ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5434/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 9 noiembrie 1999, R.M.S.

și R.R.F., au chemat în judecată, prin acțiune modificată și precizată

ulterior, pe Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București,

M.C., M.S. și I.M., pentru revendicarea imobilului compus din construcții și

438 mp teren, situat în București. Totodată au cerut constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40554 din 30 septembrie 1996,

încheiat cu pârâții M.C. și M.S., pentru apartamentul nr. 3 al imobilului și

nr. 41151 din 29 noiembrie 1996, încheiat cu pârâta I.M., pentru parterul

imobilului.

M.C., M.S. și I.M. au formulat

cereri de intervenție în interes propriu solicitând constatarea calității lor

de proprietari asupra apartamentelor cumpărate prin actele de înstrăinare

menționate în petitul acțiunii principale.

Tribunalul București, secția a IV –

a civilă, prin sentința nr. 1390 din 21 noiembrie 2001, a respins, ca nefondată

acțiunea principală și a admis cererile de intervenție așa cum au fost

formulate.

Curtea de Apel București, secția a

III – a civilă, prin decizia nr. 230 din 15 mai 2002, a admis apelul

reclamanților, a admis acțiunea principală așa cum a fost formulată. A respins,

ca nefondate, cererile de intervenție în interes propriu.

Soluția din apel a fost argumentată

în sensul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea

prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, deci fără titlu valabil. Actele

de înstrăinare atacate sunt lovite de nulitate absolută pentru reaua-credință a

subdobânditorilor (intervenienți și pârâți în recurs) care, deși notificați la

data de 1 iulie 1996 (premergător înstrăinării), nu au depus un minim de

diligențe pentru a afla situația juridică a apartamentelor cumpărate, respectiv

absența titlului valabil de proprietate a statului.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs toate părțile din proces. Reclamanții au invocat omisiunea

instanței de apel de a se pronunța asupra cererii lor de restituire a

cheltuielilor de judecată. Pârâții Municipiului București și Consiliul General

al Municipiului București au solicitat casarea deciziei atacate pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 7 C. proc. civ. arătând, în esență, că

titlul statului este valabil, că actele de înstrăinare au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și că nu a fost probată

reaua-credință a cumpărătorilor (intervenienți și pârâți în recurs). Mai mult,

anularea contractelor de vânzare-cumpărare a fost pronunțată cu violarea

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. referitoare la limitele efectelor cererii

de apel și ale art. 100 C. proc. civ. în raport de care notificările invocate

de reclamanți, fiind afectate de iregularități de comunicare, nu erau apte să înlăture

prezumția de bună-credință a subdobânditorilor.

Intervenienții-pârâți au cerut

reformarea soluției din apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și

10 C. proc. civ. arătând, în esență, că deși reclamanții nu au probat calitatea

lor procesuală și nici lipsa de valabilitate a titlului statului, acțiunea lor

a fost totuși admisă. Nu mai puțin, au fost anulate actele de înstrăinare, deși

prezumția de bună-credință de care se bucură subdobânditorii, nu a fost

înlăturată. Respectiv, instanța de apel a ignorat că minimul de diligențe cerut

subdobânditorilor are în vedere existența titlului vânzătorului și nu

valabilitatea acestuia, chestiune care, respectând disponibilitatea, este dată

în competența instanțelor judecătorești. Or, actele de înstrăinare au fost

încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995

până când reclamanții s-ar fi putut prevala de dispozițiile acestei legi,

invocând nevalabilitatea titlului statului și revendicarea bunului. În concret,

la data încheierii actelor de înstrăinare, nu a existat nici un demers

administrativ, în justiție sau de publicitate privind retrocedarea bunului, iar

notificările din 1 iulie 1996 sunt afectate de grave iregularități de

comunicare, considerente pentru care, fără temei a fost admisă acțiunea

principală și respinse cererile de intervenție.

Recursurile pârâților sunt

întemeiate.

Din economia dispozițiilor art. 1295

C. civ. rezultă că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de

proprietate din momentul încheierii lui.

În caz de vânzare a lucrului altuia,

efectul translativ de proprietate rămâne inoperant dacă părțile au încheiat

contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea

unei alte persoane. În acest caz, jurisprudența acceptă unanim că vânzarea,

reprezentând o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și este nulă absolut

în baza art. 984 C. civ. Dacă contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda

intereselor vânzătorului, pe riscul cumpărătorului, nulitatea operează în

virtutea adagiului fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul).

În speță, reclamanții, neavând alte

probe concludente, au alegat în sprijinul acțiunii lor, fondată pe cauză

ilicită și fraus omnia corrumpit, două împrejurări conexe faptului dedus

judecății, solicitând să se constate, inductiv, că părțile din actele de

înstrăinare au fost în cunoștință de cauză că bunul vândut este proprietatea

autorului lor. Mai întâi, s-au prevalat de existența a două hotărâri

judecătorești prin care le-au fost retrocedate alte două imobile și care

constată că autorul lor era exceptat de la naționalizare (în temeiul art. II

din Decretul nr. 92/1950). Cum aceste hotărâri (nr. 741 din 29 iunie 2000 a

Tribunalului București, secția a IV- a civilă și nr. 144 din 13 iunie 2001 a

Curții de Apel București, secția a IV- a civilă) sunt mult ulterioare actelor de

înstrăinare atacate, ele sunt irelevante soluționării cauzei. Dimpotrivă, pe

planul prezumției de bună credință a subdobânditorilor (intervenienți și pârâți

în proces) rămâne concludentă apărarea acestora că la data încheierii actelor

de înstrăinare, statul era titularul dreptului de proprietate și că până atunci

reclamanții nu au atacat, administrativ, judecătorește ori în sistem de

publicitate imobiliară, valabilitatea titlului statului.

Apoi, reclamanții au alegat

notificarea, la 1 iulie 1996, premergător actelor de înstrăinare, a

subdobânditorilor, ca dovadă a cunoașterii de către aceștia a ilicității

acestor acte. Numai că notificarea nu a fost înmânată, ci afișată pe ușa

imobilului, fără a se arăta și apartamentul, împrejurare care, în cazul unui

imobil cu mai multe nivele și apartamente, cum este cel din speță, impune

nulitatea procedurii de comunicare deoarece nu se poate verifica dacă afișarea

a fost făcută pe ușa locuinței proprii a celui notificat. Cu atât mai mult, o

asemenea iregularitate determină imposibilitatea raționamentului inductiv

propus de reclamanți, știut fiind că potrivit art. 1203 C. civ. judecătorii

sunt obligați să se întemeieze numai pe prezumții care să aibă o greutate și

puterea de a naște probabilitate. Or probabilitatea cunoașterii stării unui

drept real, este o afirmație gravă care nu poate fi susținută de prezumții

simple neconcludente.

Drept urmare, în contextul arătat și

în lipsa oricăror alte dovezi că ilicitatea cauzei actelor juridice în litigiu,

a fost cunoscută de subdobânditori (intervenienți și pârâți în proces), se

constată că fără temei instanța de apel a înlăturat buna lor credință

(prezumată, iuris tantum, de lege) și, corelativ, a invalidat actele de

înstrăinare din litigiu, prin a constata că sunt nule absolut.

Ca atare, pentru toate aceste

considerente, care fac de prisos examinarea celorlalte motive de recurs

invocate de pârâți, se impune admiterea recursurilor acestora din urmă și

reformarea deciziei din apel cu consecința păstrării sentinței de primă instanță.

Corelativ, întrucât cheltuielile de

judecată solicitate, nu mai sunt datorate, se impune respingerea recursului

reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâtul

Consiliul General al Municipiului București și intervenienții M.C., M.S. și I.M.

împotriva deciziei nr. 230 A din 15 mai 2002 a Curții de Apel București, secția

a III – a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanții R.M.S. și R.R.F. împotriva sentinței

civile nr. 1390 din 20 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2003.