ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 441/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 441/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul
Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 28 noiembrie 2007,
sub nr. 42038/3/2007, reclamanta
C.G.M.B.
– A.F.I.B.
a chemat in
judecata pe parata SC M.I.E. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se
va pronunța sa se dispună obligarea paratei la plata sumei de 57.290,69 DOLARI
S.U.A., plătibili în lei la cursul zilei de la data punerii in executare, sumă
ce reprezintă: - contravaloare lipsă folosință - 18.112,50 DOLARI S.U.A.,
pentru perioada octombrie 2004 – decembrie 2005; daune pentru neachitarea
contravalorii lipsei de folosință - 8.842,53 DOLARI S.U.A., pentru perioada
octombrie 2004 - decembrie 2005; daune pentru neachitarea soldului câștigat în
instanță prin decizia civila nr. 563 din 21 noiembrie 2001, pronunțată de
Curtea de Apel București în dosarul nr. 2884/2001 - 30.335,66 DOLARI S.U.A., pentru
perioada octombrie 2004 – decembrie 2005.
În motivarea cererii, se arată că
pârâta utilizează spațiul cu altă destinație, situat în București, str. Dr.
Felix, sector 1, în baza fișei de calcul nr. 7408 din 01 iulie 1998 și a Dispoziției
Primarului nr. 105/1998, calculul chiriei făcându-se potrivit anexei 2.5 la H.C.G.M.B.
nr. 59/1997.
Prin sentința comercială nr. 9410 din
18 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost
admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta la
plata sumei de 17.775 DOLARI S.U.A. în echivalent lei la cursul de la data
plății, reprezentând contravaloare folosință.
Au fost respinse celelalte capete de
cerere, ca neîntemeiate.
Pârâta a fost obligată și la 400 lei
cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima
instanță a reținut că între părți au existat raporturi locative, în legătură cu
spațiul respectiv, pârâta având obligația de a achita suma de 1.207,50 DOLARI
S.U.A./lună.
Prin adresa nr. 7408 din 11 septembrie
2000, reclamanta a comunicat pârâtei că începând cu 15 septembrie 2000, se
anulează fișa de calcul nr. 7408 din 1 august 1998, ca urmare a datoriilor acumulate,
astfel încât pentru perioada octombrie 2004 – decembrie 2005, cererea este
întemeiată.
Pentru perioada respectivă pârâta nu
datorează chiria stabilită prin fișa de calcul nr. 7408 din 1 iulie 1998, ci contravaloarea
lipsei de folosință, calculată potrivit raportului de expertiză, în raport de
chiriile practicate pe piața liberă.
În ce privește penalitățile de
întârziere, acestea nu au fost acordate, deoarece cuantumul lor a fost stabilit
în mod unilateral de reclamantă, neexistând acordul pârâtei.
S-a respins și cererea de acordare a daunelor
pentru neachitarea soldului câștigat prin decizia civilă nr. 553 din 21
noiembrie 2001 a Curții de Apel București în dosarul nr. 2828/2001, deoarece în
cuprinsul acestei hotărâri nu se prevede obligarea și la plata unor penalități
de întârziere pentru viitor.
Împotriva acestei sentințe au declarat
apel amândouă părțile.
Prin decizia comercială nr. 127 din 17
martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, au fost
respinse ambele apeluri.
Pentru a se pronunța astfel, instanța
de apel a reținut următoarele:
În ce privește apelul declarat de
reclamant, acesta nu poate invoca, în apel, un alt temei legal decât în prima
instanță, respectiv nu poate formula cereri noi.
Pârâta a ocupat spațiul respectiv fără
forme legale, fișa de calcul fiind anulată din 15 septembrie 2000.
Prin urmare chiria nu poate fi cea
stabilită prin respectiva fișă ci doar cea de pe piața liberă, astfel că suma
determinată de expert este cea legal determinată.
În ce privește celelalte daune
solicitate, s-a reținut că reclamanta confundă instituțiile juridice, dobânzile
având alt regim juridic față de penalitățile de întârziere și față de
prejudiciul reglementat de art. 998 și 999 C. civ.
Relativ la penalitățile pretinse în baza
deciziei nr. 563/2001, pe lângă faptul că acestea nu au fost dispuse și pentru
viitor, ele se pot solicita și în faza executării silite.
În ce privește apelul pârâtei, s-a
reținut că aceasta trebuia să formuleze recurs împotriva încheierii prin care instanța
de fond a respins cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, neputându-se acoperi acest lucru
prin sesizarea Curții Constituționale de către instanța de apel.
De asemenea, s-a reținut că procedura
concilierii directe s-a realizat conform cu dispozițiile art. 720
1
C.
proc. civ.
Deși temeiurile juridice ale cererii
introductive nu se pot schimba în apel, în cauză sunt incidente dispozițiile art.
1073 C. civ. și de aceea pârâta trebuie să plătească reclamantei contravaloarea
lipsei de folosință a spațiului ocupat abuziv.
Împotriva acestei decizii au declarat
recurs atât reclamanta cât și pârâta.
I. - În recursul său, reclamanta a
adus următoarele critici deciziei recurente:
În mod greșit instanța de apel a
reținut faptul că reclamanta nu ar fi invocat în fața primei instanțe
prevederile O.G. nr. 92/2003, contrariul rezultând din încheierea pronunțată de
prima instanță la data de 11 septembrie 2008.
Se consideră că și în ce privește
penalitățile de întârziere, acestea au fost solicitate în fața primei instanțe,
la termenul din 17 ianuarie 2008 și că această cerere nu a fost avută în vedere
de către instanța de apel.
Nu poate fi acceptat punctul de
vedere al instanței de apel cu privire la faptul că pentru calculul
contravalorii lipsei de folosință, trebuie avute în vedere cuantumul chiriilor
piața liberă, atâta timp cât spațiul respectiv se află în administrarea reclamantei,
iar pentru spațiile respective chiria se stabilește de către C.G.M.B.
Soluția nu este corectă nici în ce
privește dobânzile solicitate, atâta timp cât, potrivit art. 998 – 999 C. civ.,
cel ce a cauzat un prejudiciu este obligat a-l repara integral, fiind pus de
drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități.
Nu s-a ținut cont de faptul că în
cauză sunt aplicabile dispozițiile normative ce privesc creanțele bugetare,
fiind de notorietate faptul că pretențiile reclamantei reprezintă creanțe
bugetare ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.
Astfel fiind, reclamanta era obligată
să calculeze penalități de întârziere, în cuantum de 0,2 % pe zi, potrivit H.C.G.M.B.
nr. 271/1998, raportată la O.G. nr. 92/2003.
II. - În recursul său pârâta a adus
deciziei recurate următoarele critici:
În mod greșit a soluționat instanța
de apel critica pârâtei cu privire la modul de soluționare de către prima
instanță a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Hotărârea instanței de apel este
greșită și în ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în
judecată, ca urmare a nerespectării procedurii concilierii directe, această conciliere
nefiind legal făcută.
Chiar pe fond, soluția este
greșită, temeiul juridic al răspunderii neputând fi art. 1073, și eventual,
putea fi invocată răspunderea delictuală civilă.
Analizând decizia recurată, prin raportare
la criticile formulate și la lucrările dosarului, Înalta Curte constată
următoarele:
I. - Recursul declarat de reclamanta
C.G.M.B.-
A.F.I. este
nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prima critică a reclamantei nu
poate fi reținută.
Deși este adevărat că la termenul din
11 martie 2008, reprezentantul reclamantei a pus concluzii de admitere a cererii
de chemare în judecată, invocând și dispozițiile O.G. nr. 92/2002, totuși prin
cererea introductivă, cea cu care a fost învestită instanța de judecată și care
a fost semnată de reprezentantul legal al reclamantei, nu s-au invocat
dispozițiile acestui act normativ, cererea nefiind ulterior precizată, în
conformitate cu prevederile legale.
Consilierul juridic nu este
reprezentantul legal al reclamantei și nu putea, fără o împuternicire specială
să modifice temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, numai în criticile din
apel s-a susținut pentru prima dată că cererea s-ar întemeia și pe dispozițiile
O.G. nr. 92/2002, astfel că în mod legal instanța de apel a reținut că nu se
poate modifica direct în apel temeiul juridic al cererii de chemare în
judecată, cu nerespectarea dispozițiilor art. 112 raportat la art. 292 alin. (1)
și art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Nici cea de-a doua critică nu poate
fi reținută.
Reclamanta a depus în fața instanței
de fond o precizare a modului de calcul a penalităților de întârziere (termenul
din 17 ianuarie 2008), însă nu a înțeles faptul că aceste penalități nu i-au
fost acordate, nu pentru că nu a precizat cuantumul lor, ci pentru un alt motiv
și, anume, acela că aceste penalități au fost stabilite în mod unilateral de
către reclamantă, neexistând un acord al pârâtei (o convenție) în acest sens.
Instanța de apel a reținut, în mod
corect, că reclamanta încurcă instituțiile juridice, dobânzile având alt regim
juridic față de penalitățile de întârziere, acestea din urmă neputând fi
acordate decât dacă exista o convenție prealabilă, încheiată între părți, cu
privire la acest aspect.
Mai mult, reclamanta anulând fișa de
calcul a chiriei nr. 7408/1998, a făcut să dispară și eventuala aparență de
achiesare a pârâtei la H.C.G.M.B. nr. 221/1998 care prevedea și modul de calcul
al penalităților de întârziere.
Prin urmare, nu faptul că reclamanta
nu ar fi precizat cuantumul penalităților de întârziere, a condus la
respingerea acestui capăt de cerere, ci faptul că pentru perioada precizată,
octombrie 2004 – decembrie 2005, nu exista o convenție pentru închirierea
imobilului, acesta fiind ocupat abuziv de pârâtă, astfel că nu se pot acorda penalități
de întârziere.
Nici cea de-a treia critică nu
poate fi reținută.
Pentru perioada solicitată prin cererea
de chemare în judecată, octombrie 2004 – decembrie 2005, pârâta nu avea
încheiat cu reclamanta un contract de închiriere, deoarece reclamanta a anulat
fișa de calcul nr. 7408/1998, la data de 11 septembrie 2000, astfel că pentru
perioada respectivă nu mai există un contract de închiriere încheiat în mod
legal, unde chiria să fie cea stabilită de C.G.M.B., ci în această perioadă
pârâta a ocupat în mod abuziv spațiul, astfel că ea datorează o chirie egală cu
cea practicată pe piața liberă, așa după cum în mod legal au reținut ambele
instanțe de fond.
Nu este fondată nici cea de-a patra
critică.
Reclamanta nu a invocat, prin cererea
de chemare în judecată, dispozițiile ce reglementează răspunderea delictuală
civilă ci dispoziții ce reglementează răspunderea contractuală.
Prin urmare, aceasta face o confuzie
atunci când critică faptul că nu i s-au acordat dobânzile solicitate.
Astfel, pe de o parte, reclamanta a
solicitat prin cerere introductivă, penalități de întârziere, care pot fi
într-adevăr acordate doar în baza unui contract, însă pentru perioada
solicitată, nu mai exista contract, și deci sunt aplicabile reglementările ce
privesc răspunderea delictuală, însă dobânzile, care ar putea fi solicitate în
temeiul răspunderii delictuale civile, au fost solicitate pentru prima dată,
direct în apel, motiv pentru care acestea nu pot fi acordate.
În concluzie, reclamanta și-a
întemeiat cererea de chemare în judecată, în mod greșit, pe răspunderea contractuală,
atât prima instanță, cât și instanța de apel, acordând totuși despăgubiri, dar
pe baza răspunderii delictuale civile, ca urmare a ocupării abuzive a spațiului
de către pârâtă, fără însă a putea acorda, în totalitate, tot ceea ce a
solicitat reclamanta, tocmai din cauza modului în care a formulat reclamanta,
cererea de chemare în judecată.
Nici cea de-a cincea critică nu
poate fi reținută.
Nu prezintă nici un fel de importanță
faptul că veniturile reclamantei se fac venit la bugetul local.
În raportul său cu pârâta, reclamanta
nu are decât niște pretenții, despre care pretinde că provin dintr-o convenție,
dar care în realitate s-a dovedit că își au sorgintea într-o răspundere
delictuală, așa după cum s-a arătat mai sus, astfel că nu putea fi obligată pârâta
la penalitățile de întârziere solicitate.
Având în vedere cele arătate, Înalta
Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul
reclamantei, ca nefondat.
II. - Cu privire la recursul declarat
de pârâtă.
Recursul declarat de aceasta urmează a
fi anulat ca netimbrat cu taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din
Legea nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Potrivit alin. (3) al aceluiași
articol de lege, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit,
se sancționează cu anularea cererii.
Cum prin citația emisă în baza
încheierii din 13 noiembrie 2009, recurentei-pârâte i s-a pus în vedere să
timbreze cu 1.186,5 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar, iar
recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația, văzând și dispozițiile art. 1, 2,
3 și 9 din O.G. nr. 32/1995 modificată, Înalta Curte va anula recursul, ca
netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul recursurile declarat
de reclamantul
C.G.M.B. –
A.F.I. BUCUREȘTI
împotriva deciziei comerciale nr. 127 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de pârâta
SC M.I.E. SRL București împotriva
aceleiași decizii, ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5
februarie 2010.