dispozițiile legale menționate, la data

formulării cererii reconvenționale, susținerile formulate în sens contrar ale

intimatei-reclamante neputând fi reținute în condițiile în care obiectul de

reglementare al art. 1431 C. civ. vizează un alt aspect decât cel în discuție.

Mai mult, eventuala

indicare greșită în cerere a temeiului juridic nu poate atrage respingerea

cererii respective și nici invocarea fraudei la lege și, de altfel, în

contextul judecării apelului și al expirării duratei contractului de

închiriere, dreptul la acțiunea în evacuare pentru lipsă de titlu deja este

născut.

Pârâții aveau

obligația, în baza contractului de închiriere, să permită accesul

reprezentanților reclamantei pe terenul închiriat, obligație care în condițiile

ajungerii la termen a locațiunii nu se mai menține.

Actul pretins, opunerea pârâtelor, nu

constituie în sine un fapt negativ ci pozitiv, care putea și trebuia să fie

probat de către partea care îl susține, în raport cu art. 1169 C. civ.,

invocarea unei prezumții în sens contrar fiind întrutotul neîntemeiată.

Mai mult, nu s-a reținut nici că

la judecata în primă instanță vreunul dintre pârâți ar fi recunoscut că s-ar fi

opus vreodată accesului reclamantei, ci dimpotrivă, insinuarea intimatei în

sens contrar nefiind justificată.

Contractul de închiriere

prevedea acordarea de daune interese reclamantei în cazul neîndeplinirii

obligației asumate de pârâți în sensul de a permite accesul reclamantei, dar în

cauză nu s-a dovedit, după cum s-a arătat, că în fapt ar fi intervenit o astfel

de neîndeplinire culpabilă a obligației din partea pârâtelor. Faptul că pârâtul

C.O. s-a oferit să achite suma pretinsă cu titlu de daune-interese

compensatorii nu poate fi reținut drept o recunoaștere a temeiniciei acestui

capăt de cerere, oferta respectivă intervenind în contextul propunerii de

soluționare a litigiului cale amiabilă, tranzacția în acest sens

nerealizându-se din cauza dezacordului reclamantei.

De asemenea, și capătul de

cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii trebuie

considerat a fi fost admis în mod neîntemeiat. Aceasta nu numai în raport cu

încetarea de drept, la momentul actual contractului de închiriere, ci având în

vedere că în condițiile în care fusese admis și primul capăt de cerere din

acțiunea principală, împotriva eventualelor opuneri a pârâților la accesul

reclamantei aceasta poate cere executarea silită.

În plus, prin aceeași dispoziție

a sentinței s-a prevăzut calcularea daunelor cominatorii și până „la data

pronunțării conform angajamentului pârâților" deși nu a fost vorba de nici

un angajament și nu se precizează ce pronunțare se are în vedere.

Împotriva acestei decizii

reclamanta SC C.M. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

3 și 9 C. proc. civ.

În motivarea pct. 3 al art. 304 C.

proc. civ., recurenta, a susținut că instanța de apel prin hotărârea atacată a

respins cererea principală și a admis în mod netemeinic și nelegal cererea

reconvențională cu nerespectarea prevederilor legale imperative referitoare la

competența instanței de judecată. Astfel, susține recurenta, instanța de apel a

admis cererea reconvențională deși aceasta fusese depusă tardiv, cu mult după

prima zi de înfățișare din data de 30 mai 2007.

Totodată susține recurenta,

instanța de apel a aplicat greșit legea deoarece a reținut în mod greșit

situația de fapt și normele aplicabile în sensul că susținerile privind

contractul încheiat la data de 15 ianuarie 2005 nu sunt dovedite, aceste

susțineri fiind în realitate dovedite prin anumite prevederi legale coroborate

cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recursul reclamantei este

nefondat.

Potrivit art. 304 alin. (1) pct.

3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai

pentru motive de nelegalitate când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței

altei instanțe.

Motivul invocat de recurentă privitor

la competența instanței de a judeca cererea reconvențională este nefondat.

Astfel la data de 30 mai 2007

Judecătoria Sectorului 3 nu putea soluționa cererea reconvențională atâta timp

cât instanța era necompetentă cu soluționarea cererii principale, conform art. 17

C. proc. civ. care reglementează principiul accesorialității sub aspectul competenței.

Cât privește susținerea conform

căreia prima zi de înfățișare la Tribunalul București era 20 septembrie 2007

nici această susținere nu este întemeiată, astfel că potrivit dispozițiilor

art. 134 C. proc. civ. „este socotită prima zi de înfățișare aceea în care

părțile, legal citate, pot pune concluzii”. Întrucât, la termenul din 20

septembrie 2007 pârâții au solicitat acordarea unui nou termen pentru pregătirea

apărării, împrejurare față de care la acest termen nu poate fi considerat prima

zi în care părțile puteau pune concluzii.

În ceea ce privește criticile

subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9, se constată că acestea vizează în

general situații de fapt care nu pot forma obiectul de analiză în această fază

procesuală.

Din acest amalgam de critici

poate fi desprinsă una ce vizează nelegalitatea deciziei recurate și anume cea

referitoare la pretinsa confuzie pe care instanța de apel o face între acțiunea

în predarea unui imobil și evacuare.

Examinând această critică,

Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, prin raportare la obiectul cererii

și la temeiurile de drept invocate, calificarea dată de instanța de control

judiciar fiind în mod judicios stabilită, aceea de acțiune în evacuare și în

raport de natura convenției dintre părți - contract de locațiune – căreia îi

este proprie o atare sancțiune.

Nici susținerile referitoare la

daunele interese și cominatorii nu pot fi reținute spre analiză întrucât

reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în recurs.

Astfel fiind în temeiul art. 312

C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC C.M. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 181 din 3

aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie

2010.