ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5434/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 9 noiembrie 1999, R.M.S. și R.R.F., au chemat în judecată, prin acțiune modificată și precizată ulterior, pe Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, M.C., M.S. și I.M., pentru revendicarea imobilului compus din construcții și 438 mp teren, situat în București. Totodată au cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40554 din 30 septembrie 1996, încheiat cu pârâții M.C. și M.S., pentru apartamentul nr. 3 al imobilului și nr. 41151 din 29 noiembrie 1996, încheiat cu pârâta I.M., pentru parterul imobilului. M.C., M.S. și I.M. au formulat cereri de intervenție în interes propriu solicitând constatarea calității lor de proprietari asupra apartamentelor cumpărate prin actele de înstrăinare menționate în petitul acțiunii principale.

Tribunalul București, secția a IV – a civilă, prin sentința nr. 1390 din 21 noiembrie 2001, a respins, ca nefondată acțiunea principală și a admis cererile de intervenție așa cum au fost formulate. Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 230 din 15 mai 2002, a admis apelul reclamanților, a admis acțiunea principală așa cum a fost formulată. A respins, ca nefondate, cererile de intervenție în interes propriu. Soluția din apel a fost argumentată în sensul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, deci fără titlu valabil.

Actele de înstrăinare atacate sunt lovite de nulitate absolută pentru reaua-credință a subdobânditorilor (intervenienți și pârâți în recurs) care, deși notificați la data de 1 iulie 1996 (premergător înstrăinării), nu au depus un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a apartamentelor cumpărate, respectiv absența titlului valabil de proprietate a statului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile din proces. Reclamanții au invocat omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii lor de restituire a cheltuielilor de judecată. Pârâții Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București au solicitat casarea deciziei atacate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 7 C. proc.

civ. arătând, în esență, că titlul statului este valabil, că actele de înstrăinare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și că nu a fost probată reaua-credință a cumpărătorilor (intervenienți și pârâți în recurs). Mai mult, anularea contractelor de vânzare-cumpărare a fost pronunțată cu violarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. referitoare la limitele efectelor cererii de apel și ale art. 100 C. proc. civ. în raport de care notificările invocate de reclamanți, fiind afectate de iregularități de comunicare, nu erau apte să înlăture prezumția de bună-credință a subdobânditorilor. Intervenienții-pârâți au cerut reformarea soluției din apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc.

civ. arătând, în esență, că deși reclamanții nu au probat calitatea lor procesuală și nici lipsa de valabilitate a titlului statului, acțiunea lor a fost totuși admisă. Nu mai puțin, au fost anulate actele de înstrăinare, deși prezumția de bună-credință de care se bucură subdobânditorii, nu a fost înlăturată. Respectiv, instanța de apel a ignorat că minimul de diligențe cerut subdobânditorilor are în vedere existența titlului vânzătorului și nu valabilitatea acestuia, chestiune care, respectând disponibilitatea, este dată în competența instanțelor judecătorești. Or, actele de înstrăinare au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 până când reclamanții s-ar fi putut prevala de dispozițiile acestei legi, invocând nevalabilitatea titlului statului și revendicarea bunului.

În concret, la data încheierii actelor de înstrăinare, nu a existat nici un demers administrativ, în justiție sau de publicitate privind retrocedarea bunului, iar notificările din 1 iulie 1996 sunt afectate de grave iregularități de comunicare, considerente pentru care, fără temei a fost admisă acțiunea principală și respinse cererile de intervenție. Recursurile pârâților sunt întemeiate. Din economia dispozițiilor art. 1295 C. civ. rezultă că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. În caz de vânzare a lucrului altuia, efectul translativ de proprietate rămâne inoperant dacă părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane.

În acest caz, jurisprudența acceptă unanim că vânzarea, reprezentând o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și este nulă absolut în baza art. 984 C. civ. Dacă contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda intereselor vânzătorului, pe riscul cumpărătorului, nulitatea operează în virtutea adagiului fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul). În speță, reclamanții, neavând alte probe concludente, au alegat în sprijinul acțiunii lor, fondată pe cauză ilicită și fraus omnia corrumpit, două împrejurări conexe faptului dedus judecății, solicitând să se constate, inductiv, că părțile din actele de înstrăinare au fost în cunoștință de cauză că bunul vândut este proprietatea autorului lor.

Mai întâi, s-au prevalat de existența a două hotărâri judecătorești prin care le-au fost retrocedate alte două imobile și care constată că autorul lor era exceptat de la naționalizare (în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950). Cum aceste hotărâri (nr. 741 din 29 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă și nr. 144 din 13 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă) sunt mult ulterioare actelor de înstrăinare atacate, ele sunt irelevante soluționării cauzei. Dimpotrivă, pe planul prezumției de bună credință a subdobânditorilor (intervenienți și pârâți în proces) rămâne concludentă apărarea acestora că la data încheierii actelor de înstrăinare, statul era titularul dreptului de proprietate și că până atunci reclamanții nu au atacat, administrativ, judecătorește ori în sistem de publicitate imobiliară, valabilitatea titlului statului.

Apoi, reclamanții au alegat notificarea, la 1 iulie 1996, premergător actelor de înstrăinare, a subdobânditorilor, ca dovadă a cunoașterii de către aceștia a ilicității acestor acte. Numai că notificarea nu a fost înmânată, ci afișată pe ușa imobilului, fără a se arăta și apartamentul, împrejurare care, în cazul unui imobil cu mai multe nivele și apartamente, cum este cel din speță, impune nulitatea procedurii de comunicare deoarece nu se poate verifica dacă afișarea a fost făcută pe ușa locuinței proprii a celui notificat. Cu atât mai mult, o asemenea iregularitate determină imposibilitatea raționamentului inductiv propus de reclamanți, știut fiind că potrivit art. 1203 C. civ. judecătorii sunt obligați să se întemeieze numai pe prezumții care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitate.

Or probabilitatea cunoașterii stării unui drept real, este o afirmație gravă care nu poate fi susținută de prezumții simple neconcludente. Drept urmare, în contextul arătat și în lipsa oricăror alte dovezi că ilicitatea cauzei actelor juridice în litigiu, a fost cunoscută de subdobânditori (intervenienți și pârâți în proces), se constată că fără temei instanța de apel a înlăturat buna lor credință (prezumată, iuris tantum, de lege) și, corelativ, a invalidat actele de înstrăinare din litigiu, prin a constata că sunt nule absolut. Ca atare, pentru toate aceste considerente, care fac de prisos examinarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâți, se impune admiterea recursurilor acestora din urmă și reformarea deciziei din apel cu consecința păstrării sentinței de primă instanță.

Corelativ, întrucât cheltuielile de judecată solicitate, nu mai sunt datorate, se impune respingerea recursului reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții M.C., M.S. și I.M. împotriva deciziei nr. 230 A din 15 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă. Modifică decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanții R.M.S. și R.R.F. împotriva sentinței civile nr. 1390 din 20 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2003.