ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au luat în examinare

recursurile declarate  de reclamanta S.C.”C. M.” S.R.L. București și

pârâții R. I. și M. L. A. împotriva deciziei nr.373/A din  15 iunie

2000 a Curții de Apel   București – Secția a III-a

Civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurenții pârâți prin avocat ,  conform delegației

aflate la dosar pag.14 (dosar  recurs), lipsind  recurenta reclamantă.

Procedura legal

îndeplinită.

Reprezentanta

recurenților  pârâți a solicitat admiterea recursului  așa cum

a fost  formulat, cu  cheltuieli de judecată, iar,  referitor la  recursul

reclamantei  a solicitat anularea recursului, ca netimbrat.

C U R T E A,

Deliberând asupra

recursurilor de față;

Reclamanta „C. M.” S.R.L.

a chemat în judecată pe  pârâții R. I. și M. L. A. pentru  a fi

obligați la plata sumei de  50.000 USD (echivalentul a cca. 450.000.000

lei) cu  titlu de  despăgubiri (daune  interese compensatorii), deoarece

nu au executat obligațiile care  le reveneau potrivit art.42 din

Contractul de închiriere nr.69 din 23  ianuarie 1998.

S-a motivat acțiunea

că între părți  a intervenit  la 23 ianuarie 1998  un contract

de închiriere  având ca obiect   acordarea  de către pârâți  a

exclusivității  dreptului  ca reclamanta  să facă

publicitate  pe spațiul delimitat în anexa 1 a  contractului, respectiv

curtea imobilului situat în B-dul A,  obligație   pe care pârâții nu

au  respectat-o, întrucât  la jumătatea  lunii iunie   1998  au permis

altei S.C.„M,” S.R.L. să   instaleze   un panou publicitar pe terenul

închiriat reclamantei, fără ca aceasta   să aibă

autorizație de construcție pentru executarea lucrării.

Se mai arată în

acțiune că demersurile   reclamantei de  a  reglementa  diferendul

intervenit nu au  avut rezultat, iar la   17 iulie 1998 pârâții le-au

comunicat rezilierea  contractului încă din  luna aprilie 1998, deși

încasaseră chiria pe această perioadă.

Despăgubirile

solicitate, au fost justificate prin   imposibilitatea de a mai executa

contractul  de  închiriere încheiat   cu S.C.”A.  & S. P. R. C.” pentru o

perioadă de   2 ani pentru panoul publicitar, cu o chirie de 2.000 USD cât

și  a  imaginii negative  create   reclamantei în lumea afacerilor.

La termenul  de

judecată reclamanta  și-a  precizat acțiunea în sensul

obligării  pârâților  la  despăgubiri civile în  sumă  de

50.000 dolari sau echivalentul lor  în lei la data  executării.

Tribunalul  București

prin sentința civilă  nr.7  din  8 ianuarie 1999 a admis

acțiunea astfel cum  a  fost  precizată și a obligat pe

pârâți în  solidar la  plata sumei de 50.000 dolari sau   echivalentul în

lei la data executării, cu titlu de despăgubiri  civile.

S-a reținut de

instanță situația de fapt expusă de   reclamantă, iar

cu privire la  răspunderea  pârâților ,că aceștia  nu

și-au respectat obligațiile contractuale, astfel că    operează

dispozițiile art.1073 cod civil,  iar în  legătură cu

despăgubirile   dispozițiile art.1084 cod civil, reclamanta

nemaiputând   executa  contractul pe care la rândul său îl încheiase cu

S.C.”A. & S. P.R.C.” a cărui valoare  se  ridica la suma  de  48.000

dolari SUA (chiria lunară de 2.000 dolari pe durata de 2 ani) și

2.000 dolari SUA afectarea imaginii  reclamantei în afaceri.

S-a  înlăturat de

instanță comunicarea din 17  iulie 1999 prin care pârâții

făceau   cunoscut rezilierea   contractului de  închiriere nr.69/1998,

deoarece printre obligațiile contractuale ale reclamantei nu se  prevede

obținerea de către  aceasta  a  obținerii aprobării celui

de al 3-lea proprietar   al curții dimpotrivă  obligația revenea

pârâților (art.4 pct.4.2.3.), iar rezilierea nu operează   de drept,

urmând ca  partea interesată  să se   adreseze justiției.

Împotriva  acestei

hotărâri au declarat apel pârâții  R. I. și M.L.A.,considerând-o

nelegală și netemeinică, pentru că s-a întemeiat  pe

dispozițiile art.1073  cod civil , când reclamanta nu  a  făcut  dovada

respectării de către  ea  a   obligațiilor asumate  prin

contract și anume art.4.1.2,. în sensul   obținerii aprobărilor

pentru construirea  ansamblului  publicitar,  situație în care nu are

dreptul să ceară respectarea de către  pârâți a

obligațiilor ce le reveneau.

Nelegalitatea

hotărârii se mai  motivează  și prin modul cum a  fost

analizată notificarea din 17 iulie 1998,  spațiul  închiriat   fiind

în stare de  indiviziune  și cu  C. M.  care trebuia   să-și

dea consimțământul la  închiriere,  și de asemenea nu s-a avut

în vedere că reclamanta  nu a  plătit  cu regularitate   chiria,

plătind  o sumă globală  de 6.854.400 lei după 15 aprilie

1998,  care a  fost  însă  ridicată  de către o altă

persoană  decât  apelanții, iar ulterior   a fost  returnată.

În opinia

apelanților  se  consideră reziliat   contractul nr.69/1998 astfel

că nu se mai  puteau   aplica  dispozițiile  art.1073 cod civil

și acțiunea trebuia respinsă, iar  ultima  critică

privește  obligarea greșită  în solidar  a  pârâților, în

cauză  nu  opera solidaritatea și nu   s-a cerut prin acțiune,

iar daunele  interese compensatorii nu au fost dovedite de reclamantă.

Curtea de Apel

București, prin  decizia  civilă nr.373 din  15 iunie 2000 , a  admis

apelul  declarat  de pârâți, și a schimbat  în parte  sentința

în  sensul  că s-a  înlăturat  obligarea  solidară  a  acestora.

Au fost  menținute  celelalte  dispoziții din sentință.

Considerentele  care au

determinat  această soluție  se  întemeiază pe  probele

administrate   la  instanța   de fond,  completate  cu cele  administrate

în faza de apel,  și  constau în următoarele:

Se impune  cu prioritate

o  precizare care nu este   lipsită de importanță, că la

instanța  de fond, deși  procedura de citare a  fost corect îndeplinită,

pârâții nu s-au  prezentat la nici un  termen de  judecată, nu au

depus nici o   apărare   în scris, ceea ce  a  determinat instanța

să facă pentru unele situații arătate de  reclamantă,

aplicarea dispozițiilor art.225 cod procedură civilă.

Susținerea  din apel

că în  cauză nu operau dispozițiile  art.1073  cod civil, fie

pentru  că reclamanta  a fost aceia care nu și-a  respectat

obligațiile, fie că,  contractul de  închiriere nr.69/1998 era deja

reziliat se respinge  pentru  că din raportul de expertiză

rezultă că reclamanta a depus  imediat după  încheierea  contrcatului

întreaga  documentație pentru  obținerea  aprobărilor la care se

referea  art.4.1.2. din  contract  pe care nu le  obținute  până  în

momentul  când  pârâții  au închiriat  spațiul  altei

societăți (dar nu din vina   sa),  ceea ce  a făcut  ca

după  această  dată să nu mai .......

Oricum, valabilitatea

și perfectarea contractului nu era  condiționată de

dispozițiile  art.4.1.2. acestea  putând  eventual constitui  motive pentru

rezilierea  contractului în condițiile legii.

Cu privitre la faptul

că contrcatul  de închiriere ar fi   fost reziliat de drept  prin

nerespectarea  unor obligații, nu s-a  menționat această

clauză în contract, așa încât  singura  cale pentru  desființarea

contrcatului era acțiunea judecătorească.

Instanța de fond  a

interpretat corect notificarea din 17 iulie 1998, pentru că   din

conținutul contractului nu rezultă  obligația la care se

referă   apelanții  că ar fi  avut-o reclamanta,

dimpotrivă la art.4  pct.4.2.3. pârâții în calitate de locatari

trebuiau să pună la  dispoziție  acordul tuturor proprietarilor

apartamentelor  și spațiilor cu altă destinație pentru

instalarea  ansamblului publicitar.

Critica  adusă

hotărârii în legătură cu atitudinea  reclamantei de a nu-și

îndeplini  obligația  achitării   chiriei lunare,  obligație

care îi  revenea   din contract nu poate fi  reținută, pentru

că  în  notificarea  trimisă de apelanți nu se face o   asemenea

imputare reclamantei, nu s-a  formulat cerere de  reziliere a contrcatului pe

acest motiv, iar din  probele  dosarului rezultă că   chiria  a fost

trimisă,  dar  restituită de  apelanți.

Instanța  de fond nu

avea  de ce să  aplice  încadrul procesului de față,

dispozițiile  art.7.1.1.1. din contract, fiindcă obiectul

acțiunii nu-l  constituia  rezilierea  contrcatului, or textul se

referă la  condițiile  pentru care  părțile pot cere

rezilierea.

Susținerea că nu

au fost  dovedite  daunele  este  neîntemeiată,  în  sentință

arătându-se  detaliat în ce   constau  aceștia,  iar culpa   în

producerea lor   aparține  pârâților, care fără  să

ceară  rezilierea  contractului dacă  considerau   că

reclamanta  nu și-a  respectat obligațiile asumate,   sau

fără  să ceară    consimțământul  reclamantei

(art.7.1.1.3.) au  permis  folosirea suprafeței închiriate.

Critica cu  privire la

obligarea  solidară a   pârâților este  însă întemeiată,

pentru  că potrivit  art.1041  cod civil  obligația  solidară

nu se  prezumă,  ea trebuie  să fie expres  stipulată,

regulă care nu  încetează    decât atunci  când   obligația

solidară  are loc  de drept,   în  virtutea   legii.  Nici   una din

situațiile arătate de text  nu se  regăsește  în cauză,

astfel  că  greșit    s-a dispus  obligarea  solidară a

pârâților la plata  daunelor, dispunându-se înlăturarea  acesteia,

restul  dispozițiilor  din   sentință  fiind   menținute

ca  legale,  pentru  motivele  arătate.

În contra  celei din

urmă hotărâri au declarat recurs  reclamanta  S.C.”C. M.” S.R.L.

București și  pârâții  R.  I.și  M. L.A..

Prin recursul declarat

de  pârâți

se  critică soluția  pronunțată   în

apel pentru  nelegalitate  și netemeinicie    și susținând   în

esență că:

hotărâri  au fost  date cu   aplicarea greșită a  legii,

respectiv  a  contractului  intervenit    între părți.

În  susținerea

acestui motiv  de  recurs,  pârâții au arătat că,  greșit

a fost   admisă  acțiunea  reclamantei deoarece   aceasta nu

și-a  îndeplinit obligația  prevăzută  de  art.4.1.2. din

contractul de  închiriere nr.69/23  ianuarie 1998, și, potrivit

căruia  avea  obligația  de a  obține  toate    aprobările

necesare în  vederea  construirii  ansamblului  publicitar  pe spațiul

din B-dul  Aviatorilor  nr.8,  conform legislației   în

vigoare,obligație  care nu a  fost îndeplinită  de reclamantă;

nu s-a   pronunțat  asupra  mijloacelor    de apărare  și

dovezilor administrate  în cauză,   hotărâtoare  pentru  dezlegarea

pricinii,   respectiv: - raportul  de  expertiză   contabilă

judiciară,   întocmit  de  expert   Roșu  Mircea  și

completarea la acest raport,   potrivit  căruia   reclamanta nu  a

obținut   aprobările  pentru instalarea unui panou   publicitar în

B-dul Aviatorilor nr.8 și

- notificarea din 17  iulie

1998  privind   rezilierea  contractului  de  închiriere nr.69    din 23

ianuarie 1999;

-  restituirea,  la 17

iulie 1998, prin   mandat  poștal  a  sumei trimisă de

reclamantă,  sumă    neîncasată  de pârâți:

-  nerespectarea   clauzelor

contractuale prevăzute  la art.7.1.1.1.,  art.6.1.2. și 4.1.2.

În susținerea acestui

motiv  de    recurs pârâții au  susținut  că în

esență că reclamanta  a  dovedit  rea credință în

executarea  contractului, motiv    față  de  care  aceasta  nu se mai

putea    prevala  de art.1073  cod civil, și,  de altfel,   a fost

notificată  privind   rezilierea    contractului.

- Instanțele au

pronunțat hotărâri    nelegale și  netemeinice deoarece  nu

au  analizat prevederile   pct.7.1.1.1. din contract,  partea în  culpă

fiind  reclamanta   care  nu a  respectat   clauzele  contractuale   inserate

în art.4.1.2.  și 6.1.2.  din contract;

- greșita  obligare  a

pârâților la plata  sumei  de  50.000 USD; această măsură

nu trebuia  menținută  deoarece  curtea de apel nu  a  examinat

motivele  de apel,  și  înlăturarea  acestei  obligații.

III.  – hotărârile

se  întemeiază  pe o gravă  greșeală de fapt,  decurgând  sintr-o

apreciere  eronată a   probelor  administrate,  respectiv  a

contractului  de  închiriere  CHVS 10, față  de care,  au  calitatea

de terți.

Și, în  sfârșit,

conchid recurenții  pârâți că   pretinsele  daune – interese

compensatorii  nu au fost  dovedite în   cauză prin probele  administrate,

și,  nu există  dovadă  referitoare la legătura    de

cauzalitate între  prejudiciul   de 50.000 USD  și prejudiciul  din

contractul sw închiriere CHVS 10.

În  consecință,

pârâții au   solicitat  admiterea  recursului, așa cum a fost

formulat,  cu cheltuieli  de judecată  reprezentând  taxă de  timbru

și  onorariu de avocat.

Împotriva  aceleiași

decizii  pronunțate  în apel   a declarat recurs reclamanta, pe   care,

nu l-a  timbrat  și nici motivat,  situație,  în care Curtea

rămâne  în pronunțare   pe excepția  netimbrării

recursului, având  în  vedere  că,  timbrajul  prevalează   asupra

oricăror  chestiuni prealabile.

În ce privește

recursul reclamantei

Examinând global

criticile    formulate  de  pârâți,  Curtea constată    că

sunt   nefondate  pentru  următoarele considerente:

La data de 23 ianuarie

1998, între  proprietarii  imobilului  din B-dul  A, Sectorul 1,  R. I.

și M. L. Ași S.C.”C. M.” S.R.L. s-a încheiat  contractul nr.69  prin

care pârâții  acordau clientei – reclamante  exclusivitatea  dreptului de

a  face  publicitate pe spațiul  delimitat  prin anexa 1 de la  contract,

respectiv curtea  imobilului  situat în București, B-dulA.,  Sector 1,

pe o perioadă  de   6 ani,  începând  cu data  instalării

ansamblului  publicitar.

Potrivit  art.4.2.3. din

Contract,  locatorul se  obliga  să  pună la  dispoziția

reclamantei  acordul  scris al  Asociației  de   locatari,  acord  ce  se

referea la    instalarea   ansamblului publicitar de către

reclamantă  în  exclusivitate, iar  reclamanta,  în calitate  de client,

pentru spațiul închiriat se  obliga să  obțină  toate

aprobările  necesare   construirii ansamblului publicitar, conform

legislației  (art.4.1.2.) și  va plăti o   chirie lunară de

400 USD în primele  10 zile  de la  data  instalării acestuia.

Din examinarea expertizei

efectuată  în cauză,  în apel de expertul contabil Roșu Mircea

aflată   la filele 33 – 37 a  suplimentului  raportului de expertiză

efectuată de  același expert,  recunoașterile  pârâților

la  interogatoriu – punctele  1 și 6, deduse  de tribunal în baza  art.225

cod procedură civilă (din  neprezentarea  lor în  instanță

pentru administrarea  acestei  dovezi), și  a   Procesului Verbal  de

Contravenție   nr.0484  E din 27 iulie 1998,  rezultă că

obligația contractuală (art.4 pct.4.2.2.) nu  a fost  respectată

de pârâți,  întrucât  aceștia au permis unei terțe firme –

S.C.”M. G. A.” – S.A. să  execute pe spațiul (comercial) închiriat

reclamantei   un panou publicitar,  așa încât  ambele instanțe au

stabilit legal  și temeinic nerespectarea contractului,  chiar de

pârâți.

În această

situație, corect au stabilit  celelalte  instanțe,  că

reclamanta  era îndreptățită să se  adreseze instanței

de judecată și  să se  constate că sunt   întemeiate

pretențiile pretinse  prin  acțiune.

Mai mult, printre

obligațiile  contractuale ale  pârâților era și   aceea

prevăzută  la art.4 pct.4.2.3. și, potrivit căreia

„Locatorul se obligă  și pune la  dispoziția  S.C.”C.M” acordul

scris al Asociației de locatari (ca  reprezentant  al proprietarilor

apartamentelor) și al   proprietarilor spațiilor  cu altă

destinație (magazine dacă este cazul), acord  privind  instalarea

ansamblului publicitar de către   reclamantă,  în  exclusivitate. În

acest sens,  pârâții au  solicitat reclamantei deși această

obligație era  în sarcina pârâților conform  art.4.2.3. din

contract..

Iar, în  convenția

lor  părțile  au  inserat  un  pact  comisoriu  de gradul    I,

astfel că  rezilierea  nu  a  operat   de drept,  fiind  necesar  în acest

sens   ca partea  interesată  (art.7 din contract  ambele părți

au  dreptul să ceară rezilierea într-o perioadă  de 30 zile  de

la  notificarea în scris  a  celorlalte  părți) să se  adreseze

instanței  judecătorești  cu o  acțiune în rezilierea  contractului,

iar din  probele  dosarului rezultă    că  chiria a fost

trimisă, dar  restituită  de pârâți.

Așa  încât

instanțele au  apreciat   corect notificarea din 17 iulie 1998 pentru

că  din  conținutul contractului nu rezultă  obligația la

care se referă   apelanții că ar fi   avut-o reclamanta,

dimpotrivă pârâții erau obligați  să   depună

acordul  scris al  tuturor proprietarilor  apartamentelor   și

spațiilor cu altă destinație pentru  instalarea   ansamblului

publicitar, ceea ce  pârâții nu au făcut.

De asemenea, din

același  raport   de expertiză și din celelalte acte aflate

la    dosar, rezultă că  reclamanta  a depus   după   încheierea

contractului  de  închiriere,  întreaga documentație pentru

obținerea  aprobărilor   pe care  nu le   obținuse  până

în  momentul  când  pâeâții au închiriat   spațiu unei alte

societăți (cu care  a încheiat contractul de  închiriere nr.CHVS 10)

ceea ce  a făcut ca după  această  dată  reclamanta să

nu mai aibă  nevoie de acestea,  cum legal și temeinic  au

reținut  cele două  instanțe.

Curtea de apel nu avea de

ce să aplice  în cadrul acestui proces   dispozițiile art.7.1.1.1.

din contract deoarece   instanța  de judecată  nu a  fost

investită cu  acest capăt  de cerere, textul  invocat stabilea numai

condițiile în care părțile   pot cere rezilierea  contractului.

Din  considerentele

expuse   mai sus, reiese culpa  exclusivă   a pârâților  în

executarea  contractului,  daunele   fiind  dovedite.

De asemenea,  legal

și  temeinic    a soluționat  instanța de apel  critica

referitoare la  obligarea   în solidar  a  pârâților,  și corect   a

menținut măsura  de obligare a pârâților la suma pretinsă

de reclamantă (înlăturând  numai  obligarea  în solidar).

În concluzie,

convențiile legal  făcute de părți  au  putere  de lege,

astfel  că odată  încheiat  contractul, părțile sunt

obligate  să  respecte  clauzele   inserate, ceea ce   pârâții nu

au   făcut,  respectiv  au  împiedicat   pe reclamantă  să

își îndeplinească    obligațiile comerciale,  dând

spațiul  închiriat  unei alte persoane    juridice.

În  aceste  condiții,

pârâții  nu au respectat  contractul și au  prejudiciat-o pe

reclamantă prin  atitudinea  lor de rea    credință,

împrejurări ce  reies  din actele   aflate la dosar și  menționate

în  considerentele    prezentei decizii.

Așa fiind, Curtea   în

raport de art.316 cod procedură civilă   și 296  cod

procedură civilă   constată că   recursul  pârâților

este   nefondat și va fi respins,  ca atare.

În ce privește

recursul reclamantei,

Curtea  a  rămas în  pronunțare pe

excepția  netimbrării  recursului,  întrucât  reclamanta   nu s-a

conformat  dispozițiilor legale   imperative privind  legea  timbrului,

situație, în care, va  face  aplicațiunea  dispozițiilor  art.20

(1) și (3) din  Legea 146/1997 republicată, și va anula

recursul, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează, ca

netimbrat, recursul declarat de  reclamanta S.C. S.C.”C. M.” S.R.L.

București împotriva deciziei nr.373 din  15 iunie 2000 a Curții de

Apel   București – Secția a III-a  Civilă.

Respinge, ca nefondat,

recursul pârâților R. Iși M. L. A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 martie 2003.