ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 533/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 11.090 din 3 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București au fost admise acțiunea formulată de reclamanta Primăria municipiului București și cererea de intervenție formulată, în interes propriu, de intervenientul C.A., în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.A. București, P.A., A.P. și a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1630 din 16 decembrie 1996, încheiat de pârâți. Apelul declarat de pârâții P.A. și A.P. a fost admis, prin decizia nr. 585 A din 4 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și a fost schimbată, în tot, sentința judecătoriei, în sensul respingerii acțiunii, precum și a cererii de intervenție.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia nr. 2337 din 30 octombrie 2002, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul București, prin primarul general și intervenienții C.A.M. și C.E., împotriva deciziei tribunalului. Împotriva ultimelor două hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., susținând în esență că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că sunt vădit netemeinice, deoarece imobilul a fost vândut pârâților, într-o perioadă în care era interzisă vânzarea imobilelor ce făceau obiectul Legii nr. 112/1995, până la soluționarea situației lor juridice, iar ulterior, prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că imobilul fusese preluat de stat fără titlu, situație în care nu poate fi reținută buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Recursul în anulare este nefondat. Prin sentința civilă nr. 3367 din 31 martie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.A.

împotriva pârâtului Consiliul general al municipiului București, care a fost obligat să-i lase în deplină proprietate imobilul situat în București, hotărâre care însă, nu este opozabilă pârâților din prezenta cauză, P.A. și A.P., care nu au fost părți în acel proces. Acțiunea soluționată prin sentința susmenționată a fost înregistrată la data de 24 februarie 1997, ulterior datei de 16 decembrie 1996, când, prin contractul nr. 1630, S.C. A. S.A. București vânduse pârâților P.A. și A.P., apartamentul 2 al imobilului situat în București, astfel că era exclus ca pârâții cumpărători să fi fost de rea-credință. Pe lângă faptul că în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista o acțiune în revendicare a imobilului, nu s-a făcut dovada că pârâții cumpărători ar fi fost notificați de fostul proprietar, pentru a putea cunoaște intenția acestuia de a formula o astfel de acțiune.

În atare situație, se constată că, nefiind răsturnată prezumția bunei-credințe a cumpărătorilor, soluțiile pronunțate de tribunal și de curtea de apel sunt legale și temeinice, ceea ce atrage respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2337 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2004.