ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5283/2003

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 13 iunie 2000 reclamanții

B.S. și B.R. au chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului București

și R.G.A.B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate să le

lase în deplină proprietate terenul în suprafață de 117,22 mp situat în

București.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că terenul revendicat a fost proprietatea numitei A.A., decedată la 12

noiembrie 1979 și potrivit certificatului de moștenitor nr. 83 din 28 ianuarie

1991 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 5, imobilul a fost moștenit

de B.P., căruia, în calitate de fiu, i-a revenit întreaga masă succesorală. La

data de 3 iunie 1995 a decedat B.P. și în conformitate cu certificatul de

moștenitor nr. 20 din 20 decembrie 1995 eliberat de Biroul Notarului Public

B.G., succesori ai defunctului B.P. sunt reclamanta B.S.– soție

supraviețuitoare și reclamantul B.R. – fiu.

Mai susțin reclamanții că terenul

revendicat le-a fost preluat și îngrădit în mod abuziv în anul 1994, fără nici

o înștiințare și fără o bază legală. Deși pârâta R.G.A.B. susține că terenul

din sectorul 4, a fost expropriat prin Decretul nr. 236/1983, totuși Guvernul

României – Secretariatul General, prin adresa nr. 208/A din 18 mai 2000 a

arătat că „în anexele Decretului nr. 236/1983 nu figurează imobilul nr. 2 A, proprietar

A.A.”.

Tribunalul București, secția a III –

a civilă, prin sentința nr. 1144 din 1 noiembrie 2000, a admis acțiunea

reclamanților și a obligat pe pârâte să le lase în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București,  , format din teren în suprafață de

117,22 mp.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a

motivat că: „din conținutul adresei nr. 881/2000 a Regiei Generale de Apă

București rezultă că  imobilul ar  fi trecut în proprietatea statului prin

Decret nr. 236/1983 (act normativ de expropriere …). Însă din analiza anexelor

acestui act normativ, ca și din adresa 108 A/2000 a Guvernului României nu

rezultă că terenul ar fi fost expropriat în baza actului normativ. Ca atare, înseamnă

că pârâții Consiliul General al Municipiului București și R.G.A.B. care dețin

și administrează în prezent imobilul, nu pot opune nici un titlu care să

justifice această situație de fapt”.

Apelurile declarate împotriva

acestei sentințe de pârâții Municipiul București și S.C. A.N. S.A. București,

au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 134/A din 19 martie 2001 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei dată în apel,

prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat recurs

pârâta S.C. A.N. S.A. București, care a invocat următoarele motive de casare:

R.G.A.B., actuala S.C. A.N. S.A. București a invocat încă de la instanța de

fond lipsa calității procesuale pasive, motivând că nu este decât administrator

al terenurilor și rețelelor de apă și canalizare al căror proprietar este

municipalitatea; conform art. 1 din Hotărârea nr. 296 din 16 decembrie 1999 a

Consiliului Local al Municipiului București, terenul revendicat de reclamanți

face parte din categoria de bunuri ce aparțin domeniului privat al Municipiului

București; întrucât nu are calitate procesuală pasivă, pârâta-recurentă a cerut

„desființarea parțială” a hotărârilor criticate și „scoaterea S.C. A.N. S.A.

București din cauză”.

Recursul pârâtei este fondat dar în

temeiul unui motiv de ordine publică ce a fost pus în dezbaterea părților și

care urmează a fi analizat conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Competența materială a instanțelor

judecătorești (ratione materiae) presupune o delimitare între instanțe de grad

diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional

(după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după

valoare, după obiectul sau natura cererii) în Codul de procedură civilă, Legea

de organizare judecătorească, Legea Curții Supreme de Justiție, precum și în

unele acte normative speciale. Competența materială este reglementată de norme

imperative, care au caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să

deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței.

Potrivit art. 1, pct. 1 C. proc. civ.,

judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară

de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Primul articol al Codului de

procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicție a

judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanțe au o jurisdicție de

excepție, în sensul că ele pot soluționa cauze civile în primă instanță numai

în baza unor dispoziții normative care le atribuie în mod expres o atare

competență.

Textul art. 1 C. proc. civ. admite

două categorii de excepții de la regula plenitudinii de jurisdicție, menționată

mai sus, o primă excepție, care interesează în speță, referindu-se la cauzele

„date prin lege în competența altor instanțe”. În acest sens, Codul de

procedură civilă, prin art. 2 și art. 3, atribuie o competență de fond, prin

excepție, tribunalelor și curților de apel.

În cauza dedusă recursului de față,

instanțele au fost investite de reclamanți cu o acțiune în revendicarea unui

teren în suprafață de 117,22 mp. Cu toate că, în urma unui probatoriu

insuficient și a lipsei de rol activ, instanțele nu au stabilit, cu

certitudine, în ce condiții ori în baza cărui titlu nemișcătorul a fost preluat

de stat sau de alte instituții, totuși, s-a probat fără putință de tăgadă că

terenul nu a format obiectul unei exproprieri. Totodată, nici părțile nu au

precizat o valoare anume a terenului și nici instanțele nu au fost preocupate

ca, pe bază de expertiză de specialitate, să determine o atare valoare, pentru

a fi incidente prevederile art. 2, pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În aceste condiții, acțiunea în

revendicare formulată de proprietarii neposesori împotriva posesorului

neproprietar este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află

nemișcătorul, conform art. 1, pct. 1 și art. 13, pct. 1 C. proc. civ.

Tribunalul, ca instanță de fond, nu

a fost competent să soluționeze o astfel de acțiune deoarece, în conformitate

cu prevederile art. 2 lit. e) C. proc. civ. tribunalele judecă, în primă

instanță, doar pricinile referitoare la expropriere, instanțele având obligația

de a examina, chiar din oficiu, competența lor materială.

Față de cele ce preced, recursul

pârâtei va fi admis, vor fi casate hotărârile pronunțate cu neobservarea

normelor legale imperative referitoare la competența după materie, cauza urmând

să fie trimisă spre competentă soluționare Judecătoriei sectorului 4 București,

ca instanță de fond.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de S.C.

A.N. S.A. București

împotriva deciziei nr. 134/A  din 19 martie 2001 a Curții de Apel

București, secția a III – a civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința civilă nr. 1144 din 1 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, și trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei sector

4 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  10 decembrie 2003.