ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2003

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.539/R

din 22 martie 2002 a Tribunalului București – Secția a III a civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: intimații-pârâți D.S., D.F., D.I., toți trei

reprezentați de avocat T.C.și intimatul-reclamant B.M., prin avocat N.T.

Procedura

completă.

Reprezentanta

Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii

atacate și menținerea sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 2

București.

Avocat

T.C.pune concluzii în același sens.

Avocat

N.T.solicită respingerea recursului în anulare.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 24 septembrie 2001 reclamantul B.M. a chemat în judecată pe pârâții

D.S., D.F. și D.I.pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, pe cale de

ordonanță președințială, să se dispună evacuarea  necondiționată, fără termen

și fără somație, a pârâților din imobilul situat în București, str.Mașina de

Pîine nr.20 A, bl. IRTA6, sc.A, ap.19, sectorul 2.

În

motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul din București, str.Mașina

de Pîine nr.20 A, bl.IRTA6, sc.A, ap.19, sectorul 2, compus din două camere și

dependințe, i-a fost restituit prin sentința civilă nr.10.028/1994 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă. La data de 6

septembrie 1996 reclamantul a încheiat cu Primăria Municipiului București un

proces-verbal de predare-primire a locuinței, dată la care pârâții au fost

notificați de către D.G.A.F.I. să încheie contract de închiriere cu

reclamantul,  în calitate de actual proprietar.

După

ce o primă acțiune în evacuarea pârâților a fost respinsă, reclamantul a

notificat din nou pe pârâți în temeiul și cu respectarea  procedurii impusă de

O.U.G. nr.40/1999, însă pârâții nu s-au prezentat la Biroul Executorului

Judecătoresc și au refuzat să încheie contract de închiriere, așa încât

reclamantul și-a întemeiat cererea de ordonanță președințială pe prevederile art.10

alin.3 din O.U.G. nr.40/1999.

Prin

întâmpinarea din 5 noiembrie 2001 pârâții D.S., D.F. și D.I.au cerut

respingerea cererii introductive de instanță în temeiul următoarelor apărări:

nu au refuzat niciodată încheierea unui nou contract de închiriere și că în

ziua stabilită de reclamant s-au prezentat la Biroul Executorului Judecătoresc,

dar cu o întârziere de 30 de minute, executorul refuzând să consemneze acest

aspect în procesul verbal; reclamantul nu a respectat procedura și termenele

prevăzute  de art.10 și 11 din O.U.G. nr.10/1999, aspecte care atrag de drept

prelungirea contractului de închiriere anterior; nu sunt întrunite condițiile

promovării cererii de ordonanță președințială prevăzute de art.581-582

C.proc.civ.; pârâții ocupă imobilul în temeiul unui titlu, respectiv contractul

de închiriere încheiat cu ICRAL.

Prin

cererea reconvențională din aceași dată pârâții au solicitat obligarea

reclamantului să încheie un nou contract de închiriere, cu respectarea

prevederilor O.U.G. nr.40/1999 și în scopul de a se evita, în viitor,

promovarea unor litigii între părți.

Investită

cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința

civilă nr.13.035 din 17 decembrie 2001, a admis cererea reconvențională

formulată de pârâți și l-a obligat pe reclamant să încheie contract de

închiriere pentru imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului, cu

respectarea dispozițiilor O.U.G. nr.40/1999, modificată prin Legea nr.241/2001.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de ordonanță președințială

promovată de reclamant.

Pentru

a hotărî astfel instanța de fond a reținut și motivat că întrucât reclamantul a

redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului mai înainte de intrarea

în vigoare a O.U.G. nr.40/1999, avea obligația de a-i notifica pe

pârâții-chiriași în termen de 30 de zile începând cu data de 8 aprilie 1999 și

cum i-a notificat abea la 28 noiembrie 2000, rezultă că potrivit art.11 pct.1

din amintita ordonanță, contractul de locațiune anterior s-a prelungit de drept

până la încheierea noului contract de închiriere. S-a reținut astfel că nu sunt

întrunite condițiile evacuării necondiționate a pârâților pe cale de ordonanță

președințială , nefiind aplicabile nici prevederile art.11 alin.2 din O.U.G.

nr.40/1999 și nici dispozițiile art.581 C.proc.civ..

Recursul

promovat împotriva acestei sentințe de reclamantul B.M. a fost admis de

Tribunalul București – Secția a III a civilă, care, prin decizia nr.539/R din

22 martie 2002, a modificat hotărârea judecătoriei, în sensul că a admis

cererea de ordonanță președințială și a dispus evacuarea necondiționată a

pârâților din imobil. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Pentru

a decide astfel tribunalul a motivat că reclamantul a inițiat anterior intrării

în vigoare a O.U.G. nr.40/1999 o acțiune în evacuarea pârâților pentru lipsa

titlului locativ, că în litigiul de față reclamantul a manifestat

disponibilitate pentru încheierea unui nou contract și stabilirea  chiriei și

în condițiile în care pârâții au refuzat clar stabilirea, în temeiul legii, a

unor raporturi locative cu adevăratul proprietar al apartamentului, tribunalul

a apreciat acest comportament drept abuziv și a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională, cu consecința admiterii cererii de ordonanță președințială și

a evacuării necondiționate a pârâților conform art.11 alin.2 din O.U.G.

nr.40/1999.

În

motivarea soluției “tribunalul a apreciat că hotărârea instanței de fond era

supusă recursului atâta vreme cât cererea principală era susceptibilă de

această cale de atac iar instanța  de fond a judecat conform art.17 C.proc.civ.

cererea reconvențională în cadrul aceluiași dosar”.

La

data de 4 octombrie 2002, în temeiul art.330 pct.2 C.proc.civ., Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a promovat recurs

în anulare împotriva  deciziei nr.539/R din 22 martie 2002 a Tribunalului

București-Secția a III a civilă, apreciind  că hotărârea judecătorească a fost

pronunțată cu încălcarea  esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond și că totodată, este vădit netemeinică.

În

susținerea recursului în anulare s-au invocat următoarele motive de casare:

sentința civilă nr.10.028 din 15 noiembrie 1994 a  Judecătoriei sectorului 2

București prin care imobilul a fost retrocedat reclamantului B.M. nu este

opozabilă pârâților care nu au fost părți în acel proces, astfel că acea

hotărâre nu poate fi adusă la îndeplinire pe cale de ordonanță președințială;

cum ordonanța președințială este o cale de soluționare vremelnică a unor

cereri, pe baza ei nu se poate dispune evacuarea, pentru că o asemenea măsură

nu îmbracă caracter vremelnic; mai mult, ordonanța  președințială nu are scopul

de a stabili definitiv dreptul părților, așa încât măsura evacuării nu se justifică

a fi dispusă în acest mod, câtă vreme nu se îndreaptă nici măcar împotriva unei

piedici ridicate în calea executării silite; în speță, condițiile generale de

admisibilitate pe calea ordonanței președințiale a cererii de evacuare nu erau

îndeplinite, astfel că în temeiul art.581 C.proc.civ. cererea nu era

admisibilă; în cauză, reclamantul a redobândit proprietatea apartamentului

înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr.40/1999, așa că avea  obligația de

a-i notifica pe pârâții-chiriași în termen de 30 de zile, începând cu data de 8

aprilie 1999, or, reclamantul a notificat pârâții abia la 28 noiembrie 2000,

așa încât nu au fost îndeplinite cerințele art.11 alin.2 din O.U.G. nr.40/1999;

faptul că, ulterior datei menționate, proprietarul și-a manifestat

disponibilitatea  de a încheia un contract de închiriere și a notificat pe

pârâți , nu echivalează  cu o respectare a dispozițiilor legale menționate.

Recursul

în anulare este fondat, dar numai în limitele și pentru considerentele care

succed:

În

speța dedusă judecății instanțele au fost investite cu o dublă solicitare.

Prima, a vizat acțiunea reclamantului B.M., care, pe cale de ordonanță

președințială, a cerut evacuarea necondiționată a pârâților D.S., D.F. și

D.I.din imobilul situat în București, str.Mașina de Pîine nr.20 A, bl.IRTA6,

sc.A, ap.19, sectorul 2, bun ce i-a fost retrocedat reclamantului pe cale

judecătorească, în temeiul unei sentințe definitive și irevocabile în care,

este adevărat, pârâții nu au avut calitatea de părți litigante. A doua

solicitare, sub forma procedurală a acțiunii reconvenționale, constă în cererea

pârâților de obligare a  reclamantului să încheie un nou contract de locațiune

pentru imobilul din care se cere evacuarea lor necondiționată.

Cu

alte cuvinte, instanțele au fost investite cu două cereri de chemare în

judecată și în stabilirea corectă a cadrului procesual erau obligate să

hotărască dacă, în speță, soluționarea convergentă  a unor raporturi juridice

conexe este legală și, totodată, posibilă și dacă există o indiviziune ori

conexiune intimă între cererea principală și cea reconvențională de așa natură

încât să justifice soluționarea lor printr-o unică hotărâre.

Rezumând

cele de mai sus, se constată că instanțele erau datoare ca, prevalent, să

stabilească dacă prin aceași hotărâre pot fi soluționate concomitent, cu

respectarea  procedurilor și termenelor prevăzute de lege, inclusiv cele pentru

exercitarea căilor de atac, atât o acțiune promovată de pârâți conform

dreptului comun, cât și o cerere de ordonanță președințială  promovată de

reclamant, care a inițiat, pe această cale, litigiul dintre părți.

Această

chestiune a compatibilității procesuale dintre  cele două acțiuni trebuie

analizată cu atât mai mult cu cât, din lectura recursului în anulare, rezultă

că inițiatorul acestei căi de atac nici nu a sesizat că în speță pârâții au

investit instanțele cu o cerere reconvențională și că de soluția dată acestei

cereri depinde și soluția ce o va primi reclamantul în cererea de ordonanță

președințială. Trebuia deci să se stabilească că între cele două cereri nu

există indiviziune ori conexiune pentru a fi soluționate  concomitent, ci, ele

se află într-un raport logic de determinare, astfel încât soluția ce se va

adopta, pe drept comun, în cererea reconvențională, va influența  hotărâtor

soluția ce o va primi cererea de ordonanță președințială , cerere ce este

supusă unei alte proceduri ori termene procedurale decât cererea

reconvențională.

De

asemenea, recursul în anulare pornește de la concluzia greșită că, la cazul

dat, cererea de ordonanță președințială prin care s-a solicitat evacuarea

necondiționată a pârâților, nu este admisibilă.

Astfel,

prin art.10 și 11 din O.U.G.nr.40 din 8 aprilie 1999, așa cum a fost modificată

și completată prin Legea nr.241 din 16 mai 2001, s-a reglementat o procedură

potrivit cu care chiriașii sau foștii chiriași vor încheia noi contracte de

locațiune cu proprietarii.

Potrivit

art.10 alin.3 din ordonanță, în cazul în care chiriașul sau fostul chiriaș

comunică proprietarului că nu cere să încheie un nou contract de închiriere,

acesta este obligat să îi predea proprietarului locuința pe bază de

proces-verbal, în termen de cel mult 60 de zile de la data notificării.

Nepredarea locuinței înăuntrul acestui termen îl îndreptățește pe proprietar să

ceară în justiție evacuarea necondiționată a locatarilor, cu plata

daunelor-interese, pe calea ordonanței președințiale.

Conform

art.11 alin.2 din aceeași ordonanță, lipsa unui răspuns scris sau refuzul

nejustificat al chiriașului sau fostului chiriaș de a încheia un nou contract

de închiriere în termen de 60 de zile  de la primirea notificării îl

îndreptățește pe proprietar să ceară în justiție evacuarea necondiționată a

locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanței președințiale.

Pe

cale de consecință, cererea de ordonanță președințială a reclamantului B.M.

este admisibilă deoarece legea  îi pune la îndemână acest mijloc procedural,

într-o materie specială, alta decât aceea care, până la adoptarea ordonanței,

forma obiect de reglementare potrivit art.581-582 C.proc.civ..

Față

de cele ce preced și în limitele analizate, se va  admite recursul în anulare,

vor fi casate cele două hotărâri și se va trimite cauza spre rejudecare la

Judecătoria sectorului 2 București, urmând ca instanța de trimitere să disjungă

cererea reconvențională de cererea de ordonanță președințială și va soluționa,

potrivit celor de mai sus, prin hotărâri separate, mai întîi cererea

reconvențională și apoi, în raport de soluția adoptată, cererea de ordonanță

președințială, pentru ca în acest mod să se poată respecta procedurile și

termenele statornicite  de lege pentru fiecare din cele două acțiuni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.539/R din 22 martie 2002 a

Tribunalului București – Secția a III a civilă.

Casează

decizia recurată, precum și sentința civilă nr.13.035 din 17 decembrie 2001 a

Judecătoriei Sector 2 București și trimite cauza la aceeași judecătorie, pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 martie 2003.