ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC I.I. SRL le-a chemat în judecată pe pârâtele SC L.P.

SRL și I.L. și a solicitat ca prin sentința care se va

pronunța să fie obligate în solidar la plata sumelor de 36.000 euro

chirie, 68.750 euro dobândă legală, 10.000 ron/zi daune cominatorii

până la eliberarea spațiului, radierea punctului de lucru al pârâtei

aflat la adresa din imobilul pe care îl ocupă, instituirea unui sechestru

asigurator asupra bunurilor pârâtelor.

SC I.I. SRL și-a motivat acțiunea

arătând că persoana juridică al cărei administrator este I.L.

ocupă fără drept o parte a imobilului și că prin

această detenție abuzivă i-au fost create prejudicii imediate în

patrimoniul său. A mai arătat că a cumpărat la data de 2

septembrie 2005 imobilul de la foștii proprietari B.I. și B.N.,

și că o parte din imobil este ocupat fără drept de SC L.P.

SRL. Pentru motivul că nu își poate exercita atributele dreptului de

proprietate reclamanta a solicitat sumele mai sus arătate și pentru

că prin ocuparea abuzivă a spațiilor i se produc prejudiciile

care constituie petitele acțiunii arătate mai sus, a solicitat

admiterea acțiunii și obligarea celor două pârâte la plata în

solidar a respectivelor sume.

Prin sentința nr. 12496

pronunțată la data de 19 noiembrie 2008 s-a admis acțiunea reclamantei

SC I.I. SRL iar pârâta SC L.P. SRL a fost obligată la plata sumei de

13.500 euro, în lei la data plății, pentru lipsa de

folosință a imobilului din București. S-a luat act de

renunțarea la instituirea schestrului asigurator și s-au respins

celelalte capete de cerere privind dobânda legală, daunele cominatorii

și radierea punctului de lucru. Prin aceeași sentință s-a respins

intervenția accesorie în favoarea pârâtei formulată de O.A.D.O.

București.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a examinat mai întâi excepțiile procesuale și

a reținut că administratorul societății I.L. nu are

calitate procesuală iar O.A.D.O. nu a justificat un interes propriu în cererea

de intervenție formulată în interesul reclamantei. Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că pârâta SC L.P. SRL a fost

evacuată din imobilul situat in București prin sentința

comercială nr. 10867 din 3 octombrie 2007 și că a refuzat

nejustificat să-l elibereze producându-i prejudicii reclamantei constând

în lipsa folosinței, cuantumul sumei datorate pentru lipsa de

folosință fiind determinat de expertiza contabilă dispusă în

cauză. În ce privește prejudiciul creat ca urmare a unei

potențiale vânzări, instanța de fond a apreciat că acesta

este incert. Tribunalul a respins pretențiile pentru daunele cominatorii

motivat de faptul că în cauză nu s-au formulat pretenții pentru

o obligație de „a face”, evacuarea fiind pronunțată printr-o altă

sentință comercială care poate fi pusă în executare

silită. În privința radierii s-a stabilit că aceasta se poate realiza

în condițiile legii nr. 26/1990 după rămânerea irevocabilă

a hotărârii de evacuare.

Prin decizia nr. 208 din 28 aprilie 2009,

Curtea de Apel a confirmat sentința tribunalului prin respingerea celor

două apeluri formulate de reclamanta SC I.I. SRL și SC L.P. SRL.

Criticile aduse sentinței de

pârâta-apelantă SC L.P. SRL asupra capătului de cerere admis au fost

înlăturate de Curtea de Apel care a reținut că ocuparea

fără drept a imobilului a fost semnalată pârâtei apelante

încă de la data de 16 august 2008 când proprietarii B.I. si B.N. au

formulat pretenții față de SC L.P. SRL pentru eliberarea

spațiului inclusiv plângeri penale derivate din ocuparea abuzivă a

imobilului. A mai reținut Curtea că procesul a fost judecat în

limitele cererii de chemare în judecată și că pretențiile au

fost determinate între data la care SC I.I. SRL a devenit proprietara

imobilului și următoarele 9 luni, până la data de 2 mai 2006.

În privința angajării

răspunderii, Curtea de Apel a reanalizat temeiul legal al răspunderii

și a stabilit că este fără îndoială că prima

instanță a avut în vedere temeiul legal indicat în cauză

respectiv art. 998 – art. 999 C. civ. în condițiile în care nu mai exista

nicio legitimare pentru deținerea spațiului. Dezvoltând acest

considerent Curtea a reținut că încetase colaborarea reclamantei cu

Primăria Municipiului București, deoarece cedentul a pierdut acest

drept la data de 1 iulie 2007. A subliniat în continuare instanța de apel,

că intenția de uzurpare și prejudiciere a existat din partea

pârâtei, că prejudiciul nu se apreciază în funcție de starea

lucrului și de intenția proprietarului de a-l locui sau de a-l

dărâma, ci de faptul că a suferit o împiedicare, în privința lucrului.

În final a fost înlăturată și critica referitoare la

determinarea cuantumului lipsei de folosință, instanța precizând

că chiria luată în calcul este doar un mijloc de estimare a

cuantumului care nu schimbă obiectul cauzei.

Și criticile din cel de-al doilea apel,

formulat de reclamanta SC I.I. SRL, au fost înlăturate, Curtea motivând că

I.L. este administratorul societății și că răspunderea

îi revine persoanei juridice, implicată în raportul juridic dedus

judecății.

În cauză, în ce privește raporturile

societății cu administratorul său, a reținut Curtea, sunt

aplicabile regulile speciale din Legea nr. 31/1990 și nu dispozițiile

cu caracter de generalitate din Decretul nr. 31/1954. S-a respins de Curte

și critica privind plata dobânzii întrucât aceasta nu putea fi

calculată pentru eventuale daune care ar fi rezultat din nerealizarea

beneficiului.

A mai reținut Curtea, că depunerea

a două oferte de cumpărare a imobilului nu conferă certitudinea

prejudiciului pretins încercat de apelanta reclamantă și că

echilibrul principiilor despăgubirii nu s-ar mai păstra dacă s-ar

admite răspunderea autorului pentru orice prejudiciu imaginat de

reclamant.

Împotriva deciziei nr. 208

pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs

reclamanta SC I.I. SRL și pârâta SC L.P. SRL.

Prin recursul SC I.I. SRL au fost invocate

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctele 8 și 9 C.

proc. civ. în argumentarea cărora s-a susținut că excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâtei I.L. s-a soluționat cu

încălcarea dispozițiilor nr. 35 alin. (2) și (4) din Decretul nr.

31/1954 care în opinia recurentei nu vin în contradicție cu Legea nr. 31/1990.

În speță, a arătat în continuare recurenta, I.L. este

administrator și asociat unic așa încât este o aparență

că în raportul juridic delictual dedus judecății au calitatea de

părți numai societățile comerciale. Pornind de la

semnificația noțiunii de calitate procesuală pasivă și

de la existența unei identități între persoana pârâtului și

cel obligat apelanta a ajuns la concluzia că și administratorul asociat

se face vinovat de crearea prejudiciului.

Prin cea de-a doua critică a invocat

faptul că deși Curtea nu contestă ocuparea continuă a

imobilului de către SC L.P. SRL a ajuns la concluzia că prejudiciul

nu este cert ci potențial, or, susține recurenta, fapta ilicită

a pârâtei i-a afectat dreptul de dispoziție asupra bunului aflat în proprietate,

singurul impediment în calea vânzării fiind faptul că pârâta ocupa imobilul.

Asupra intenției sale de a vinde mai susține recurenta nu a existat

niciun dubiu fiind evident că niciun client nu intră în negocieri

asupra cumpărării sau prețului câtă vreme imobilul este

ocupat abuziv. În aceste condiții recurenta apreciază că

prejudiciul este real. În temeiul acestor critici a solicitat admiterea

recursului și admiterea apelului său așa cum a fost formulat.

Prin recursul său, pârâta SC L.P. SRL, a

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a considerat că decizia este nelegală în ce privește

aplicarea art. 998 – art. 999 C. civ.

În argumentarea încălcării acestor

dispoziții, recurenta a susținut că instanțele au ignorat

faptul că reclamanta a devenit proprietar din septembrie 2005, astfel

că, pentru primele șase luni, nu era îndreptățită la

vreo despăgubire, întrucât lipsea fapta ilicită și

vinovăția în producerea prejudiciului constând în lipsa de

folosință.

A invocat în continuare existența

titlului locativ susținând că, în realitate, autorii reclamantei nu

au deținut niciodată acel spațiu. Ceea ce a contestat, a

arătat în continuare recurenta, este faptul că reclamanta a dobândit

alt imobil, iar Curtea de Apel nu a fost interesată să

lămurească acest aspect.

În privința existenței

prejudiciului recurenta a arătat că lipsa de folosință este

doar ipotetică pentru că reclamanta nu a intenționat să

folosească acea clădire, iar folosința terenului nu se poate

pune în discuție în această situație, decât după demolarea

imobilului, or instanța a luat în discuție decizia pentru spații

funcționale și nu pentru ruine.

Față de aceste motive, recurenta a

solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor anterioare,

și în fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentele prin întâmpinările și

concluziile scrise formulate și-au analizat reciproc criticile și

fiecare a solicitat respingerea recursului celeilalte părți.

Din motivarea recursului, Înalta Curte

observă că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. fără ca acestea

să fie dezvoltate distinct prin indicarea dispozițiilor legale

și a argumentelor care sprijină fiecare motiv în parte,

cerință impusă de caracterul nedevolutiv al recursului

extraordinar promovat a cărui funcție constă în controlul

legalității hotărârii criticate. Prin urmare, nu este suficient ca

recursul să fie declarat de partea care are vocația și

legitimarea să exercite calea de atac ci trebuie respectată și

cauza recursului, altminteri nu era necesar ca legiuitorul prin art. 304 alin. (1)

– (9) C. proc. civ. să recurgă la o înșiruire limitativă a

motivelor de recurs.

Cu aceste precizări, Înalta Curte

recurgând la prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va lua în examinare

numai motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. argumentat pe

încălcarea dispozițiilor legale indicate, care în opinia recurentei

s-au aplicat greșit.

Calitatea procesuală este cea care din

punct de vedere procesual îl desemnează pe titularul dreptului care poate

acționa în justiție și în același timp desemnează

persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea sau, altfel

spus, reprezintă justificarea dreptului sau a obligației unei

persoane de a participa ca parte în procesul comercial.

Din această perspectivă, recurenta

a susținut, în alți termeni, că s-a îndreptat împotriva administratorului

societății pentru că acesta este asociat unic și ar fi în

egală măsură titular al obligației ce rezultă din

raportul juridic de drept material.

Susținerea că dispozițiile art.

35 alin. (2) și (4) din Decretul nr. 31/1954 nu vin în contradicție

cu dispozițiile Legii nr. 31/1990.

În adevăr, instanța de apel a

observat corect că dispozițiile mai sus menționate din Decretul nr.

31/1954 au caracter de generalitate și că, în cauză, se

aplică dispozițiile cu caracter special din Legea nr. 31/1990. Art. 13

alin. (2) din această lege stabilește că atribuțiile administratorilor

în cazul societății cu răspundere limitată sunt exercitate

de asociatul unic, dacă el are calitatea de administrator, iar art. 72 din

aceeași lege stabilește că obligațiile și

răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile

referitoare la mandat și de cele speciale prevăzute în Legea societăților

comerciale.

Prin urmare, dispozițiile citate scot în

evidență cu claritate faptul că asociatul unic persoană

fizică nu se substituie în drepturile și obligațiile

societății comerciale pe care o reprezintă și o administrează,

cele două entități societatea și persoana fizică

administrator fiind distincte dar în același timp într-o relație de

mandat.

În privința raporturilor juridice, ca

efect al personalității juridice, societatea participă în nume

propriu la circuitul comercial își asumă drepturi și

obligații sociale și stă în instanță. Prin urmare, nu

poate exista confuzie între voința asociatului unic ca administrator

și reprezentant al societății comerciale și persoana

fizică entitate distinctă de calitățile arătate și

nici confuziune între acestea. Concluzia se impune și în raport de alte argumente

care se referă la caracterul autonom al patrimoniului societății

și la consecința acestei autonomii care face ca actele juridice

săvârșite de organele societății, în speță de administratorul

persoană fizică, să se reflecte în patrimoniul

societății.

În concluzie, raportul juridic calificat de recurentă

ca fiind delictual nu-i conferă persoanei fizice administrator calitate

procesuală, în funcție de răspunderea care urmează să

fie antrenată, după cum obligația derivă din

săvârșirea unei fapte pe care recurenta o califică drept

delictuală.

Față de cele ce preced se va

reține că această critică este nefondată, și

că instanța de apel a dat o dezlegare legală chestiunii de drept

care a fost supusă spre examinare în calea de atac a apelului.

Cea de-a doua critică nu a fost

argumentată în drept, iar din susținerile recurentei rezultă cu

evidență că vizează fondul cauzei, or, aspectele de

netemeinicie nu pot să constituie obiect al controlului judiciar în recurs

întrucât această cale de atac, așa cum s-a mai arătat, nu are

caracter devolutiv. Nemulțumirea părții în legătură cu

aprecierea probelor în măsura în care punctul 10 al art. 304 C. proc. civ.

a fost abrogat, demonstrează în plus atributul recursului extraordinar de

a fi limitat la controlul legalității așa încât aceste critici

nu vor fi examinate. Este de subliniat totuși faptul că recurenta a

criticat neacordarea beneficiului nerealizat – lucrum cessans constând în

dobânda aferentă unei sume de bani pe care societatea ar fi putut să

o încaseze dacă ar fi vândut imobilul. Raționamentul și

solicitarea recurentei sunt străine noțiunii de dobândă așa

cum este reglementată de art. 43 C. com. Aceste dispoziții se

referă la dobânda comercială, care curge în cazul datoriilor

comerciale lichide, exigibile și plătibile în bani. Prin urmare,

dobânda nu are existența de sine stătătoare pentru a constitui

lucrum cessans.

Celelalte argumente care se referă la

realitatea prejudiciului pentru motivul arătat anterior, privind faptul că

se referă la netemeinicie și nu la nelegalitate nu vor fi analizate

cu atât mai mult cu cât aceste susțineri nu au fost invocate în sprijinul

vreunui motiv de nelegalitate.

În consecință, față de

cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul SC I.I. SRL va fi

respins.

În argumentarea motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut

că hotărârea este lipsită de temei legal și că a fost dată

cu aplicarea greșită a legii. Acest motiv a fost raportat la

aplicarea art. 998 – art. 999 C. civ. Înalta Curte, observă că

trimiterea la aceste dispoziții legale a fost făcută în scopul

de a repune în discuție situația de fapt reținută de

instanța de fond și reanalizată de instanța de apel.

În speță s-a reclamat lipsa de

folosință a terenurilor și depozitelor conform expertizei topo,

imobilul constituind și obiectul acțiunii în evacuare încheiată

într-un ciclu procesual distinct de acest litigiu iar prejudiciul reclamat este

rezultatul împiedicării intimatei de a-și exercita atributele

dreptului de proprietate ca urmare a refuzului de a elibera imobilele.

Prin urmare, lipsa de titlu pentru

deținerea spațiului și rezultatul său negativ constând în

lipsa de folosință nu mai poate fi readusă spre analiză în

această cauză.

Determinarea lipsei de folosință

și a împrejurărilor acesteia cât și cuantificarea lipsei de

folosință sunt elemente de fapt și, ca stare de fapt, se

subordonează cercetării judecătorești și mijloacelor

de probă. În aceste condiții în care aceste probe au condus la soluție

nu se poate reține lipsa temeiului legal, a fundamentului hotărârii

judecătorești criticate în recurs. Din aceeași perspectivă

a reparării prejudiciului, recurenta a pus la îndoială certitudinea

prejudiciului invocând situații de fapt de genul „construcția era o

ruină”, care nu ar fi putut fi folosită, dovadă fiind

obținerea autorizației de demolare, sau că terenul nu ar fi

putut să fie utilizat decât după demolare. Și aceste critici

vizează situația de fapt și aprecierea acesteia. Este cert

că reparația prin plata lipsei de folosință a fost corect

stabilită de instanță așa încât recurenta nu ar putea

să-și invoce propria sa faptă de a nu elibera spațiile

ocupate pentru a fi protejată de reparația cerută pentru

înlăturarea efectelor lipsei de folosință.

În fine, legătura dintre lipsa de

folosință și suma care a fost determinată de

instanță pentru reparație a existat conform situației

reținute de ambele instanțe în raport de probele administrate astfel

că nu se poate reține aplicarea greșită a prevederilor la

care a făcut trimitere recurenta în motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

Prin concluziile scrise recurenta a readus

spre analiză lipsa vinovăției pentru angajarea răspunderii

prin plata de daune, critică ce nu vizează nelegalitatea. De altfel, instanța

de apel a reanalizat condițiile angajării răspunderii pentru

încălcarea dreptului reclamantei de a folosi bunul indiferent în ce scop,

și a reținut corect, în alți termeni, că pentru a

reține reparația este suficient ca fapta să fie imputabilă

autorului ei.

Cu aceste sublinieri care vizează

lămurirea temeiniciei soluției fără a constitui elemente de

analiză a nelegalității prevăzută de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., argumentele desfășurate în motivarea recursului vizând în

realitate starea de fapt și nu de drept, conform art. 312 C. proc. civ.

recursul pârâtei SC L.P. SRL va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanta SC I.I. SRL București și pârâta SC L.P. SRL București

împotriva deciziei nr. 208 din 28 aprilie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.