ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta S.C.”C. M.” S.R.L. București și pârâții R. I. și M. L. A. împotriva deciziei nr.373/A din 15 iunie 2000 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurenții pârâți prin avocat , conform delegației aflate la dosar pag.14 (dosar recurs), lipsind recurenta reclamantă. Procedura legal îndeplinită. Reprezentanta recurenților pârâți a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, iar, referitor la recursul reclamantei a solicitat anularea recursului, ca netimbrat. C U R T E A, Deliberând asupra recursurilor de față; Reclamanta „C. M.” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții R. I. și M. L. A. pentru a fi obligați la plata sumei de 50.000 USD (echivalentul a cca.

450.000.000 lei) cu titlu de despăgubiri (daune interese compensatorii), deoarece nu au executat obligațiile care le reveneau potrivit art.42 din Contractul de închiriere nr.69 din 23 ianuarie 1998. S-a motivat acțiunea că între părți a intervenit la 23 ianuarie 1998 un contract de închiriere având ca obiect acordarea de către pârâți a exclusivității dreptului ca reclamanta să facă publicitate pe spațiul delimitat în anexa 1 a contractului, respectiv curtea imobilului situat în B-dul A, obligație pe care pârâții nu au respectat-o, întrucât la jumătatea lunii iunie 1998 au permis altei S.C.„M,” S.R.L. să instaleze un panou publicitar pe terenul închiriat reclamantei, fără ca aceasta să aibă autorizație de construcție pentru executarea lucrării.

Se mai arată în acțiune că demersurile reclamantei de a reglementa diferendul intervenit nu au avut rezultat, iar la 17 iulie 1998 pârâții le-au comunicat rezilierea contractului încă din luna aprilie 1998, deși încasaseră chiria pe această perioadă. Despăgubirile solicitate, au fost justificate prin imposibilitatea de a mai executa contractul de închiriere încheiat cu S.C.”A. & S. P. R. C.” pentru o perioadă de 2 ani pentru panoul publicitar, cu o chirie de 2.000 USD cât și a imaginii negative create reclamantei în lumea afacerilor. La termenul de judecată reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul obligării pârâților la despăgubiri civile în sumă de 50.000 dolari sau echivalentul lor în lei la data executării.

Tribunalul București prin sentința civilă nr.7 din 8 ianuarie 1999 a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pe pârâți în solidar la plata sumei de 50.000 dolari sau echivalentul în lei la data executării, cu titlu de despăgubiri civile. S-a reținut de instanță situația de fapt expusă de reclamantă, iar cu privire la răspunderea pârâților ,că aceștia nu și-au respectat obligațiile contractuale, astfel că operează dispozițiile art.1073 cod civil, iar în legătură cu despăgubirile dispozițiile art.1084 cod civil, reclamanta nemaiputând executa contractul pe care la rândul său îl încheiase cu S.C.”A. & S. P.R.C.” a cărui valoare se ridica la suma de 48.000 dolari SUA (chiria lunară de 2.000 dolari pe durata de 2 ani) și 2.000 dolari SUA afectarea imaginii reclamantei în afaceri.

S-a înlăturat de instanță comunicarea din 17 iulie 1999 prin care pârâții făceau cunoscut rezilierea contractului de închiriere nr.69/1998, deoarece printre obligațiile contractuale ale reclamantei nu se prevede obținerea de către aceasta a obținerii aprobării celui de al 3-lea proprietar al curții dimpotrivă obligația revenea pârâților (art.4 pct.4.2.3.), iar rezilierea nu operează de drept, urmând ca partea interesată să se adreseze justiției. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții R. I. și M.L.A.,considerând-o nelegală și netemeinică, pentru că s-a întemeiat pe dispozițiile art.1073 cod civil , când reclamanta nu a făcut dovada respectării de către ea a obligațiilor asumate prin contract și anume art.4.1.2,.

în sensul obținerii aprobărilor pentru construirea ansamblului publicitar, situație în care nu are dreptul să ceară respectarea de către pârâți a obligațiilor ce le reveneau. Nelegalitatea hotărârii se mai motivează și prin modul cum a fost analizată notificarea din 17 iulie 1998, spațiul închiriat fiind în stare de indiviziune și cu C. M. care trebuia să-și dea consimțământul la închiriere, și de asemenea nu s-a avut în vedere că reclamanta nu a plătit cu regularitate chiria, plătind o sumă globală de 6.854.400 lei după 15 aprilie 1998, care a fost însă ridicată de către o altă persoană decât apelanții, iar ulterior a fost returnată.

În opinia apelanților se consideră reziliat contractul nr.69/1998 astfel că nu se mai puteau aplica dispozițiile art.1073 cod civil și acțiunea trebuia respinsă, iar ultima critică privește obligarea greșită în solidar a pârâților, în cauză nu opera solidaritatea și nu s-a cerut prin acțiune, iar daunele interese compensatorii nu au fost dovedite de reclamantă. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.373 din 15 iunie 2000 , a admis apelul declarat de pârâți, și a schimbat în parte sentința în sensul că s-a înlăturat obligarea solidară a acestora. Au fost menținute celelalte dispoziții din sentință.

Considerentele care au determinat această soluție se întemeiază pe probele administrate la instanța de fond, completate cu cele administrate în faza de apel, și constau în următoarele: Se impune cu prioritate o precizare care nu este lipsită de importanță, că la instanța de fond, deși procedura de citare a fost corect îndeplinită, pârâții nu s-au prezentat la nici un termen de judecată, nu au depus nici o apărare în scris, ceea ce a determinat instanța să facă pentru unele situații arătate de reclamantă, aplicarea dispozițiilor art.225 cod procedură civilă. Susținerea din apel că în cauză nu operau dispozițiile art.1073 cod civil, fie pentru că reclamanta a fost aceia care nu și-a respectat obligațiile, fie că, contractul de închiriere nr.69/1998 era deja reziliat se respinge pentru că din raportul de expertiză rezultă că reclamanta a depus imediat după încheierea contrcatului întreaga documentație pentru obținerea aprobărilor la care se referea art.4.1.2.

din contract pe care nu le obținute până în momentul când pârâții au închiriat spațiul altei societăți (dar nu din vina sa), ceea ce a făcut ca după această dată să nu mai … Oricum, valabilitatea și perfectarea contractului nu era condiționată de dispozițiile art.4.1.2. acestea putând eventual constitui motive pentru rezilierea contractului în condițiile legii. Cu privitre la faptul că contrcatul de închiriere ar fi fost reziliat de drept prin nerespectarea unor obligații, nu s-a menționat această clauză în contract, așa încât singura cale pentru desființarea contrcatului era acțiunea judecătorească. Instanța de fond a interpretat corect notificarea din 17 iulie 1998, pentru că din conținutul contractului nu rezultă obligația la care se referă apelanții că ar fi avut-o reclamanta, dimpotrivă la art.4 pct.4.2.3.

pârâții în calitate de locatari trebuiau să pună la dispoziție acordul tuturor proprietarilor apartamentelor și spațiilor cu altă destinație pentru instalarea ansamblului publicitar. Critica adusă hotărârii în legătură cu atitudinea reclamantei de a nu-și îndeplini obligația achitării chiriei lunare, obligație care îi revenea din contract nu poate fi reținută, pentru că în notificarea trimisă de apelanți nu se face o asemenea imputare reclamantei, nu s-a formulat cerere de reziliere a contrcatului pe acest motiv, iar din probele dosarului rezultă că chiria a fost trimisă, dar restituită de apelanți. Instanța de fond nu avea de ce să aplice încadrul procesului de față, dispozițiile art.7.1.1.1.

din contract, fiindcă obiectul acțiunii nu-l constituia rezilierea contrcatului, or textul se referă la condițiile pentru care părțile pot cere rezilierea. Susținerea că nu au fost dovedite daunele este neîntemeiată, în sentință arătându-se detaliat în ce constau aceștia, iar culpa în producerea lor aparține pârâților, care fără să ceară rezilierea contractului dacă considerau că reclamanta nu și-a respectat obligațiile asumate, sau fără să ceară consimțământul reclamantei (art.7.1.1.3.) au permis folosirea suprafeței închiriate. Critica cu privire la obligarea solidară a pârâților este însă întemeiată, pentru că potrivit art.1041 cod civil obligația solidară nu se prezumă, ea trebuie să fie expres stipulată, regulă care nu încetează decât atunci când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii.

Nici una din situațiile arătate de text nu se regăsește în cauză, astfel că greșit s-a dispus obligarea solidară a pârâților la plata daunelor, dispunându-se înlăturarea acesteia, restul dispozițiilor din sentință fiind menținute ca legale, pentru motivele arătate. În contra celei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanta S.C.”C. M.” S.R.L. București și pârâții R. I.și M. L.A.. Prin recursul declarat de pârâți se critică soluția pronunțată în apel pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând în esență că: 1. - ambele hotărâri au fost date cu aplicarea greșită a legii, respectiv a contractului intervenit între părți. În susținerea acestui motiv de recurs, pârâții au arătat că, greșit a fost admisă acțiunea reclamantei deoarece aceasta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art.4.1.2.

din contractul de închiriere nr.69/23 ianuarie 1998, și, potrivit căruia avea obligația de a obține toate aprobările necesare în vederea construirii ansamblului publicitar pe spațiul din B-dul Aviatorilor nr.8, conform legislației în vigoare,obligație care nu a fost îndeplinită de reclamantă; 2. – instanța de apel nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și dovezilor administrate în cauză, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv: - raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de expert Roșu Mircea și completarea la acest raport, potrivit căruia reclamanta nu a obținut aprobările pentru instalarea unui panou publicitar în B-dul Aviatorilor nr.8 și - notificarea din 17 iulie 1998 privind rezilierea contractului de închiriere nr.69 din 23 ianuarie 1999; - restituirea, la 17 iulie 1998, prin mandat poștal a sumei trimisă de reclamantă, sumă neîncasată de pârâți: - nerespectarea clauzelor contractuale prevăzute la art.7.1.1.1., art.6.1.2.

și 4.1.2. În susținerea acestui motiv de recurs pârâții au susținut că în esență că reclamanta a dovedit rea credință în executarea contractului, motiv față de care aceasta nu se mai putea prevala de art.1073 cod civil, și, de altfel, a fost notificată privind rezilierea contractului. - Instanțele au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice deoarece nu au analizat prevederile pct.7.1.1.1. din contract, partea în culpă fiind reclamanta care nu a respectat clauzele contractuale inserate în art.4.1.2. și 6.1.2. din contract; - greșita obligare a pârâților la plata sumei de 50.000 USD; această măsură nu trebuia menținută deoarece curtea de apel nu a examinat motivele de apel, și înlăturarea acestei obligații.

III. – hotărârile se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt, decurgând sintr-o apreciere eronată a probelor administrate, respectiv a contractului de închiriere CHVS 10, față de care, au calitatea de terți. Și, în sfârșit, conchid recurenții pârâți că pretinsele daune – interese compensatorii nu au fost dovedite în cauză prin probele administrate, și, nu există dovadă referitoare la legătura de cauzalitate între prejudiciul de 50.000 USD și prejudiciul din contractul sw închiriere CHVS 10. În consecință, pârâții au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat. Împotriva aceleiași decizii pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta, pe care, nu l-a timbrat și nici motivat, situație, în care Curtea rămâne în pronunțare pe excepția netimbrării recursului, având în vedere că, timbrajul prevalează asupra oricăror chestiuni prealabile.

În ce privește recursul reclamantei Examinând global criticile formulate de pârâți, Curtea constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente: La data de 23 ianuarie 1998, între proprietarii imobilului din B-dul A, Sectorul 1, R. I. și M. L. Ași S.C.”C. M.” S.R.L. s-a încheiat contractul nr.69 prin care pârâții acordau clientei – reclamante exclusivitatea dreptului de a face publicitate pe spațiul delimitat prin anexa 1 de la contract, respectiv curtea imobilului situat în București, B-dulA., Sector 1, pe o perioadă de 6 ani, începând cu data instalării ansamblului publicitar. Potrivit art.4.2.3.

din Contract, locatorul se obliga să pună la dispoziția reclamantei acordul scris al Asociației de locatari, acord ce se referea la instalarea ansamblului publicitar de către reclamantă în exclusivitate, iar reclamanta, în calitate de client, pentru spațiul închiriat se obliga să obțină toate aprobările necesare construirii ansamblului publicitar, conform legislației (art.4.1.2.) și va plăti o chirie lunară de 400 USD în primele 10 zile de la data instalării acestuia.

Din examinarea expertizei efectuată în cauză, în apel de expertul contabil Roșu Mircea aflată la filele 33 – 37 a suplimentului raportului de expertiză efectuată de același expert, recunoașterile pârâților la interogatoriu – punctele 1 și 6, deduse de tribunal în baza art.225 cod procedură civilă (din neprezentarea lor în instanță pentru administrarea acestei dovezi), și a Procesului Verbal de Contravenție nr.0484 E din 27 iulie 1998, rezultă că obligația contractuală (art.4 pct.4.2.2.) nu a fost respectată de pârâți, întrucât aceștia au permis unei terțe firme – S.C.”M. G. A.” – S.A. să execute pe spațiul (comercial) închiriat reclamantei un panou publicitar, așa încât ambele instanțe au stabilit legal și temeinic nerespectarea contractului, chiar de pârâți.

În această situație, corect au stabilit celelalte instanțe, că reclamanta era îndreptățită să se adreseze instanței de judecată și să se constate că sunt întemeiate pretențiile pretinse prin acțiune. Mai mult, printre obligațiile contractuale ale pârâților era și aceea prevăzută la art.4 pct.4.2.3. și, potrivit căreia „Locatorul se obligă și pune la dispoziția S.C.”C.M” acordul scris al Asociației de locatari (ca reprezentant al proprietarilor apartamentelor) și al proprietarilor spațiilor cu altă destinație (magazine dacă este cazul), acord privind instalarea ansamblului publicitar de către reclamantă, în exclusivitate. În acest sens, pârâții au solicitat reclamantei deși această obligație era în sarcina pârâților conform art.4.2.3.

din contract.. Iar, în convenția lor părțile au inserat un pact comisoriu de gradul I, astfel că rezilierea nu a operat de drept, fiind necesar în acest sens ca partea interesată (art.7 din contract ambele părți au dreptul să ceară rezilierea într-o perioadă de 30 zile de la notificarea în scris a celorlalte părți) să se adreseze instanței judecătorești cu o acțiune în rezilierea contractului, iar din probele dosarului rezultă că chiria a fost trimisă, dar restituită de pârâți. Așa încât instanțele au apreciat corect notificarea din 17 iulie 1998 pentru că din conținutul contractului nu rezultă obligația la care se referă apelanții că ar fi avut-o reclamanta, dimpotrivă pârâții erau obligați să depună acordul scris al tuturor proprietarilor apartamentelor și spațiilor cu altă destinație pentru instalarea ansamblului publicitar, ceea ce pârâții nu au făcut.

De asemenea, din același raport de expertiză și din celelalte acte aflate la dosar, rezultă că reclamanta a depus după încheierea contractului de închiriere, întreaga documentație pentru obținerea aprobărilor pe care nu le obținuse până în momentul când pâeâții au închiriat spațiu unei alte societăți (cu care a încheiat contractul de închiriere nr.CHVS 10) ceea ce a făcut ca după această dată reclamanta să nu mai aibă nevoie de acestea, cum legal și temeinic au reținut cele două instanțe. Curtea de apel nu avea de ce să aplice în cadrul acestui proces dispozițiile art.7.1.1.1. din contract deoarece instanța de judecată nu a fost investită cu acest capăt de cerere, textul invocat stabilea numai condițiile în care părțile pot cere rezilierea contractului.

Din considerentele expuse mai sus, reiese culpa exclusivă a pârâților în executarea contractului, daunele fiind dovedite. De asemenea, legal și temeinic a soluționat instanța de apel critica referitoare la obligarea în solidar a pârâților, și corect a menținut măsura de obligare a pârâților la suma pretinsă de reclamantă (înlăturând numai obligarea în solidar). În concluzie, convențiile legal făcute de părți au putere de lege, astfel că odată încheiat contractul, părțile sunt obligate să respecte clauzele inserate, ceea ce pârâții nu au făcut, respectiv au împiedicat pe reclamantă să își îndeplinească obligațiile comerciale, dând spațiul închiriat unei alte persoane juridice. În aceste condiții, pârâții nu au respectat contractul și au prejudiciat-o pe reclamantă prin atitudinea lor de rea credință, împrejurări ce reies din actele aflate la dosar și menționate în considerentele prezentei decizii.

Așa fiind, Curtea în raport de art.316 cod procedură civilă și 296 cod procedură civilă constată că recursul pârâților este nefondat și va fi respins, ca atare. În ce privește recursul reclamantei, Curtea a rămas în pronunțare pe excepția netimbrării recursului, întrucât reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor legale imperative privind legea timbrului, situație, în care, va face aplicațiunea dispozițiilor art.20 (1) și (3) din Legea 146/1997 republicată, și va anula recursul, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta S.C. S.C.”C. M.” S.R.L. București împotriva deciziei nr.373 din 15 iunie 2000 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă. Respinge, ca nefondat, recursul pârâților R. Iși M. L. A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2003.