ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2003

D E C

I Z I A     Nr.545                                                                                                                                                   Dosar

nr.2535/2002

La

data de 13 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr.19 din 8 ianurie 2002 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003, iar pronunțarea

s-a amânat la 5 februarie 2003 și, apoi, la 13 februarie 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

La

data de 27 septembrie 1999, N.G., N.L., N.E.M.și N.Ș.au chemat în judecată pe

T.P., D.A., D.C., C.I., S.C. “ H.N. “SA București și Municipiul București, prin

Primarul General pentru a se constata nulitatea actelor juridice de vânzare a

apartamentelor nr.1,2,3 și 4 din imobilul situat în municipiul București, str.

Aviator Iuliu Tetrat, nr.2 ( colț cu str.Av.Gh.Mărășoiu, nr.2), sectorul 1,

înregistrate sub nr.610/22262 din 11 octombrie 1996 (pentru ap. nr.4, vândut

pârâtei C.I.), 3469/22263 din 3 martie 1997, (pentru ap. nr.2, vândut pârâtei

D.A.), 3470/12516 din 4 martie 1997, (pentru ap. nr.3, vândut pârâtului D.C.)

și nr.3481/30597 din 31 martie 1997 (pentru ap. nr.1, vândut pârâtei T.P.). Au

invocat dreptul lor de  proprietate asupra acestor apartamente, constatat prin

sentința civilă nr.6263 din 14 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

rămasă definitivă și irevocabilă și, corelativ, ineficacitatea juridică a

actelor de înstrăinare atacate care, fiind fondate pe o cauză ilicită și

imorală, sunt nule absolut, conform art.966  C.civ.

Pârâții

(persoane fizice în proces) au opus, prin întâmpinare, valabilitatea și

opozabilitatea față de reclamanți, a actelor de înstrăinare atacate, deduse din

error communis facit ius

și buna lor credință la facerea acestor acte.

Totodată, pârâtele T.P. și D.A. au chemat în garanție pe S.C. “ H.N. “SA,

Consiliul General și Primăria Municipiului București, pentru a fi obligați, în

caz de evicțiune totală, să le restituie prețul (actualizat) al vânzării, iar,

pe cale reconvențională, au cerut obligarea reclamanților să le plătească

contravaloarea îmbunătăților aduse apartamentelor cumpărate.

Judecătoria

sectorului 1 București, prin sentința civilă nr.2448 din 20 decembrie 2000, a

admis acțiunea principală și cererea de chemare în garanție, așa cum au fost

formulate. Cererea reconvențională a fost respinsă ca nefondată.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.1967 din 7 iunie 2001,

respingând apelul reclamanților, a admis apelul pârâților și, schimbând în

întregime sentința, a respins, ca nefondate, acțiunea principală, cererea

reconvențională și cererea de chemare în garanție, cu motivarea că nu există

dovezi că părțile contractelor din  litigiu au încheiat aceste acte juridice în

cunoștință de cauză (că au știut că apartamentele vândute sunt proprietatea

reclamanților).

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr.19 din 8 ianuarie

2002, a admis recursul reclamanților și a modificat decizia recurată în sensul

că, a respins apelul pârâților și a menținut, ca legală și temeinică, hotărârea

de primă instanță. A reținut că, încheind contractele atacate, pârâții au știut

că apartamentele vândute nu sunt proprietatea vânzătorului, lucru care rezultă

din împrejurarea că, premergător vânzării, respectiv la data de  16 mai 1996,

reclamanții au cerut restituirea în natură a imobilului (conform Legii nr.

112/1995), iar, apoi, la data de 6 iulie 1996 au notificat  pârâților (persoane

fizice) situația juridică a bunului. În consecință, contractele atacate, fiind

fondate, pentru o cauză ilicită, sunt nule absolut. Nulitatea este dictată și

de nerespectarea de către părțile din actele de înstrăinare a dispozițiilor

art.1 alin.6 din HG nr.11/1997.

Împotriva

acestei decizii procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat recurs în anulare, bazat pe motivul de anulare prevăzut de

art.330 pct.2 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a arătat că hotărârea atacată

este esențial nelegală și vădit netemeinică. Mai întâi, prin interpretarea

greșită a actelor juridice deduse judecății, instanța de recurs n-a ținut seama

că toate cele patru contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

respectarea prevederilor art.9 și 10 din Legea nr.112/1995 ( reclamanții nu

aveau redobândită și nici nu puteau redobândi proprietatea și posesia

imobilului cât timp era ocupat de chiriași, iar pârâții, ca locatari, au putut

opta pentru cumpărarea apartamentelor, acestea nefiind exceptate de la

vânzare). Apoi, cauza ilicită, invocată prin decizia atacată, nu era cunoscută

de către subdobânditori, având relevanță, sub acest aspect, atât faptul că

pârâții n-au fost notificați cu privire la situația juridică a imobilului

(somațiile au fost trimise altor persoane și la alte adrese, iar dovezile de

comunicare nu au fost semnate de pârâți), cât și împrejurarea că reclamanții au

redobândit proprietatea bunului abia la 14 mai 1997 (prin sentința civilă

nr.6269/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București), adică posterior actelor de

înstrăinare atacate. Ca atare, în momentul încheierii celor patru contracte de

vânzare-cumpărare, subdobânditorii (pârâți în proces) au fost de bună credință,

motiv pentru   care nulitatea dedusă din ilicitatea cauzei (inclusiv din

nerespectarea dispozițiilor art.6 alin.1 din HG nr.11/1997) nu le este

aplicabilă.

Recursul

în anulare este  fondat.

Cauza

ilicită a vânzării lucrului altuia atrage nulitatea absolută, a actului de

înstrăinare, în  temeiul art.966 C.civ., dar numai dacă a fost cunoscută de

subdobânditor.

Dovada

cunoașterii ilicității cauzei, ca fapt material, poate fi făcută cu orice

mijloc de probă. Atunci când este invocată notificarea  situației juridice a

bunului, pretins făcută cumpărătorului prin executorii judecătorești, în scris

și prealabil actului de vânzare, trebuie dovedit,  pentru eficacitate și pentru

ca un asemenea act să ofere garanții de  sinceritate și exactitate, că au fost

respectate cerințele legale  prescrise emiterii și comunicării actelor de

procedură (prin art. 88 și urm. C.proc.civ.). Adică, sub sancțiunea nulității,

notificarea și dovada (procesul-verbal) comunicării ei, trebuie să cuprindă

numele, prenumele și domiciliul real al celui a cărei notificare a fost voită.

Semnătura celui notificat sau procesul-verbal care constată refuzul acestuia de

a primi notificarea, sunt esențiale în aprecierea valabilității actului de

comunicare. În practică s-a decis că, dacă aplicarea principiului echipolenței

este cu neputință, cuprinsul notificării și a înscrisului doveditor al

comunicării acesteia, nu poate fi completat cu probe extrinseci (alte înscrisuri,

martori sau prezumții).

Desigur,

în speță, revendicarea imobilului, soluționată prin sentința civilă nr.6263 din

17 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, putea fi un mijloc energic

de notificare a subdobânditorilor, de natură să înlăture buna lor credință și

să atragă, ca atare, invalidarea actelor de înstrăinare.

Cum

însă revendicarea a fost dezbătută în absența lor (reclamanții nu  i-a chemat

în  judecată), fără contradictorialitate, nu le poate fi opozabilă. De altfel,

sentința menționată, prin care se constată dreptul de proprietate al

reclamanților și nevalabilitatea preluării bunului de către stat, fiind

posterioară actelor de înstrăinare atacate, rămâne fără relevanță juridică în

aprecierea cunoașterii de către subdobânditori a ilicității cauzei mediate a

acestor acte. Aceeași rațiune impune o concluzie identică și cu privire la

cererea reclamanților din 16 mai 1996 (de restituire a bunului în baza Legii

nr.112/1995 și HG nr.11/1997), adresată Primăriei municipiului București (fila 16

din dosarul judecătoriei). Așa se face că reclamanții, neavând alte probe

concludente, au  alegat  notificarea subdobânditorilor ca dovadă a cunoașterii

de către aceștia a ilicității cauzei actelor de înstrăinare. Numai că

notificările invocate (aflate la filele 18-25 din dosarul judecătoriei) sunt

informe și, ca atare, lipsite de opozabilitate și forță probantă, în sensul

art.1o79, 1773 alin.1 și 1774 C.civ., câtă vreme au fost trimise unor persoane

străine de  raportul juridic dedus judecății (C.R., D.D.și T.F.) și la o adresă

greșită. Nu mai puțin, procesele-verbale de comunicare a acestor acte n-au fost

semnate personal de pârâți, iar pentru semnătura unei anume „D.A.” (având

calitatea de „administrator”și nu „destinatar”) reclamanții n-au cerut o verificare

în scripte, conform art.177-179 C.pr.civ. (în condițiile în care pârâta D.A. a

negat  în  tot cursul procesului primirea notificării).

În

acest context și în lipsa oricăror alte dovezi că ilicitatea cauzei actelor

juridice din litigiu, a fost cunoscută de către pârâți (subdobânditori), se

constată că fără temei instanța de recurs a înlăturat buna lor credință

(prezumată,

iuris tantum,

de lege) și, corelativ, a invalidat actele de

înstrăinare din litigiu, prin a constata că sunt nule absolut. Ca atare,

hotărârea atacată se verifică a fi esențial nelegală și vădit netemeinică,

considerent pentru care se impune admiterea recursului în anulare și reformarea

acestei hotărâri, prin respingerea recursurilor reclamanților și menținerea

deciziei din apel.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Admite

recursul în  anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.19 din 8 ianuarie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică

această decizie, în sensul că respinge recursul declarat de reclamanții N.G.,

N.L., N.E.M. și N.Ș.împotriva deciziei 1967 din 7 iunie 2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 februarie 2003.