ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.539/R din 22 martie 2002 a Tribunalului București – Secția a III a civilă. La apelul nominal s-au prezentat: intimații-pârâți D.S., D.F., D.I., toți trei reprezentați de avocat T.C.și intimatul-reclamant B.M., prin avocat N.T. Procedura completă. Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și menținerea sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București. Avocat T.C.pune concluzii în același sens. Avocat N.T.solicită respingerea recursului în anulare. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 24 septembrie 2001 reclamantul B.M.

a chemat în judecată pe pârâții D.S., D.F. și D.I.pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, pe cale de ordonanță președințială, să se dispună evacuarea necondiționată, fără termen și fără somație, a pârâților din imobilul situat în București, str.Mașina de Pîine nr.20 A, bl. IRTA6, sc.A, ap.19, sectorul 2. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul din București, str.Mașina de Pîine nr.20 A, bl.IRTA6, sc.A, ap.19, sectorul 2, compus din două camere și dependințe, i-a fost restituit prin sentința civilă nr.10.028/1994 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă. La data de 6 septembrie 1996 reclamantul a încheiat cu Primăria Municipiului București un proces-verbal de predare-primire a locuinței, dată la care pârâții au fost notificați de către D.G.A.F.I.

să încheie contract de închiriere cu reclamantul, în calitate de actual proprietar. După ce o primă acțiune în evacuarea pârâților a fost respinsă, reclamantul a notificat din nou pe pârâți în temeiul și cu respectarea procedurii impusă de O.U.G. nr.40/1999, însă pârâții nu s-au prezentat la Biroul Executorului Judecătoresc și au refuzat să încheie contract de închiriere, așa încât reclamantul și-a întemeiat cererea de ordonanță președințială pe prevederile art.10 alin.3 din O.U.G. nr.40/1999. Prin întâmpinarea din 5 noiembrie 2001 pârâții D.S., D.F.

și D.I.au cerut respingerea cererii introductive de instanță în temeiul următoarelor apărări: nu au refuzat niciodată încheierea unui nou contract de închiriere și că în ziua stabilită de reclamant s-au prezentat la Biroul Executorului Judecătoresc, dar cu o întârziere de 30 de minute, executorul refuzând să consemneze acest aspect în procesul verbal; reclamantul nu a respectat procedura și termenele prevăzute de art.10 și 11 din O.U.G. nr.10/1999, aspecte care atrag de drept prelungirea contractului de închiriere anterior; nu sunt întrunite condițiile promovării cererii de ordonanță președințială prevăzute de art.581-582 C.proc.civ.; pârâții ocupă imobilul în temeiul unui titlu, respectiv contractul de închiriere încheiat cu ICRAL.

Prin cererea reconvențională din aceași dată pârâții au solicitat obligarea reclamantului să încheie un nou contract de închiriere, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr.40/1999 și în scopul de a se evita, în viitor, promovarea unor litigii între părți. Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.13.035 din 17 decembrie 2001, a admis cererea reconvențională formulată de pârâți și l-a obligat pe reclamant să încheie contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului, cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr.40/1999, modificată prin Legea nr.241/2001. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de ordonanță președințială promovată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut și motivat că întrucât reclamantul a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului mai înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr.40/1999, avea obligația de a-i notifica pe pârâții-chiriași în termen de 30 de zile începând cu data de 8 aprilie 1999 și cum i-a notificat abea la 28 noiembrie 2000, rezultă că potrivit art.11 pct.1 din amintita ordonanță, contractul de locațiune anterior s-a prelungit de drept până la încheierea noului contract de închiriere. S-a reținut astfel că nu sunt întrunite condițiile evacuării necondiționate a pârâților pe cale de ordonanță președințială , nefiind aplicabile nici prevederile art.11 alin.2 din O.U.G.

nr.40/1999 și nici dispozițiile art.581 C.proc.civ.. Recursul promovat împotriva acestei sentințe de reclamantul B.M. a fost admis de Tribunalul București – Secția a III a civilă, care, prin decizia nr.539/R din 22 martie 2002, a modificat hotărârea judecătoriei, în sensul că a admis cererea de ordonanță președințială și a dispus evacuarea necondiționată a pârâților din imobil. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională. Pentru a decide astfel tribunalul a motivat că reclamantul a inițiat anterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr.40/1999 o acțiune în evacuarea pârâților pentru lipsa titlului locativ, că în litigiul de față reclamantul a manifestat disponibilitate pentru încheierea unui nou contract și stabilirea chiriei și în condițiile în care pârâții au refuzat clar stabilirea, în temeiul legii, a unor raporturi locative cu adevăratul proprietar al apartamentului, tribunalul a apreciat acest comportament drept abuziv și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională, cu consecința admiterii cererii de ordonanță președințială și a evacuării necondiționate a pârâților conform art.11 alin.2 din O.U.G. nr.40/1999. În motivarea soluției “tribunalul a apreciat că hotărârea instanței de fond era supusă recursului atâta vreme cât cererea principală era susceptibilă de această cale de atac iar instanța de fond a judecat conform art.17 C.proc.civ.

cererea reconvențională în cadrul aceluiași dosar”. La data de 4 octombrie 2002, în temeiul art.330 pct.2 C.proc.civ., Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a promovat recurs în anulare împotriva deciziei nr.539/R din 22 martie 2002 a Tribunalului București-Secția a III a civilă, apreciind că hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că totodată, este vădit netemeinică. În susținerea recursului în anulare s-au invocat următoarele motive de casare: sentința civilă nr.10.028 din 15 noiembrie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București prin care imobilul a fost retrocedat reclamantului B.M.

nu este opozabilă pârâților care nu au fost părți în acel proces, astfel că acea hotărâre nu poate fi adusă la îndeplinire pe cale de ordonanță președințială; cum ordonanța președințială este o cale de soluționare vremelnică a unor cereri, pe baza ei nu se poate dispune evacuarea, pentru că o asemenea măsură nu îmbracă caracter vremelnic; mai mult, ordonanța președințială nu are scopul de a stabili definitiv dreptul părților, așa încât măsura evacuării nu se justifică a fi dispusă în acest mod, câtă vreme nu se îndreaptă nici măcar împotriva unei piedici ridicate în calea executării silite; în speță, condițiile generale de admisibilitate pe calea ordonanței președințiale a cererii de evacuare nu erau îndeplinite, astfel că în temeiul art.581 C.proc.civ.

cererea nu era admisibilă; în cauză, reclamantul a redobândit proprietatea apartamentului înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr.40/1999, așa că avea obligația de a-i notifica pe pârâții-chiriași în termen de 30 de zile, începând cu data de 8 aprilie 1999, or, reclamantul a notificat pârâții abia la 28 noiembrie 2000, așa încât nu au fost îndeplinite cerințele art.11 alin.2 din O.U.G. nr.40/1999; faptul că, ulterior datei menționate, proprietarul și-a manifestat disponibilitatea de a încheia un contract de închiriere și a notificat pe pârâți , nu echivalează cu o respectare a dispozițiilor legale menționate. Recursul în anulare este fondat, dar numai în limitele și pentru considerentele care succed: În speța dedusă judecății instanțele au fost investite cu o dublă solicitare.

Prima, a vizat acțiunea reclamantului B.M., care, pe cale de ordonanță președințială, a cerut evacuarea necondiționată a pârâților D.S., D.F. și D.I.din imobilul situat în București, str.Mașina de Pîine nr.20 A, bl.IRTA6, sc.A, ap.19, sectorul 2, bun ce i-a fost retrocedat reclamantului pe cale judecătorească, în temeiul unei sentințe definitive și irevocabile în care, este adevărat, pârâții nu au avut calitatea de părți litigante. A doua solicitare, sub forma procedurală a acțiunii reconvenționale, constă în cererea pârâților de obligare a reclamantului să încheie un nou contract de locațiune pentru imobilul din care se cere evacuarea lor necondiționată.

Cu alte cuvinte, instanțele au fost investite cu două cereri de chemare în judecată și în stabilirea corectă a cadrului procesual erau obligate să hotărască dacă, în speță, soluționarea convergentă a unor raporturi juridice conexe este legală și, totodată, posibilă și dacă există o indiviziune ori conexiune intimă între cererea principală și cea reconvențională de așa natură încât să justifice soluționarea lor printr-o unică hotărâre. Rezumând cele de mai sus, se constată că instanțele erau datoare ca, prevalent, să stabilească dacă prin aceași hotărâre pot fi soluționate concomitent, cu respectarea procedurilor și termenelor prevăzute de lege, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, atât o acțiune promovată de pârâți conform dreptului comun, cât și o cerere de ordonanță președințială promovată de reclamant, care a inițiat, pe această cale, litigiul dintre părți.

Această chestiune a compatibilității procesuale dintre cele două acțiuni trebuie analizată cu atât mai mult cu cât, din lectura recursului în anulare, rezultă că inițiatorul acestei căi de atac nici nu a sesizat că în speță pârâții au investit instanțele cu o cerere reconvențională și că de soluția dată acestei cereri depinde și soluția ce o va primi reclamantul în cererea de ordonanță președințială. Trebuia deci să se stabilească că între cele două cereri nu există indiviziune ori conexiune pentru a fi soluționate concomitent, ci, ele se află într-un raport logic de determinare, astfel încât soluția ce se va adopta, pe drept comun, în cererea reconvențională, va influența hotărâtor soluția ce o va primi cererea de ordonanță președințială , cerere ce este supusă unei alte proceduri ori termene procedurale decât cererea reconvențională.

De asemenea, recursul în anulare pornește de la concluzia greșită că, la cazul dat, cererea de ordonanță președințială prin care s-a solicitat evacuarea necondiționată a pârâților, nu este admisibilă. Astfel, prin art.10 și 11 din O.U.G.nr.40 din 8 aprilie 1999, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr.241 din 16 mai 2001, s-a reglementat o procedură potrivit cu care chiriașii sau foștii chiriași vor încheia noi contracte de locațiune cu proprietarii. Potrivit art.10 alin.3 din ordonanță, în cazul în care chiriașul sau fostul chiriaș comunică proprietarului că nu cere să încheie un nou contract de închiriere, acesta este obligat să îi predea proprietarului locuința pe bază de proces-verbal, în termen de cel mult 60 de zile de la data notificării.

Nepredarea locuinței înăuntrul acestui termen îl îndreptățește pe proprietar să ceară în justiție evacuarea necondiționată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanței președințiale. Conform art.11 alin.2 din aceeași ordonanță, lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriașului sau fostului chiriaș de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptățește pe proprietar să ceară în justiție evacuarea necondiționată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanței președințiale. Pe cale de consecință, cererea de ordonanță președințială a reclamantului B.M. este admisibilă deoarece legea îi pune la îndemână acest mijloc procedural, într-o materie specială, alta decât aceea care, până la adoptarea ordonanței, forma obiect de reglementare potrivit art.581-582 C.proc.civ..

Față de cele ce preced și în limitele analizate, se va admite recursul în anulare, vor fi casate cele două hotărâri și se va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 2 București, urmând ca instanța de trimitere să disjungă cererea reconvențională de cererea de ordonanță președințială și va soluționa, potrivit celor de mai sus, prin hotărâri separate, mai întîi cererea reconvențională și apoi, în raport de soluția adoptată, cererea de ordonanță președințială, pentru ca în acest mod să se poată respecta procedurile și termenele statornicite de lege pentru fiecare din cele două acțiuni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.539/R din 22 martie 2002 a Tribunalului București – Secția a III a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința civilă nr.13.035 din 17 decembrie 2001 a Judecătoriei Sector 2 București și trimite cauza la aceeași judecătorie, pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2003.