ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC I.I. SRL le-a chemat în judecată pe pârâtele SC L.P. SRL și I.L. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligate în solidar la plata sumelor de 36.000 euro chirie, 68.750 euro dobândă legală, 10.000 ron/zi daune cominatorii până la eliberarea spațiului, radierea punctului de lucru al pârâtei aflat la adresa din imobilul pe care îl ocupă, instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor pârâtelor. SC I.I. SRL și-a motivat acțiunea arătând că persoana juridică al cărei administrator este I.L. ocupă fără drept o parte a imobilului și că prin această detenție abuzivă i-au fost create prejudicii imediate în patrimoniul său.

A mai arătat că a cumpărat la data de 2 septembrie 2005 imobilul de la foștii proprietari B.I. și B.N., și că o parte din imobil este ocupat fără drept de SC L.P. SRL. Pentru motivul că nu își poate exercita atributele dreptului de proprietate reclamanta a solicitat sumele mai sus arătate și pentru că prin ocuparea abuzivă a spațiilor i se produc prejudiciile care constituie petitele acțiunii arătate mai sus, a solicitat admiterea acțiunii și obligarea celor două pârâte la plata în solidar a respectivelor sume. Prin sentința nr. 12496 pronunțată la data de 19 noiembrie 2008 s-a admis acțiunea reclamantei SC I.I. SRL iar pârâta SC L.P. SRL a fost obligată la plata sumei de 13.500 euro, în lei la data plății, pentru lipsa de folosință a imobilului din București.

S-a luat act de renunțarea la instituirea schestrului asigurator și s-au respins celelalte capete de cerere privind dobânda legală, daunele cominatorii și radierea punctului de lucru. Prin aceeași sentință s-a respins intervenția accesorie în favoarea pârâtei formulată de O.A.D.O. București. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a examinat mai întâi excepțiile procesuale și a reținut că administratorul societății I.L. nu are calitate procesuală iar O.A.D.O. nu a justificat un interes propriu în cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că pârâta SC L.P. SRL a fost evacuată din imobilul situat in București prin sentința comercială nr. 10867 din 3 octombrie 2007 și că a refuzat nejustificat să-l elibereze producându-i prejudicii reclamantei constând în lipsa folosinței, cuantumul sumei datorate pentru lipsa de folosință fiind determinat de expertiza contabilă dispusă în cauză.

În ce privește prejudiciul creat ca urmare a unei potențiale vânzări, instanța de fond a apreciat că acesta este incert. Tribunalul a respins pretențiile pentru daunele cominatorii motivat de faptul că în cauză nu s-au formulat pretenții pentru o obligație de „a face”, evacuarea fiind pronunțată printr-o altă sentință comercială care poate fi pusă în executare silită. În privința radierii s-a stabilit că aceasta se poate realiza în condițiile legii nr. 26/1990 după rămânerea irevocabilă a hotărârii de evacuare. Prin decizia nr. 208 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel a confirmat sentința tribunalului prin respingerea celor două apeluri formulate de reclamanta SC I.I. SRL și SC L.P. SRL. Criticile aduse sentinței de pârâta-apelantă SC L.P.

SRL asupra capătului de cerere admis au fost înlăturate de Curtea de Apel care a reținut că ocuparea fără drept a imobilului a fost semnalată pârâtei apelante încă de la data de 16 august 2008 când proprietarii B.I. si B.N. au formulat pretenții față de SC L.P. SRL pentru eliberarea spațiului inclusiv plângeri penale derivate din ocuparea abuzivă a imobilului. A mai reținut Curtea că procesul a fost judecat în limitele cererii de chemare în judecată și că pretențiile au fost determinate între data la care SC I.I. SRL a devenit proprietara imobilului și următoarele 9 luni, până la data de 2 mai 2006. În privința angajării răspunderii, Curtea de Apel a reanalizat temeiul legal al răspunderii și a stabilit că este fără îndoială că prima instanță a avut în vedere temeiul legal indicat în cauză respectiv art. 998 – art. 999 C. civ.

în condițiile în care nu mai exista nicio legitimare pentru deținerea spațiului. Dezvoltând acest considerent Curtea a reținut că încetase colaborarea reclamantei cu Primăria Municipiului București, deoarece cedentul a pierdut acest drept la data de 1 iulie 2007. A subliniat în continuare instanța de apel, că intenția de uzurpare și prejudiciere a existat din partea pârâtei, că prejudiciul nu se apreciază în funcție de starea lucrului și de intenția proprietarului de a-l locui sau de a-l dărâma, ci de faptul că a suferit o împiedicare, în privința lucrului. În final a fost înlăturată și critica referitoare la determinarea cuantumului lipsei de folosință, instanța precizând că chiria luată în calcul este doar un mijloc de estimare a cuantumului care nu schimbă obiectul cauzei.

Și criticile din cel de-al doilea apel, formulat de reclamanta SC I.I. SRL, au fost înlăturate, Curtea motivând că I.L. este administratorul societății și că răspunderea îi revine persoanei juridice, implicată în raportul juridic dedus judecății. În cauză, în ce privește raporturile societății cu administratorul său, a reținut Curtea, sunt aplicabile regulile speciale din Legea nr. 31/1990 și nu dispozițiile cu caracter de generalitate din Decretul nr. 31/1954. S-a respins de Curte și critica privind plata dobânzii întrucât aceasta nu putea fi calculată pentru eventuale daune care ar fi rezultat din nerealizarea beneficiului. A mai reținut Curtea, că depunerea a două oferte de cumpărare a imobilului nu conferă certitudinea prejudiciului pretins încercat de apelanta reclamantă și că echilibrul principiilor despăgubirii nu s-ar mai păstra dacă s-ar admite răspunderea autorului pentru orice prejudiciu imaginat de reclamant.

Împotriva deciziei nr. 208 pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanta SC I.I. SRL și pârâta SC L.P. SRL. Prin recursul SC I.I. SRL au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora s-a susținut că excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei I.L. s-a soluționat cu încălcarea dispozițiilor nr. 35 alin. (2) și (4) din Decretul nr. 31/1954 care în opinia recurentei nu vin în contradicție cu Legea nr. 31/1990. În speță, a arătat în continuare recurenta, I.L. este administrator și asociat unic așa încât este o aparență că în raportul juridic delictual dedus judecății au calitatea de părți numai societățile comerciale.

Pornind de la semnificația noțiunii de calitate procesuală pasivă și de la existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat apelanta a ajuns la concluzia că și administratorul asociat se face vinovat de crearea prejudiciului. Prin cea de-a doua critică a invocat faptul că deși Curtea nu contestă ocuparea continuă a imobilului de către SC L.P. SRL a ajuns la concluzia că prejudiciul nu este cert ci potențial, or, susține recurenta, fapta ilicită a pârâtei i-a afectat dreptul de dispoziție asupra bunului aflat în proprietate, singurul impediment în calea vânzării fiind faptul că pârâta ocupa imobilul. Asupra intenției sale de a vinde mai susține recurenta nu a existat niciun dubiu fiind evident că niciun client nu intră în negocieri asupra cumpărării sau prețului câtă vreme imobilul este ocupat abuziv.

În aceste condiții recurenta apreciază că prejudiciul este real. În temeiul acestor critici a solicitat admiterea recursului și admiterea apelului său așa cum a fost formulat. Prin recursul său, pârâta SC L.P. SRL, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a considerat că decizia este nelegală în ce privește aplicarea art. 998 – art. 999 C. civ. În argumentarea încălcării acestor dispoziții, recurenta a susținut că instanțele au ignorat faptul că reclamanta a devenit proprietar din septembrie 2005, astfel că, pentru primele șase luni, nu era îndreptățită la vreo despăgubire, întrucât lipsea fapta ilicită și vinovăția în producerea prejudiciului constând în lipsa de folosință.

A invocat în continuare existența titlului locativ susținând că, în realitate, autorii reclamantei nu au deținut niciodată acel spațiu. Ceea ce a contestat, a arătat în continuare recurenta, este faptul că reclamanta a dobândit alt imobil, iar Curtea de Apel nu a fost interesată să lămurească acest aspect. În privința existenței prejudiciului recurenta a arătat că lipsa de folosință este doar ipotetică pentru că reclamanta nu a intenționat să folosească acea clădire, iar folosința terenului nu se poate pune în discuție în această situație, decât după demolarea imobilului, or instanța a luat în discuție decizia pentru spații funcționale și nu pentru ruine. Față de aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor anterioare, și în fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentele prin întâmpinările și concluziile scrise formulate și-au analizat reciproc criticile și fiecare a solicitat respingerea recursului celeilalte părți. Din motivarea recursului, Înalta Curte observă că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. fără ca acestea să fie dezvoltate distinct prin indicarea dispozițiilor legale și a argumentelor care sprijină fiecare motiv în parte, cerință impusă de caracterul nedevolutiv al recursului extraordinar promovat a cărui funcție constă în controlul legalității hotărârii criticate. Prin urmare, nu este suficient ca recursul să fie declarat de partea care are vocația și legitimarea să exercite calea de atac ci trebuie respectată și cauza recursului, altminteri nu era necesar ca legiuitorul prin art. 304 alin. (1) – (9) C. proc.

civ. să recurgă la o înșiruire limitativă a motivelor de recurs. Cu aceste precizări, Înalta Curte recurgând la prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va lua în examinare numai motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. argumentat pe încălcarea dispozițiilor legale indicate, care în opinia recurentei s-au aplicat greșit. Calitatea procesuală este cea care din punct de vedere procesual îl desemnează pe titularul dreptului care poate acționa în justiție și în același timp desemnează persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea sau, altfel spus, reprezintă justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa ca parte în procesul comercial. Din această perspectivă, recurenta a susținut, în alți termeni, că s-a îndreptat împotriva administratorului societății pentru că acesta este asociat unic și ar fi în egală măsură titular al obligației ce rezultă din raportul juridic de drept material.

Susținerea că dispozițiile art. 35 alin. (2) și (4) din Decretul nr. 31/1954 nu vin în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 31/1990. În adevăr, instanța de apel a observat corect că dispozițiile mai sus menționate din Decretul nr. 31/1954 au caracter de generalitate și că, în cauză, se aplică dispozițiile cu caracter special din Legea nr. 31/1990. Art. 13 alin. (2) din această lege stabilește că atribuțiile administratorilor în cazul societății cu răspundere limitată sunt exercitate de asociatul unic, dacă el are calitatea de administrator, iar art. 72 din aceeași lege stabilește că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele speciale prevăzute în Legea societăților comerciale.

Prin urmare, dispozițiile citate scot în evidență cu claritate faptul că asociatul unic persoană fizică nu se substituie în drepturile și obligațiile societății comerciale pe care o reprezintă și o administrează, cele două entități societatea și persoana fizică administrator fiind distincte dar în același timp într-o relație de mandat. În privința raporturilor juridice, ca efect al personalității juridice, societatea participă în nume propriu la circuitul comercial își asumă drepturi și obligații sociale și stă în instanță. Prin urmare, nu poate exista confuzie între voința asociatului unic ca administrator și reprezentant al societății comerciale și persoana fizică entitate distinctă de calitățile arătate și nici confuziune între acestea.

Concluzia se impune și în raport de alte argumente care se referă la caracterul autonom al patrimoniului societății și la consecința acestei autonomii care face ca actele juridice săvârșite de organele societății, în speță de administratorul persoană fizică, să se reflecte în patrimoniul societății. În concluzie, raportul juridic calificat de recurentă ca fiind delictual nu-i conferă persoanei fizice administrator calitate procesuală, în funcție de răspunderea care urmează să fie antrenată, după cum obligația derivă din săvârșirea unei fapte pe care recurenta o califică drept delictuală. Față de cele ce preced se va reține că această critică este nefondată, și că instanța de apel a dat o dezlegare legală chestiunii de drept care a fost supusă spre examinare în calea de atac a apelului.

Cea de-a doua critică nu a fost argumentată în drept, iar din susținerile recurentei rezultă cu evidență că vizează fondul cauzei, or, aspectele de netemeinicie nu pot să constituie obiect al controlului judiciar în recurs întrucât această cale de atac, așa cum s-a mai arătat, nu are caracter devolutiv. Nemulțumirea părții în legătură cu aprecierea probelor în măsura în care punctul 10 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat, demonstrează în plus atributul recursului extraordinar de a fi limitat la controlul legalității așa încât aceste critici nu vor fi examinate. Este de subliniat totuși faptul că recurenta a criticat neacordarea beneficiului nerealizat – lucrum cessans constând în dobânda aferentă unei sume de bani pe care societatea ar fi putut să o încaseze dacă ar fi vândut imobilul.

Raționamentul și solicitarea recurentei sunt străine noțiunii de dobândă așa cum este reglementată de art. 43 C. com. Aceste dispoziții se referă la dobânda comercială, care curge în cazul datoriilor comerciale lichide, exigibile și plătibile în bani. Prin urmare, dobânda nu are existența de sine stătătoare pentru a constitui lucrum cessans. Celelalte argumente care se referă la realitatea prejudiciului pentru motivul arătat anterior, privind faptul că se referă la netemeinicie și nu la nelegalitate nu vor fi analizate cu atât mai mult cu cât aceste susțineri nu au fost invocate în sprijinul vreunui motiv de nelegalitate. În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ.

recursul SC I.I. SRL va fi respins. În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și că a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 998 – art. 999 C. civ. Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziții legale a fost făcută în scopul de a repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de instanța de apel. În speță s-a reclamat lipsa de folosință a terenurilor și depozitelor conform expertizei topo, imobilul constituind și obiectul acțiunii în evacuare încheiată într-un ciclu procesual distinct de acest litigiu iar prejudiciul reclamat este rezultatul împiedicării intimatei de a-și exercita atributele dreptului de proprietate ca urmare a refuzului de a elibera imobilele.

Prin urmare, lipsa de titlu pentru deținerea spațiului și rezultatul său negativ constând în lipsa de folosință nu mai poate fi readusă spre analiză în această cauză. Determinarea lipsei de folosință și a împrejurărilor acesteia cât și cuantificarea lipsei de folosință sunt elemente de fapt și, ca stare de fapt, se subordonează cercetării judecătorești și mijloacelor de probă. În aceste condiții în care aceste probe au condus la soluție nu se poate reține lipsa temeiului legal, a fundamentului hotărârii judecătorești criticate în recurs. Din aceeași perspectivă a reparării prejudiciului, recurenta a pus la îndoială certitudinea prejudiciului invocând situații de fapt de genul „construcția era o ruină”, care nu ar fi putut fi folosită, dovadă fiind obținerea autorizației de demolare, sau că terenul nu ar fi putut să fie utilizat decât după demolare.

Și aceste critici vizează situația de fapt și aprecierea acesteia. Este cert că reparația prin plata lipsei de folosință a fost corect stabilită de instanță așa încât recurenta nu ar putea să-și invoce propria sa faptă de a nu elibera spațiile ocupate pentru a fi protejată de reparația cerută pentru înlăturarea efectelor lipsei de folosință. În fine, legătura dintre lipsa de folosință și suma care a fost determinată de instanță pentru reparație a existat conform situației reținute de ambele instanțe în raport de probele administrate astfel că nu se poate reține aplicarea greșită a prevederilor la care a făcut trimitere recurenta în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. Prin concluziile scrise recurenta a readus spre analiză lipsa vinovăției pentru angajarea răspunderii prin plata de daune, critică ce nu vizează nelegalitatea. De altfel, instanța de apel a reanalizat condițiile angajării răspunderii pentru încălcarea dreptului reclamantei de a folosi bunul indiferent în ce scop, și a reținut corect, în alți termeni, că pentru a reține reparația este suficient ca fapta să fie imputabilă autorului ei. Cu aceste sublinieri care vizează lămurirea temeiniciei soluției fără a constitui elemente de analiză a nelegalității prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele desfășurate în motivarea recursului vizând în realitate starea de fapt și nu de drept, conform art. 312 C. proc.

civ. recursul pârâtei SC L.P. SRL va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC I.I. SRL București și pârâta SC L.P. SRL București împotriva deciziei nr. 208 din 28 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.