ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1437/2010

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Reclamanta SC C.M. SRL BUCUREȘTI prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților C.S., S.C. și C.O. să permită accesul reprezentantelor SC C.M. SRL în spațiul închiriat situate în București, sector 3 și la plata unei sume de 10 dolari SUA pe zi (în echivalentul de 24,3 lei) reprezentând despăgubiri calculate pentru perioada cuprinsă între luna octombrie 2006 și data la care se va pronunța hotărârea judecătorească.

La termenul de la 30 mai 2007 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat 1) obligarea pârâtelor să permită accesul reprezentanților reclamantei în spațiul închiriat de la pârâți în București, sector 3, pentru efectuarea lucrărilor curente și de întreținere la cele două panouri aflate în proprietatea sa de pe terenul închiriat; 2) obligarea pârâtelor la plata de daune interese compensatorii pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în cuantum de 10 dolari SUA/lună pentru fiecare panou adică în total 20 dolari SUA pentru fiecare lună în care nu s-a permis accesul pe terenul închiriat - din luna octombrie 2006 până în luna aprilie 2007, adică 180 dolari SUA la cursul BNR al zilei în care s-a precizat acțiunea (2,42 lei) suma totală fiind de 435,6 lei, calculată în baza art. 3.1.2.

titlul II din contractul părților; 3) obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța, până la executarea efectivă a acesteia. Prin sentința civilă nr. 5035 pronunțată la 30 mai 2007 în dosarul nr. 5896/301/2007 Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București (secția comercială) reținând natura comercială a litigiului în raport cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., art. 4, art. 7 și art. 57 C. com. Prin cererea reconvențională formulată în cauză la 25 octombrie 2007 pârâții au solicitat să se dispună, în baza art. 110 C. proc.

civ., ca de la data de 11 ianuarie 2008 reclamanta-pârâtă să fie evacuată din imobilul din București, sector 3, întrucât la acea dată contractul încetează de drept. Prin sentința comercială nr. 234 pronunțată la 10 ianuarie 2008 în dosarul nr. 23449/3/2007 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâții să permită accesul reprezentanților reclamantei în spațiul închiriat în București, sector 3, la plata sumei de 20 dolari SUA în echivalentul în lei la cursul oficial al BNR din data plății, reprezentând daune interese pe perioada octombrie 2006 - aprilie 2007 și la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în cuantum de 100 lei de la data rămânerii definitive a hotărârii până la executarea efectivă a acesteia, respectiv data pronunțării conform angajamentului părților.

De asemenea, tribunalul a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâții la plata sumei de 49,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că între societatea reclamantă și pârâta C.S. s-a încheiat contractul de locațiune nr. 1475 din 01 ianuarie 2005 pentru suprafața de 6 m/panou din terenul situat la adresa menționată, în vederea amplasării a două panouri publicitare. Contractul a fost înregistrat sub nr. 160959/2005 la Administrația Financiară Sector 3, fiind menționați și ceilalți doi proprietari ai terenului, pârâții S.C. și C.O. Potrivit contractului, locatorul se obligă să permită accesul în spațiile închiriate persoanelor autorizate din cadrul societății reclamante ori de câte ori va fi necesar pentru întreținerea, decorarea panourilor publicitare.

Contractul a fost încheiat de C.S., operând prezumția că a existat și acordul tacit al celorlalți doi coproprietari, aceștia necontestând actul de administrare respectiv și având obligația de a respecta locațiunea, cum de altfel a și recunoscut pârâtul C.O. Prin clauza prevăzută la art. 3.1.2. din contract s-a prevăzut ca în cazul în care locatorul refuză accesul reclamantei, datorează penalități în cuantumul prevăzut pentru chiria lunară, prin urmare se datorează cu acest titlu suma de 435,6 lei pentru perioada octombrie 2006 - aprilie 2007. Apărarea pârâtului C.O. în sensul că nu se opune accesului reclamantei nu poate fi reținută, fiind aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ. întrucât în materie comercială debitorul este de drept în întârziere.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. se aplică în cazul în care reclamanta își majorează ori micșorează câtimea obiectului cererii dar nu pentru modificarea acestuia, cum a solicitat reclamantul referitor la beneficiul nerealizat. Fiind vorba despre o obligație de a face potrivit art. 1073 C. civ., pârâții au fost obligați la daune cominatorii în cuantumul și pe perioada solicitată. Cererea reconvențională a pârâților, de evacuare a reclamantei pe motiv că prin contractul modificator nr. 160959/2005 termenul închirierii a fost de 3 ani nu a fost primită deoarece la data pronunțări hotărârii reclamanta deținea spațiul cu titlu legal. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 181 din 3 aprilie 2008 a admis apelul pârâților C.S., S.C.

și C.O., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea principală ca nefondată, a admis cererea reconvențională și a dispus evacuarea reclamantei din imobilul situat în București, sector 3. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut referitor la contractul de închiriere întocmit la 15 ianuarie 2005 și înregistrat la administrația financiară teritorială sub nr. 160959 din 26 ianuarie 2005 că reclamanta nu a fost în măsură să administreze în cauză o dovadă în sensul că acest contract de închiriere nu constituie un nou contract sau o modificare a contractului de închiriere nr. 1475 din 01 ianuarie 2005, ci că reprezintă doar un extras al contractului inițial, sub forma unui contract tip.

În lipsa unor astfel de dovezi, chiar dacă contractul înregistrat la administrația financiară nu poate fi apreciat drept un contract nou de închiriere, a fost reținut, drept un act distinct de contractul inițial, din moment ce a fost încheiat la o altă dată, cuprinzând, cu respectarea cerințelor art. 7.1 din contract, o clauză expres modificatoare a acestuia, în sensul reducerii duratei contractului de închiriere de la 5 la 3 ani, începând cu 10 octombrie 2005 până la 10 ianuarie 2008. Astfel că, durata contractului de locațiune astfel cum a fost modificat s-a încheiat în ziua pronunțării sentinței apelate, 10 ianuarie 2008, iar în raport cu momentul judecății apelului, având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, s-a reținut că locațiunea deja a încetat de plin drept prin ajungerea la termen, potrivit art. 1436 alin. (1) C. civ.

In raport cu expirarea duratei locațiunii instanța a reținut că nu se justifică respingerea ci admiterea cererii reconvenționale în sensul dispunerii evacuării reclamantei din imobilul respectiv, a cărei deținere nu mai poate fi susținută de reclamantă în baza unui titlu în vigoare. Pârâții au invocat în mod îndreptățit drept temei juridic dispozițiile legale menționate, la data formulării cererii reconvenționale, susținerile formulate în sens contrar ale intimatei-reclamante neputând fi reținute în condițiile în care obiectul de reglementare al art. 1431 C. civ. vizează un alt aspect decât cel în discuție. Mai mult, eventuala indicare greșită în cerere a temeiului juridic nu poate atrage respingerea cererii respective și nici invocarea fraudei la lege și, de altfel, în contextul judecării apelului și al expirării duratei contractului de închiriere, dreptul la acțiunea în evacuare pentru lipsă de titlu deja este născut.

Pârâții aveau obligația, în baza contractului de închiriere, să permită accesul reprezentanților reclamantei pe terenul închiriat, obligație care în condițiile ajungerii la termen a locațiunii nu se mai menține. Actul pretins, opunerea pârâtelor, nu constituie în sine un fapt negativ ci pozitiv, care putea și trebuia să fie probat de către partea care îl susține, în raport cu art. 1169 C. civ., invocarea unei prezumții în sens contrar fiind întrutotul neîntemeiată. Mai mult, nu s-a reținut nici că la judecata în primă instanță vreunul dintre pârâți ar fi recunoscut că s-ar fi opus vreodată accesului reclamantei, ci dimpotrivă, insinuarea intimatei în sens contrar nefiind justificată.

Contractul de închiriere prevedea acordarea de daune interese reclamantei în cazul neîndeplinirii obligației asumate de pârâți în sensul de a permite accesul reclamantei, dar în cauză nu s-a dovedit, după cum s-a arătat, că în fapt ar fi intervenit o astfel de neîndeplinire culpabilă a obligației din partea pârâtelor. Faptul că pârâtul C.O. s-a oferit să achite suma pretinsă cu titlu de daune-interese compensatorii nu poate fi reținut drept o recunoaștere a temeiniciei acestui capăt de cerere, oferta respectivă intervenind în contextul propunerii de soluționare a litigiului cale amiabilă, tranzacția în acest sens nerealizându-se din cauza dezacordului reclamantei. De asemenea, și capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii trebuie considerat a fi fost admis în mod neîntemeiat.

Aceasta nu numai în raport cu încetarea de drept, la momentul actual contractului de închiriere, ci având în vedere că în condițiile în care fusese admis și primul capăt de cerere din acțiunea principală, împotriva eventualelor opuneri a pârâților la accesul reclamantei aceasta poate cere executarea silită. În plus, prin aceeași dispoziție a sentinței s-a prevăzut calcularea daunelor cominatorii și până „la data pronunțării conform angajamentului pârâților" deși nu a fost vorba de nici un angajament și nu se precizează ce pronunțare se are în vedere. Împotriva acestei decizii reclamanta SC C.M. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. În motivarea pct. 3 al art. 304 C. proc.

civ., recurenta, a susținut că instanța de apel prin hotărârea atacată a respins cererea principală și a admis în mod netemeinic și nelegal cererea reconvențională cu nerespectarea prevederilor legale imperative referitoare la competența instanței de judecată. Astfel, susține recurenta, instanța de apel a admis cererea reconvențională deși aceasta fusese depusă tardiv, cu mult după prima zi de înfățișare din data de 30 mai 2007. Totodată susține recurenta, instanța de apel a aplicat greșit legea deoarece a reținut în mod greșit situația de fapt și normele aplicabile în sensul că susținerile privind contractul încheiat la data de 15 ianuarie 2005 nu sunt dovedite, aceste susțineri fiind în realitate dovedite prin anumite prevederi legale coroborate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recursul reclamantei este nefondat. Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Motivul invocat de recurentă privitor la competența instanței de a judeca cererea reconvențională este nefondat. Astfel la data de 30 mai 2007 Judecătoria Sectorului 3 nu putea soluționa cererea reconvențională atâta timp cât instanța era necompetentă cu soluționarea cererii principale, conform art. 17 C. proc. civ. care reglementează principiul accesorialității sub aspectul competenței. Cât privește susținerea conform căreia prima zi de înfățișare la Tribunalul București era 20 septembrie 2007 nici această susținere nu este întemeiată, astfel că potrivit dispozițiilor art. 134 C. proc.

civ. „este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii”. Întrucât, la termenul din 20 septembrie 2007 pârâții au solicitat acordarea unui nou termen pentru pregătirea apărării, împrejurare față de care la acest termen nu poate fi considerat prima zi în care părțile puteau pune concluzii. În ceea ce privește criticile subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9, se constată că acestea vizează în general situații de fapt care nu pot forma obiectul de analiză în această fază procesuală. Din acest amalgam de critici poate fi desprinsă una ce vizează nelegalitatea deciziei recurate și anume cea referitoare la pretinsa confuzie pe care instanța de apel o face între acțiunea în predarea unui imobil și evacuare.

Examinând această critică, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, prin raportare la obiectul cererii și la temeiurile de drept invocate, calificarea dată de instanța de control judiciar fiind în mod judicios stabilită, aceea de acțiune în evacuare și în raport de natura convenției dintre părți - contract de locațiune – căreia îi este proprie o atare sancțiune. Nici susținerile referitoare la daunele interese și cominatorii nu pot fi reținute spre analiză întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în recurs. Astfel fiind în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.M. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 181 din 3 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.