ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 533/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 11.090 din 3

septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București au fost

admise acțiunea formulată de reclamanta Primăria municipiului București și

cererea de intervenție formulată, în interes propriu, de intervenientul C.A.,

în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.A. București, P.A., A.P. și a fost

constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1630 din 16

decembrie 1996, încheiat de pârâți.

Apelul declarat de pârâții P.A. și A.P. a

fost admis, prin decizia nr. 585 A din 4 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, și a fost schimbată, în tot, sentința

judecătoriei, în sensul respingerii acțiunii, precum și a cererii de

intervenție.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a pronunțat decizia nr. 2337 din 30 octombrie 2002, prin care au fost

respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul

București, prin primarul general și intervenienții C.A.M. și C.E., împotriva

deciziei tribunalului.

Împotriva ultimelor două hotărâri a

declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând în

esență că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că sunt vădit netemeinice,

deoarece imobilul a fost vândut pârâților, într-o perioadă în care era

interzisă vânzarea imobilelor ce făceau obiectul Legii nr. 112/1995, până la

soluționarea situației lor juridice, iar ulterior, prin hotărâre judecătorească

s-a stabilit că imobilul fusese preluat de stat fără titlu, situație în care nu

poate fi reținută buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Recursul în anulare este nefondat.

Prin sentința civilă nr. 3367 din 31

martie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București a fost admisă

acțiunea formulată de reclamantul C.A. împotriva pârâtului Consiliul general al

municipiului București, care a fost obligat să-i lase în deplină proprietate

imobilul situat în București, hotărâre care însă, nu este opozabilă pârâților

din prezenta cauză, P.A. și A.P., care nu au fost părți în acel proces.

Acțiunea soluționată prin sentința

susmenționată a fost înregistrată la data de 24 februarie 1997, ulterior datei

de 16 decembrie 1996, când, prin contractul nr. 1630, S.C. A. S.A. București

vânduse pârâților P.A. și A.P., apartamentul 2 al imobilului situat în

București, astfel că era exclus ca pârâții cumpărători să fi fost de

rea-credință.

Pe lângă faptul că în momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nu exista o acțiune în revendicare a

imobilului, nu s-a făcut dovada că pârâții cumpărători ar fi fost notificați de

fostul proprietar, pentru a putea cunoaște intenția acestuia de a formula o

astfel de acțiune.

În atare situație, se constată că,

nefiind răsturnată prezumția bunei-credințe a cumpărătorilor, soluțiile

pronunțate de tribunal și de curtea de apel sunt legale și temeinice, ceea ce

atrage respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 2337 din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie

2004.