ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2003

La data de 30 mai 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București reprezentat legal de Primarul General și intervenienții M.D.și M.M., precum și împotriva deciziei civile nr.576 din 28 noiembrie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 30 mai 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 10 iunie 2003 apoi la 19 iunie 2003. CURTEA, Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 februarie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamanta D.M.a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C.

„R.” S.A. solicitând ca prin sentință să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, str.General Berthelot nr.69 A (fost nr.73), structurat pe 2 nivele, având la parter 2 camere, bucătărie, cămară, cameră servitor și 3 camere, iar la etaj 3 camere, baie, cămară și pod, precum și cota aferentă de 1/3 din suprafața totală de 523 mp. pe care este clădit întregul imobil. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este încă moștenitoare, în calitate de soție supraviețuitoare, a defunctului său soț, D.N.M., care la rândul său a dobândit apartamentul ca succesor de pe urma surorii lui, D.E.M.. S-a mai susținut că bunul a fost naționalizat prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr.92/1950, în condițiile în care D.E.M.

era soră medicală și deci beneficia de dispozițiile de excepție ale art.II din actul normativ menționat. În consecință, imobilul nu intră sub incidența Legii nr.112/1995 și poate fi revendicat. La termenul de judecată de la 28 mai 1998 au formulat în cauză cerere de intervenție în interes propriu numiții M.D.și M.M., solicitând să fie respinsă acțiunea principală. Au susținut că Decretul nr.92/1950 a fost corect aplicat, imoblilul fiind preluat de către stat cu titlu, astfel încât reclamanta nu poate solicita restituirea sa în natură. Pe de altă parte au arătat că, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr.586/1996, au dobândit de la S.C. „R.V.” S.A. apartamentul în litigiu, încheind actul cu bună-credință și având calitatea de proprietari.

Cererea de intervenție a fost admisă în principiu prin încheierea din 1 aprilie 1999. Examinând probatoriul cu înscrisuri administrate, Judecătoria sectorului 1, prin sentința civilă nr.8538 din 27 mai 1999, a admis cererea de intervenție și a respins acțiunea principală ca nefondată. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr.3349 A din 26 noiembrie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A fost desființată sentința și în baza prevederilor art.2 pct.1, lit.b C. proc.civ. cauza a fost reținută pentru soluționarea în primă instanță de către tribunal. Pârâtul Municipiul București prin Primar general a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost constatat nul prin decizia civilă nr.1583 din 26 aprilie 2000 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr.5983/1999. În fața acestei instanțe de fond, la data de 3 octombrie 2000, reclamanta a formulat o cerere completatoare la acțiunea principală, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. „R.-V.” S.A. și intervenienți. S-a arătat că actul a fost încheiat, ca vânzător, nu de către proprietarul bunului, ci de către administrator și că au fost încălcate și o serie de condiții de formă care conduc la nulitate. A mai precizat că înțelege să se judece în calitate de pârât cu Municipiul București prin Primar General. Soluționând cauza ca instanță de fond, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr.430 din 13 aprilie 2001, a admis acțiunea completată formulată de reclamantă și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.568/112/1996 încheiat între pârâta S.C.

„R.V.” S.A. și intervenienți; s-a dispus de asemenea obligarea pârâților de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu precum și cota de 1/3 din terenul pe care este construit întregul imobil. A fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța reținut în esență că: reclamanta are calitate procesuală activă iar imobilul revendicat este cel naționalizat prin Decretul nr.92/1950 (poziția nr.2160 din listele-anexă). - naționalizarea s-a făcut în mod abuziv, apartamentul intrând în patrimoniul statului fără titlu deoarece proprietara, D.E.M., era casnică și deci se încadra în excepțiile prevăzute de art.II din actul normativ menționat; - contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C.

„R.V.” S.A. și intervenienții M. este lovit de nulitate absolută întrucât vânzătoarea fusese înștiințată de către reclamantă să nu înstrăineze iar aceasta din urmă formulase și cerere de restituire în natură potrivit prevederilor Legii nr.112/1995; - contractul de vânzare-cumpărare este nul și pentru că a fost încheiat de S.C. „R.V.” S.A. în nume propriu fără să existe un mandat special în acest sens din partea Primăriei Municipiului București; - intervenienții nu se pot prevala de bună credință la încheierea contractului întrucât aveau posibilitatea să cunoască situația juridică reală a imobilului. Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri pârâții S.C.”R.V.” S.A. și Consiliul General al Municipiului București prin Primar General, precum și intervenienții M.D.și M.M..

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin decizia nr.576 din 28 noiembrie 2001 a respins ca tardiv declarat apelul formulat de pârâta S.C. „R.V.” S.A. și ca nefondate apelurile pârâtului Consiliul General al Municipiului București și ale intervenienților M.. În privința apelului declarat de pârâta S.C. „R.V.” S.A.

insntanța a reținut că s-a depășit termenul de 15 zile prevăzut de art.284 C.proc.civ., hotărârea instanței de fond fiind comunicată părții la 25 iunie 2001 iar apelul declarându-se abia la 16 iulie 2001. Referitor la criticile formulate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București s-a arătat că acestea sunt nefondate deoarece: - acest pârât are, ca de altfel și Municipiul București reprezentat prin Primar, calitate procesuală pasivă în cauză; - autoarea reclamantei, fiind casnică, a fost în mod corect considerată ca exceptată de la măsura naționalizării, în condițiile art.II din Decretul nr.92/1950; - contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu intervenienții M. nu poate produce efecte, buna-credință a acestora nefiind probată.

În fine, analizându-se apelul declarat de către intervenienții M., s-a arătat în principal că: - naționalizarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, neținându-se seama de faptul că proprietara făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la luarea măsurii, în condițiile art.II din Decretul nr.92/1950; - nu s-a dovedit buna-credință a intervenienților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât acesta nu poate produce efectele translative de proprietate pretinse. Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primar General și intervenienții M.D.și M. M. În recursul său, pârâtul a formulat o primă critică întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ., susținând că există o contradicție în argumentele din decizie cu privire la calitatea sa procesuală pasivă.

Astfel, deși s-a motivat că nici Primarul și nici Consiliul General al Muncipiului București nu stau în proces în nume propriu, ci ca reprezentați ai unității administrativ teritoriale, totuși s-a conferit legitimare procesuală pasivă pârâtului Consiliul General al Municipiului București. Al doilea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art.304 pct.9 C.proc.civ. vizează nelegalitatea deciziei sub mai multe aspecte: - nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul naționalizat și cel revendicat; - în mod greșit autoarea reclamantei a fost considerată exceptată de la măsura naționalizării conform prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950; - contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului către intervenienți nu este afectat de nici o cauză de nulitate absolută, mandatul general al vânzătorului S.C.

„R.V.” S.A. decurgând din prevederile Legii nr.112/1995. În recursul lor, intervenienții M. au susținut în primul rând că hotărârile sunt nelegale în sensul prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ., instanța de apel omițând în mod nejustificat să facă aplicarea art.46 din Legea nr.10/2001 și să constate că sunt proprietarii apartamentului întrucât l-au dobândit cu bună credință. Au mai arătat că actul translativ de proprietate s-a încheiat în condițiile legale, cu respectarea condițiilor, termenelor și procedurii prevăzute de Legea nr.112/1995, mandatul dat de Primăria Municipiului București către S.C. „R.V.” decurgând din prevederile acestui act normativ.

O altă critică s-a întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.10 C.proc.civ., susținându-se că instanțele au apreciat în mod greșit probatoriile administrate în cauză în ceea ce privește calitatea autoarei reclamante de a fi exceptată de la aplicarea măsurii naționalizării conform prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, intitulată „Notă de susținere”, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Părțile au depus la dosarul cauzei înscrisuri conform dispozițiilor art.305 C.proc.civ.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea reține că esențiale pentru soluționarea problemelor deduse judecății sunt două aspecte, care de altfel fac și obiectul recursurilor: 1. Dacă titlul statului este sau nu valabil în raport de modul în care au fost aplicate prevederile Decretului nr.92/1950; 2. Dacă înstrăinarea apartamentului către intervenienții M. își produce sau nu efectele, contractul de vânzare-cumpărare fiind nul sau, dimpotrivă, valid. În funcție de aceste probleme vor fi grupate și analizate motivele de recurs. În ceea ce privește validitatea titlului statului, Curtea reține că recursurile sunt nefondate. Instanțele au apreciat în mod corect, pe baza materialului probator administrat, că titlul statului nu este valabil, măsura naționalizării luându-se cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950.

Este cert că autoarea reclamantei, care a dobândit apartamentul prin act dotal și în cursul anului 1950 s-a încadrat în muncă, fiind soră medicală, nu putea fi considerată un „exploatator de locuințe” în sensul prevederilor art.I din Decretul nr.92/1950. Autoarea reclamantei era casnică la momentul naționalizării, nu avea în proprietate decât un corp de clădire format din 3 apartamente și nu obținea venituri din închirierea acestora, astfel încât în mod corect s-a apreciat că erau pe deplin incidente dispozițiile de excepție ale art.II din Decretul nr.92/1950. Este de asemenea nefondată critica referitoare la o pretinsă lipsă de identitate fizică între imobilul revendicat și cel menționat în actele dosarului ca aparținând autoarei reclamantei.

Cu înscrisuri oficiale necombătute, depuse chiar și în faza de recurs, s-a făcut dovada evoluției în timp a adresei poștale a imobilului iar titlurile de proprietate nu lasă loc nici unei îndoieli sub acest aspect. În fine, nu există o contradicție în argumentarea deciziei cu privire la calitatea pârâtei Consiliul General al Municipiului București de a sta în proces. Curtea de Apel a motivat în mod corect că pârâtul C.G.M.B. acționează ca reprezentant al unității administrativ-teritoriale, în speță Municipiul București, ceea ce nu este în dezacord cu considerarea acestei persoane juridice ca având calitate procesuală pasivă. Recursurile sunt însă fondate în ceea ce privește aprecierea validității și efectelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C.

„R.V.” S.A. și intervenienții M.. Instanțele au considerat în mod greșit că acest act translativ de proprietate este afectat de o cauză de nulitate absolută și anume lipsa unui mandat special dat de propriretarul aparent – Primăria Municipiului – unității vânzătoare – S.C. „R.V.” S.A. Această concluzie este eronată din mai multe puncte de vedere: - în sistemul dreptului civil român, vânzarea lucrului altuia nu atrage nulitatea absolută a actului juridic, ci alte soluții juridice – remediu; - atribuția unității vânzătoare de a înstrăina bunul rezultă în mod direct și explicit atât din actele normative care îi reglementează activitatea, cât, mai ales, din prevederile Legii nr.112/1995 și a Normelor metodologice emise în baza ei; - motivând în drept teza nulității absolute, tribunalul se referă la un text – art.1506 alin.2 C.civ., care nu are nici o legătură cu cauza.

Pe de altă parte – și acesta este elementul esențial – nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că intervenienții M. ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect Curtea de Apel argumentează în mod eronat că intervenienții nu și-au deovedit buna-credință, inversând astfel sarcina probei. În fapt însă, după expirarea termenului precizat de art.9 din Legea nr.112/1995, intervenienții, care erau chiriași în apartament, au făcut cerere de cumpărare a apartamentului care le-a fost aprobată de unitatea de stat specializată. La momentul cererii, ca de altfel și la cel al încheierii contractului, intervenienții nu fuseseră notificați și nu exista vreo acțiune în revendicare pe rolul instanțelor (ea s-a formulat de către reclamantă după circa un an, în februarie 1998). În aceste condiții, afirmația instanțelor în sensul că intervenienții, dacă ar fi făcut demersuri, ar fi aflat situația juridică a imobilului, nu are suport probator.

Împrejurarea că reclamanta a formulat la organele administrative o cerere de restituire în natură a apartamentului, intervenită pe dispozițiile Legii nr.112/1995 nu schimbă această situație. Era evident că, în baza actului normativ menționat, reclamanta nu putea obține o restituire în natură întrucât nu locuia în apartamentul respectiv. Toate aceste împrejurări atestă în mod cert că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care este valid, intervenienții au fost de bună credință. Or, este unanim admis că principiul desființării actului subsecvent (în speță acest contract, în raport de constatarea nevalabilității titlului statului) cunoaște în aplicarea sa o importantă excepție, și anume situația dobânditorului de bună credință și cu titlu oneros, ceea ce dă expresie ocrotirii aparenței de drept și securității dinamice a circuitului civil și în raport de care acțiunea trebuia respinsă.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 și art.312 alin.3 C.proc.civ. se vor admite recursurile și se va modifica decizia Curții de Apel în sensul admiterii apelurilor declarate de aceeași pârâți împotriva deciziei tribunalului. Va fi schimbată această situație în sensul respingerii acțiunii reclamantei, așa cum a fost completată, ca neîntemeiată. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Consiliul General al Municipiului București prin Primar General și pârâții intervenienți M.D.și M.M. împotriva deciziei nr.576 din 28 noiembrie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că admite apelurile declarate de aceleași părți împotriva sentinței civile nr.430 din 13 aprilie 2001 a Tribunalului București – secția a III-a civilă în sensul că respinge acțiunea reclamantei D.M., astfel cum a fost completată ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.