ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 441/2010

În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că reclamanta nu ar fi invocat în fața primei instanțe prevederile O.G. nr. 92/2003, contrariul rezultând din încheierea pronunțată de prima instanță la data de 11 septembrie 2008.

Se consideră că și în ce privește penalitățile de întârziere, acestea au fost solicitate în fața primei instanțe, la termenul din 17 ianuarie 2008 și că această cerere nu a fost avută în vedere de către instanța de apel.

Nu poate fi acceptat punctul de vedere al instanței de apel cu privire la faptul că pentru calculul contravalorii lipsei de folosință, trebuie avute în vedere cuantumul chiriilor piața liberă, atâta timp cât spațiul respectiv se află în administrarea reclamantei, iar pentru spațiile respective chiria se stabilește de către C.G.M.B.

Soluția nu este corectă nici în ce privește dobânzile solicitate, atâta timp cât, potrivit art. 998 – 999 C. civ., cel ce a cauzat un prejudiciu este obligat a-l repara integral, fiind pus de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități.

Nu s-a ținut cont de faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile normative ce privesc creanțele bugetare, fiind de notorietate faptul că pretențiile reclamantei reprezintă creanțe bugetare ce constituie venituri ale bugetului general consolidat. Astfel fiind, reclamanta era obligată să calculeze penalități de întârziere, în cuantum de 0,2 % pe zi, potrivit H.C.G.M.B. nr. 271/1998, raportată la O.G. nr. 92/2003. II. - În recursul său pârâta a adus deciziei recurate următoarele critici: 1. În mod greșit a soluționat instanța de apel critica pârâtei cu privire la modul de soluționare de către prima instanță a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997. 2. Hotărârea instanței de apel este greșită și în ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca urmare a nerespectării procedurii concilierii directe, această conciliere nefiind legal făcută. 3. Chiar pe fond, soluția este greșită, temeiul juridic al răspunderii neputând fi art. 1073, și eventual, putea fi invocată răspunderea delictuală civilă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate și la lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: I. - Recursul declarat de reclamanta C.G.M.B.- A.F.I. este nefondat, pentru considerentele ce urmează: 1. Prima critică a reclamantei nu poate fi reținută. Deși este adevărat că la termenul din 11 martie 2008, reprezentantul reclamantei a pus concluzii de admitere a cererii de chemare în judecată, invocând și dispozițiile O.G. nr. 92/2002, totuși prin cererea introductivă, cea cu care a fost învestită instanța de judecată și care a fost semnată de reprezentantul legal al reclamantei, nu s-au invocat dispozițiile acestui act normativ, cererea nefiind ulterior precizată, în conformitate cu prevederile legale. Consilierul juridic nu este reprezentantul legal al reclamantei și nu putea, fără o împuternicire specială să modifice temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Prin urmare, numai în criticile din apel s-a susținut pentru prima dată că cererea s-ar întemeia și pe dispozițiile O.G. nr. 92/2002, astfel că în mod legal instanța de apel a reținut că nu se poate modifica direct în apel temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, cu nerespectarea dispozițiilor art. 112 raportat la art. 292 alin. (1) și art. 294 alin. (1) C. proc. civ. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Reclamanta a depus în fața instanței de fond o precizare a modului de calcul a penalităților de întârziere (termenul din 17 ianuarie 2008), însă nu a înțeles faptul că aceste penalități nu i-au fost acordate, nu pentru că nu a precizat cuantumul lor, ci pentru un alt motiv și, anume, acela că aceste penalități au fost stabilite în mod unilateral de către reclamantă, neexistând un acord al pârâtei (o convenție) în acest sens. Instanța de apel a reținut, în mod corect, că reclamanta încurcă instituțiile juridice, dobânzile având alt regim juridic față de penalitățile de întârziere, acestea din urmă neputând fi acordate decât dacă exista o convenție prealabilă, încheiată între părți, cu privire la acest aspect. Mai mult, reclamanta anulând fișa de calcul a chiriei nr. 7408/1998, a făcut să dispară și eventuala aparență de achiesare a pârâtei la H.C.G.M.B. nr. 221/1998 care prevedea și modul de calcul al penalităților de întârziere. Prin urmare, nu faptul că reclamanta nu ar fi precizat cuantumul penalităților de întârziere, a condus la respingerea acestui capăt de cerere, ci faptul că pentru perioada precizată, octombrie 2004 – decembrie 2005, nu exista o convenție pentru închirierea imobilului, acesta fiind ocupat abuziv de pârâtă, astfel că nu se pot acorda penalități de întârziere. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută. Pentru perioada solicitată prin cererea de chemare în judecată, octombrie 2004 – decembrie 2005, pârâta nu avea încheiat cu reclamanta un contract de închiriere, deoarece reclamanta a anulat fișa de calcul nr. 7408/1998, la data de 11 septembrie 2000, astfel că pentru perioada respectivă nu mai există un contract de închiriere încheiat în mod legal, unde chiria să fie cea stabilită de C.G.M.B., ci în această perioadă pârâta a ocupat în mod abuziv spațiul, astfel că ea datorează o chirie egală cu cea practicată pe piața liberă, așa după cum în mod legal au reținut ambele instanțe de fond. 4. Nu este fondată nici cea de-a patra critică. Reclamanta nu a invocat, prin cererea de chemare în judecată, dispozițiile ce reglementează răspunderea delictuală civilă ci dispoziții ce reglementează răspunderea contractuală. Prin urmare, aceasta face o confuzie atunci când critică faptul că nu i s-au acordat dobânzile solicitate. Astfel, pe de o parte, reclamanta a solicitat prin cerere introductivă, penalități de întârziere, care pot fi într-adevăr acordate doar în baza unui contract, însă pentru perioada solicitată, nu mai exista contract, și deci sunt aplicabile reglementările ce privesc răspunderea delictuală, însă dobânzile, care ar putea fi solicitate în temeiul răspunderii delictuale civile, au fost solicitate pentru prima dată, direct în apel, motiv pentru care acestea nu pot fi acordate. În concluzie, reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, în mod greșit, pe răspunderea contractuală, atât prima instanță, cât și instanța de apel, acordând totuși despăgubiri, dar pe baza răspunderii delictuale civile, ca urmare a ocupării abuzive a spațiului de către pârâtă, fără însă a putea acorda, în totalitate, tot ceea ce a solicitat reclamanta, tocmai din cauza modului în care a formulat reclamanta, cererea de chemare în judecată. 5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reținută. Nu prezintă nici un fel de importanță faptul că veniturile reclamantei se fac venit la bugetul local. În raportul său cu pârâta, reclamanta nu are decât niște pretenții, despre care pretinde că provin dintr-o convenție, dar care în realitate s-a dovedit că își au sorgintea într-o răspundere delictuală, așa după cum s-a arătat mai sus, astfel că nu putea fi obligată pârâta la penalitățile de întârziere solicitate. Având în vedere cele arătate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat. II. - Cu privire la recursul declarat de pârâtă. Recursul declarat de aceasta urmează a fi anulat ca netimbrat cu taxa judiciară de timbru și timbru judiciar. Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol de lege, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit, se sancționează cu anularea cererii. Cum prin citația emisă în baza încheierii din 13 noiembrie 2009, recurentei-pârâte i s-a pus în vedere să timbreze cu 1.186,5 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar, iar recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația, văzând și dispozițiile art. 1, 2, 3 și 9 din O.G. nr. 32/1995 modificată, Înalta Curte va anula recursul, ca netimbrat.