ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
La data de 30 mai 2003 s-au luat
în examinare recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului
București reprezentat legal de Primarul General și intervenienții M.D.și M.M.,
precum și împotriva deciziei civile nr.576 din 28 noiembrie 2001 a Curții de
Apel București – secția a IV-a civilă.
Dezbaterile
au fost consemnate în încheierea cu data de 30 mai 2003 iar pronunțarea s-a
amânat la 10 iunie 2003 apoi la 19 iunie 2003.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de
față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la 3 februarie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1,
reclamanta D.M.a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului
București și S.C. „R.” S.A. solicitând ca prin sentință să se dispună obligarea
acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în
București, str.General Berthelot nr.69 A (fost nr.73), structurat pe 2 nivele,
având la parter 2 camere, bucătărie, cămară, cameră servitor și 3 camere, iar
la etaj 3 camere, baie, cămară și pod, precum și cota aferentă de 1/3 din
suprafața totală de 523 mp. pe care este clădit întregul imobil.
În
motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este încă moștenitoare, în calitate
de soție supraviețuitoare, a defunctului său soț, D.N.M., care la rândul său a
dobândit apartamentul ca succesor de pe urma surorii lui, D.E.M..
S-a
mai susținut că bunul a fost naționalizat prin aplicarea abuzivă a prevederilor
Decretului nr.92/1950, în condițiile în care D.E.M. era soră medicală și deci
beneficia de dispozițiile de excepție ale art.II din actul normativ menționat.
În consecință, imobilul nu intră sub incidența Legii nr.112/1995 și poate fi
revendicat.
La
termenul de judecată de la 28 mai 1998 au formulat în cauză cerere de
intervenție în interes propriu numiții M.D.și M.M., solicitând să fie respinsă
acțiunea principală.
Au
susținut că Decretul nr.92/1950 a fost corect aplicat, imoblilul fiind preluat
de către stat cu titlu, astfel încât reclamanta nu poate solicita restituirea
sa în natură.
Pe
de altă parte au arătat că, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare
nr.586/1996, au dobândit de la S.C. „R.V.” S.A. apartamentul în litigiu,
încheind actul cu bună-credință și având calitatea de proprietari.
Cererea
de intervenție a fost admisă în principiu prin încheierea din 1 aprilie 1999.
Examinând
probatoriul cu înscrisuri administrate, Judecătoria sectorului 1, prin sentința
civilă nr.8538 din 27 mai 1999, a admis cererea de intervenție și a respins
acțiunea principală ca nefondată.
Apelul
declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia
civilă nr.3349 A din 26 noiembrie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a
civilă. A fost desființată sentința și în baza prevederilor art.2 pct.1, lit.b
C. proc.civ. cauza a fost reținută pentru soluționarea în primă instanță de
către tribunal.
Pârâtul Municipiul București prin Primar general a declarat
recurs împotriva acestei decizii, care a fost constatat nul prin decizia civilă
nr.1583 din 26 aprilie 2000 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.
Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului
București, secția a III-a civilă sub nr.5983/1999.
În
fața acestei instanțe de fond, la data de 3 octombrie 2000, reclamanta a
formulat o cerere completatoare la acțiunea principală, solicitând să se
constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între
S.C. „R.-V.” S.A. și intervenienți.
S-a
arătat că actul a fost încheiat, ca vânzător, nu de către proprietarul bunului,
ci de către administrator și că au fost încălcate și o serie de condiții de
formă care conduc la nulitate.
A
mai precizat că înțelege să se judece în calitate de pârât cu Municipiul
București prin Primar General.
Soluționând
cauza ca instanță de fond, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin
sentința civilă nr.430 din 13 aprilie 2001, a admis acțiunea completată
formulată de reclamantă și a constatat nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare nr.568/112/1996 încheiat între pârâta S.C. „R.V.” S.A. și
intervenienți; s-a dispus de asemenea obligarea pârâților de a-i lăsa
reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu precum și
cota de 1/3 din terenul pe care este construit întregul imobil.
A
fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța reținut în esență
că: reclamanta are calitate procesuală activă iar imobilul revendicat este
cel
naționalizat prin Decretul nr.92/1950 (poziția nr.2160 din listele-anexă).
-
naționalizarea s-a făcut în mod abuziv, apartamentul intrând în patrimoniul
statului fără titlu deoarece proprietara, D.E.M., era casnică și deci se
încadra în excepțiile prevăzute de art.II din actul normativ menționat;
-
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. „R.V.” S.A. și
intervenienții M. este lovit de nulitate absolută întrucât vânzătoarea fusese
înștiințată de către reclamantă să nu înstrăineze iar aceasta din urmă
formulase și cerere de restituire în natură potrivit prevederilor Legii
nr.112/1995;
-
contractul de vânzare-cumpărare este nul și pentru că a fost încheiat de S.C.
„R.V.” S.A. în nume propriu fără să existe un mandat special în acest sens din
partea Primăriei Municipiului București;
-
intervenienții nu se pot prevala de bună credință la încheierea contractului
întrucât aveau posibilitatea să cunoască situația juridică reală a imobilului.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apeluri pârâții S.C.”R.V.” S.A. și Consiliul
General al Municipiului București prin Primar General, precum și intervenienții
M.D.și M.M..
Curtea
de Apel București, secția a IV-a civilă prin decizia nr.576 din 28 noiembrie
2001 a respins ca tardiv declarat apelul formulat de pârâta S.C. „R.V.” S.A. și
ca nefondate apelurile pârâtului Consiliul General al Municipiului București și
ale intervenienților M..
În
privința apelului declarat de pârâta S.C. „R.V.” S.A. insntanța a reținut că
s-a depășit termenul de 15 zile prevăzut de art.284 C.proc.civ., hotărârea
instanței de fond fiind comunicată părții la 25 iunie 2001 iar apelul declarându-se
abia la 16 iulie 2001.
Referitor
la criticile formulate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București
s-a arătat că acestea sunt nefondate deoarece:
-
acest pârât are, ca de altfel și Municipiul București reprezentat prin Primar,
calitate procesuală pasivă în cauză;
-
autoarea reclamantei, fiind casnică, a fost în mod corect considerată ca
exceptată de la măsura naționalizării, în condițiile art.II din Decretul
nr.92/1950;
-
contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu intervenienții M. nu poate produce
efecte, buna-credință a acestora nefiind probată.
În
fine, analizându-se apelul declarat de către intervenienții M., s-a arătat în
principal că:
-
naționalizarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, neținându-se seama de
faptul că proprietara făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la
luarea măsurii, în condițiile art.II din Decretul nr.92/1950;
-
nu s-a dovedit buna-credință a intervenienților la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, astfel încât acesta nu poate produce efectele translative
de proprietate pretinse.
Împotriva
acestei decizii au declarat recursuri pârâtul Consiliul General al Municipiului
București prin Primar General și intervenienții M.D.și M. M.
În
recursul său, pârâtul a formulat o primă critică întemeiată pe dispozițiile
art.304 pct.7 C.proc.civ., susținând că există o contradicție în argumentele
din decizie cu privire la calitatea sa procesuală pasivă. Astfel, deși s-a
motivat că nici Primarul și nici Consiliul General al Muncipiului București nu
stau în proces în nume propriu, ci ca reprezentați ai unității administrativ
teritoriale, totuși s-a conferit legitimare procesuală pasivă pârâtului
Consiliul General al Municipiului București.
Al
doilea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art.304 pct.9 C.proc.civ.
vizează nelegalitatea deciziei sub mai multe aspecte:
-
nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul naționalizat și cel revendicat;
-
în mod greșit autoarea reclamantei a fost considerată exceptată de la măsura
naționalizării conform prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950;
-
contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului către intervenienți nu este
afectat de nici o cauză de nulitate absolută, mandatul general al vânzătorului
S.C. „R.V.” S.A. decurgând din prevederile Legii nr.112/1995.
În
recursul lor, intervenienții M. au susținut în primul rând că hotărârile sunt
nelegale în sensul prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ., instanța de apel
omițând în mod nejustificat să facă aplicarea art.46 din Legea nr.10/2001 și să
constate că sunt proprietarii apartamentului întrucât l-au dobândit cu bună
credință.
Au
mai arătat că actul translativ de proprietate s-a încheiat în condițiile
legale, cu respectarea condițiilor, termenelor și procedurii prevăzute de Legea
nr.112/1995, mandatul dat de Primăria Municipiului București către S.C. „R.V.”
decurgând din prevederile acestui act normativ.
O
altă critică s-a întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.10 C.proc.civ.,
susținându-se că instanțele au apreciat în mod greșit probatoriile administrate
în cauză în ceea ce privește calitatea autoarei reclamante de a fi exceptată de
la aplicarea măsurii naționalizării conform prevederilor art.II din Decretul
nr.92/1950.
Intimata
reclamantă a formulat întâmpinare, intitulată „Notă de susținere”, prin care a
solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Părțile
au depus la dosarul cauzei înscrisuri conform dispozițiilor art.305 C.proc.civ.
Examinând
întregul material probator administrat în cauză, Curtea reține că esențiale
pentru soluționarea problemelor deduse judecății sunt două aspecte, care de
altfel fac și obiectul recursurilor:
1.
Dacă titlul statului este sau nu valabil în
raport de modul în care
au
fost aplicate prevederile Decretului nr.92/1950;
2.
Dacă înstrăinarea apartamentului către intervenienții M. își produce sau nu
efectele, contractul de vânzare-cumpărare fiind nul sau, dimpotrivă, valid.
În
funcție de aceste probleme vor fi grupate și analizate motivele de recurs.
În
ceea ce privește validitatea titlului statului, Curtea reține că recursurile
sunt nefondate.
Instanțele
au apreciat în mod corect, pe baza materialului probator administrat, că titlul
statului nu este valabil, măsura naționalizării luându-se cu încălcarea
dispozițiilor Decretului nr.92/1950.
Este
cert că autoarea reclamantei, care a dobândit apartamentul prin act dotal și în
cursul anului 1950 s-a încadrat în muncă, fiind soră medicală, nu putea fi
considerată un „exploatator de locuințe” în sensul prevederilor art.I din
Decretul nr.92/1950. Autoarea reclamantei era casnică la momentul
naționalizării, nu avea în proprietate decât un corp de clădire format din 3
apartamente și nu obținea venituri din închirierea acestora, astfel încât în
mod corect s-a apreciat că erau pe deplin incidente dispozițiile de excepție
ale art.II din Decretul nr.92/1950.
Este
de asemenea nefondată critica referitoare la o pretinsă lipsă de identitate
fizică între imobilul revendicat și cel menționat în actele dosarului ca
aparținând autoarei reclamantei. Cu înscrisuri oficiale necombătute, depuse
chiar și în faza de recurs, s-a făcut dovada evoluției în timp a adresei
poștale
a imobilului iar titlurile de proprietate nu lasă loc nici unei îndoieli sub
acest aspect.
În
fine, nu există o contradicție în argumentarea deciziei cu privire la calitatea
pârâtei Consiliul General al Municipiului București de a sta în proces.
Curtea
de Apel a motivat în mod corect că pârâtul C.G.M.B. acționează ca reprezentant
al unității administrativ-teritoriale, în speță Municipiul București, ceea ce
nu este în dezacord cu considerarea acestei persoane juridice ca având calitate
procesuală pasivă.
Recursurile
sunt însă fondate în ceea ce privește aprecierea validității și efectelor
contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. „R.V.” S.A. și
intervenienții M..
Instanțele
au considerat în mod greșit că acest act translativ de proprietate este afectat
de o cauză de nulitate absolută și anume lipsa unui mandat special dat de
propriretarul aparent – Primăria Municipiului – unității vânzătoare – S.C.
„R.V.” S.A.
Această
concluzie este eronată din mai multe puncte de vedere:
-
în sistemul dreptului civil român, vânzarea lucrului altuia nu atrage nulitatea
absolută a actului juridic, ci alte soluții juridice – remediu;
-
atribuția unității vânzătoare de a înstrăina bunul rezultă în mod direct și
explicit atât din actele normative care îi reglementează activitatea, cât, mai
ales, din prevederile Legii nr.112/1995 și a Normelor metodologice emise în
baza ei;
-
motivând în drept teza nulității absolute, tribunalul se referă la un text –
art.1506 alin.2 C.civ., care nu are nici o legătură cu cauza.
Pe
de altă parte – și acesta este elementul esențial – nu s-a făcut nici o dovadă
în sensul că intervenienții M. ar fi fost de rea-credință la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect Curtea de Apel argumentează
în mod eronat că intervenienții nu și-au deovedit buna-credință, inversând
astfel sarcina probei.
În
fapt însă, după expirarea termenului precizat de art.9 din Legea nr.112/1995,
intervenienții, care erau chiriași în apartament, au făcut cerere de cumpărare
a apartamentului care le-a fost aprobată de unitatea
de
stat specializată. La momentul cererii, ca de altfel și la cel al încheierii
contractului, intervenienții nu fuseseră notificați și nu exista vreo acțiune
în revendicare pe rolul instanțelor (ea s-a formulat de către reclamantă după
circa un an, în februarie 1998).
În
aceste condiții, afirmația instanțelor în sensul că intervenienții, dacă ar fi
făcut demersuri, ar fi aflat situația juridică a imobilului, nu are suport
probator.
Împrejurarea
că reclamanta a formulat la organele administrative o cerere de restituire în
natură a apartamentului, intervenită pe dispozițiile Legii nr.112/1995 nu
schimbă această situație. Era evident că, în baza actului normativ menționat,
reclamanta nu putea obține o restituire în natură întrucât nu locuia în
apartamentul respectiv.
Toate
aceste împrejurări atestă în mod cert că la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, care este valid, intervenienții au fost de bună credință.
Or,
este unanim admis că principiul desființării actului subsecvent (în speță acest
contract, în raport de constatarea nevalabilității titlului statului) cunoaște
în aplicarea sa o importantă excepție, și anume situația dobânditorului de bună
credință și cu titlu oneros, ceea ce dă expresie ocrotirii aparenței de drept
și securității dinamice a circuitului civil și în raport de care acțiunea
trebuia respinsă.
Așa
fiind, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 și art.312 alin.3 C.proc.civ. se
vor admite recursurile și se va modifica decizia Curții de Apel în sensul
admiterii apelurilor declarate de aceeași pârâți împotriva deciziei
tribunalului. Va fi schimbată această situație în sensul respingerii acțiunii
reclamantei, așa cum a fost completată, ca neîntemeiată.
Se
vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de
Consiliul General al Municipiului București prin Primar General și pârâții
intervenienți M.D.și M.M. împotriva deciziei nr.576 din 28 noiembrie 2001 a
Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că
admite apelurile declarate de aceleași părți împotriva sentinței civile nr.430
din 13 aprilie 2001 a Tribunalului București – secția a III-a civilă în sensul
că respinge acțiunea reclamantei D.M., astfel cum a fost completată ca
neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.