ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1437/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1437/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Reclamanta SC C.M. SRL BUCUREȘTI prin acțiunea înregistrată
pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București a solicitat ca prin hotărârea ce
se va pronunța să se dispună obligarea pârâților C.S., S.C. și C.O. să permită
accesul reprezentantelor SC C.M. SRL în spațiul închiriat situate în București,
sector 3 și la plata unei sume de 10 dolari SUA pe zi (în echivalentul de 24,3
lei) reprezentând despăgubiri calculate pentru perioada cuprinsă între luna
octombrie 2006 și data la care se va pronunța hotărârea judecătorească.
La termenul de la 30
mai 2007 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat 1)
obligarea pârâtelor să permită accesul reprezentanților reclamantei în spațiul
închiriat de la pârâți în București, sector 3, pentru efectuarea lucrărilor curente
și de întreținere la cele două panouri aflate în proprietatea sa de pe terenul
închiriat; 2) obligarea pârâtelor la plata de daune interese compensatorii
pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în cuantum de 10 dolari
SUA/lună pentru fiecare panou adică în total 20 dolari SUA pentru fiecare lună
în care nu s-a permis accesul pe terenul închiriat - din luna octombrie 2006
până în luna aprilie 2007, adică 180 dolari SUA la cursul BNR al zilei în care
s-a precizat acțiunea (2,42 lei) suma totală fiind de 435,6 lei, calculată în
baza art. 3.1.2. titlul II din contractul părților; 3) obligarea pârâtelor la
plata de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de la data rămânerii
definitive a hotărârii ce se va pronunța, până la executarea efectivă a
acesteia.
Prin sentința
civilă nr. 5035 pronunțată la 30 mai 2007 în dosarul nr. 5896/301/2007
Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței sale
materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București (secția comercială) reținând natura comercială a
litigiului în raport cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., art. 4,
art. 7 și art. 57 C. com.
Prin cererea
reconvențională formulată în cauză la 25 octombrie 2007 pârâții au solicitat să
se dispună, în baza art. 110 C. proc. civ., ca de la data de 11 ianuarie 2008
reclamanta-pârâtă să fie evacuată din imobilul din București, sector 3,
întrucât la acea dată contractul încetează de drept.
Prin sentința
comercială nr. 234 pronunțată la 10 ianuarie 2008 în dosarul nr. 23449/3/2007
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea reclamantei,
obligând pârâții să permită accesul reprezentanților reclamantei în spațiul
închiriat în București, sector 3, la plata sumei de 20 dolari SUA în
echivalentul în lei la cursul oficial al BNR din data plății, reprezentând
daune interese pe perioada octombrie 2006 - aprilie 2007 și la plata de daune
cominatorii pe zi de întârziere în cuantum de 100 lei de la data rămânerii
definitive a hotărârii până la executarea efectivă a acesteia, respectiv data
pronunțării conform angajamentului părților. De asemenea, tribunalul a respins
cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâții la plata sumei de
49,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a
pronunța această sentință tribunalul a reținut că între societatea reclamantă
și pârâta C.S. s-a încheiat contractul de locațiune nr. 1475 din 01 ianuarie 2005
pentru suprafața de 6 m/panou din terenul situat la adresa menționată, în
vederea amplasării a două panouri publicitare. Contractul a fost înregistrat
sub nr. 160959/2005 la Administrația Financiară Sector 3, fiind menționați și
ceilalți doi proprietari ai terenului, pârâții S.C. și C.O. Potrivit
contractului, locatorul se obligă să permită accesul în spațiile închiriate
persoanelor autorizate din cadrul societății reclamante ori de câte ori va fi
necesar pentru întreținerea, decorarea panourilor publicitare. Contractul a
fost încheiat de C.S., operând prezumția că a existat și acordul tacit al
celorlalți doi coproprietari, aceștia necontestând actul de administrare
respectiv și având obligația de a respecta locațiunea, cum de altfel a și
recunoscut pârâtul C.O. Prin clauza prevăzută la art. 3.1.2. din contract s-a
prevăzut ca în cazul în care locatorul refuză accesul reclamantei, datorează
penalități în cuantumul prevăzut pentru chiria lunară, prin urmare se datorează
cu acest titlu suma de 435,6 lei pentru perioada octombrie 2006 - aprilie 2007.
Apărarea pârâtului C.O. în sensul că nu se opune accesului reclamantei nu poate
fi reținută, fiind aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ. întrucât în
materie comercială debitorul este de drept în întârziere.
Pe de altă
parte, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. se aplică în cazul în care
reclamanta își majorează ori micșorează câtimea obiectului cererii dar nu
pentru modificarea acestuia, cum a solicitat reclamantul referitor la
beneficiul nerealizat.
Fiind vorba
despre o obligație de a face potrivit art. 1073 C. civ., pârâții au fost
obligați la daune cominatorii în cuantumul și pe perioada solicitată.
Cererea
reconvențională a pârâților, de evacuare a reclamantei pe motiv că prin
contractul modificator nr. 160959/2005 termenul închirierii a fost de 3 ani nu
a fost primită deoarece la data pronunțări hotărârii reclamanta deținea spațiul
cu titlu legal.
Curtea de Apel
București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 181 din 3
aprilie 2008 a admis apelul pârâților C.S., S.C. și C.O., a schimbat în tot
sentința apelată în sensul că a respins acțiunea principală ca nefondată, a
admis cererea reconvențională și a dispus evacuarea reclamantei din imobilul
situat în București, sector 3.
În argumentarea
acestei decizii instanța de apel a reținut referitor la contractul de închiriere
întocmit la 15 ianuarie 2005 și înregistrat la administrația financiară
teritorială sub nr. 160959 din 26 ianuarie 2005 că reclamanta nu a fost în
măsură să administreze în cauză o dovadă în sensul că acest contract de
închiriere nu constituie un nou contract sau o modificare a contractului de
închiriere nr. 1475 din 01 ianuarie 2005, ci că reprezintă doar un extras al
contractului inițial, sub forma unui contract tip. În lipsa unor astfel de
dovezi, chiar dacă contractul înregistrat la administrația financiară nu poate
fi apreciat drept un contract nou de închiriere, a fost reținut, drept un act
distinct de contractul inițial, din moment ce a fost încheiat la o altă dată,
cuprinzând, cu respectarea cerințelor art. 7.1 din contract, o clauză expres modificatoare
a acestuia, în sensul reducerii duratei contractului de închiriere de la 5 la 3
ani, începând cu 10 octombrie 2005 până la 10 ianuarie 2008.
Astfel că, durata
contractului de locațiune astfel cum a fost modificat s-a încheiat în ziua
pronunțării sentinței apelate, 10 ianuarie 2008, iar în raport cu momentul
judecății apelului, având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de
atac, s-a reținut că locațiunea deja a încetat de plin drept prin ajungerea la
termen, potrivit art. 1436 alin. (1) C. civ.
In raport cu
expirarea duratei locațiunii instanța a reținut că nu se justifică respingerea
ci admiterea cererii reconvenționale în sensul dispunerii evacuării reclamantei
din imobilul respectiv, a cărei deținere nu mai poate fi susținută de
reclamantă în baza unui titlu în vigoare.
Pârâții au invocat în
mod îndreptățit drept temei juridic dispozițiile legale menționate, la data
formulării cererii reconvenționale, susținerile formulate în sens contrar ale
intimatei-reclamante neputând fi reținute în condițiile în care obiectul de
reglementare al art. 1431 C. civ. vizează un alt aspect decât cel în discuție.
Mai mult, eventuala
indicare greșită în cerere a temeiului juridic nu poate atrage respingerea
cererii respective și nici invocarea fraudei la lege și, de altfel, în
contextul judecării apelului și al expirării duratei contractului de
închiriere, dreptul la acțiunea în evacuare pentru lipsă de titlu deja este
născut.
Pârâții aveau
obligația, în baza contractului de închiriere, să permită accesul
reprezentanților reclamantei pe terenul închiriat, obligație care în condițiile
ajungerii la termen a locațiunii nu se mai menține.
Actul pretins, opunerea pârâtelor, nu
constituie în sine un fapt negativ ci pozitiv, care putea și trebuia să fie
probat de către partea care îl susține, în raport cu art. 1169 C. civ.,
invocarea unei prezumții în sens contrar fiind întrutotul neîntemeiată.
Mai mult, nu s-a reținut nici că
la judecata în primă instanță vreunul dintre pârâți ar fi recunoscut că s-ar fi
opus vreodată accesului reclamantei, ci dimpotrivă, insinuarea intimatei în
sens contrar nefiind justificată.
Contractul de închiriere
prevedea acordarea de daune interese reclamantei în cazul neîndeplinirii
obligației asumate de pârâți în sensul de a permite accesul reclamantei, dar în
cauză nu s-a dovedit, după cum s-a arătat, că în fapt ar fi intervenit o astfel
de neîndeplinire culpabilă a obligației din partea pârâtelor. Faptul că pârâtul
C.O. s-a oferit să achite suma pretinsă cu titlu de daune-interese
compensatorii nu poate fi reținut drept o recunoaștere a temeiniciei acestui
capăt de cerere, oferta respectivă intervenind în contextul propunerii de
soluționare a litigiului cale amiabilă, tranzacția în acest sens
nerealizându-se din cauza dezacordului reclamantei.
De asemenea, și capătul de
cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii trebuie
considerat a fi fost admis în mod neîntemeiat. Aceasta nu numai în raport cu
încetarea de drept, la momentul actual contractului de închiriere, ci având în
vedere că în condițiile în care fusese admis și primul capăt de cerere din
acțiunea principală, împotriva eventualelor opuneri a pârâților la accesul
reclamantei aceasta poate cere executarea silită.
În plus, prin aceeași dispoziție
a sentinței s-a prevăzut calcularea daunelor cominatorii și până „la data
pronunțării conform angajamentului pârâților" deși nu a fost vorba de nici
un angajament și nu se precizează ce pronunțare se are în vedere.
Împotriva acestei decizii
reclamanta SC C.M. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.
3 și 9 C. proc. civ.
În motivarea pct. 3 al art. 304 C.
proc. civ., recurenta, a susținut că instanța de apel prin hotărârea atacată a
respins cererea principală și a admis în mod netemeinic și nelegal cererea
reconvențională cu nerespectarea prevederilor legale imperative referitoare la
competența instanței de judecată. Astfel, susține recurenta, instanța de apel a
admis cererea reconvențională deși aceasta fusese depusă tardiv, cu mult după
prima zi de înfățișare din data de 30 mai 2007.
Totodată susține recurenta,
instanța de apel a aplicat greșit legea deoarece a reținut în mod greșit
situația de fapt și normele aplicabile în sensul că susținerile privind
contractul încheiat la data de 15 ianuarie 2005 nu sunt dovedite, aceste
susțineri fiind în realitate dovedite prin anumite prevederi legale coroborate
cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recursul reclamantei este
nefondat.
Potrivit art. 304 alin. (1) pct.
3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai
pentru motive de nelegalitate când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței
altei instanțe.
Motivul invocat de recurentă privitor
la competența instanței de a judeca cererea reconvențională este nefondat.
Astfel la data de 30 mai 2007
Judecătoria Sectorului 3 nu putea soluționa cererea reconvențională atâta timp
cât instanța era necompetentă cu soluționarea cererii principale, conform art. 17
C. proc. civ. care reglementează principiul accesorialității sub aspectul competenței.
Cât privește susținerea conform
căreia prima zi de înfățișare la Tribunalul București era 20 septembrie 2007
nici această susținere nu este întemeiată, astfel că potrivit dispozițiilor
art. 134 C. proc. civ. „este socotită prima zi de înfățișare aceea în care
părțile, legal citate, pot pune concluzii”. Întrucât, la termenul din 20
septembrie 2007 pârâții au solicitat acordarea unui nou termen pentru pregătirea
apărării, împrejurare față de care la acest termen nu poate fi considerat prima
zi în care părțile puteau pune concluzii.
În ceea ce privește criticile
subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9, se constată că acestea vizează în
general situații de fapt care nu pot forma obiectul de analiză în această fază
procesuală.
Din acest amalgam de critici
poate fi desprinsă una ce vizează nelegalitatea deciziei recurate și anume cea
referitoare la pretinsa confuzie pe care instanța de apel o face între acțiunea
în predarea unui imobil și evacuare.
Examinând această critică,
Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, prin raportare la obiectul cererii
și la temeiurile de drept invocate, calificarea dată de instanța de control
judiciar fiind în mod judicios stabilită, aceea de acțiune în evacuare și în
raport de natura convenției dintre părți - contract de locațiune – căreia îi
este proprie o atare sancțiune.
Nici susținerile referitoare la
daunele interese și cominatorii nu pot fi reținute spre analiză întrucât
reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în recurs.
Astfel fiind în temeiul art. 312
C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta SC C.M. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 181 din 3
aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie
2010.