ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 24 martie 1998, reclamanții O.O., P.R., S.V. și S.L. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se constate că ei sunt proprietarii imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 335 m.p. și să se dispună obligarea pârâtului de a se abține de la orice tulburare a exercitării dreptului lor de proprietate și a liberei posesii asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, au arătat că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10056 din 13 iulie 1971 și transcris în registrul de transcripțiuni, O.O.

și O.L. (în prezent decedată, drepturile acesteia revenind soțului supraviețuitor și fiicei P.R.) au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 36,80% din terenul ce compune imobilul situat în București, și asupra apartamentului nr. 2 iar S.V. și S.L. au devenit proprietarii celeilalte cote indivize de teren și asupra apartamentului nr. 3 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3696 din 7 aprilie 1973. Au mai susținut că, în anul 1987, construcția a fost demolată, fără a exista un decret de expropriere, iar terenul a fost considerat ca trecut în proprietatea statului. Pe parcursul judecății, s-a înregistrat decesul reclamantului O.O., motiv pentru care a fost introdusă în cauză, în aceeași calitate, P.R.

– unică moștenitoare. Judecătoria sectorului 3 București, pe baza materialului probator administrat – actele de proprietate perfectate de reclamanți – în copii xerox – expertiza topografică efectuată de inginerul C.A., memoriul tehnic întocmit de S.M. Av SRL, relațiile primite în scris de la Primăria Municipiului București – Direcția de Administrație, Direcția Evidența Proprietății, Direcția Generală de Investiții – Serviciul de Pregătire Investiții, de la S.C. „T.A.” SA București, a admis acțiunea, a constatat că reclamanții sunt proprietarii terenului în suprafață de 335 m.p. situat în București, a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În sentință s-a reținut că imobilul construcție a fost demolat în totalitate și că reclamanții nu au primit despăgubiri. Sentința a fost apelată de către pârâta Primăria Municipiului București care a susținut că imobilul a trecut la stat prin H.G. nr. 55/1990 – anexa 17 pct. 89 – potrivit căreia proprietarii urmau să fie despăgubiți, că beneficiarul terenului este Ministerul Culturii – așa cum se menționează în raportul de expertiză. Tribunalul București, secția a IV – a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 3014 din 20 noiembrie 2000, a respins apelul pârâtei ca nefondat. Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General, care a ridicat excepția necompetenței materiale a judecătoriei de a judeca pricina că în cauză ar fi vorba de un imobil expropriat prin H.G.

nr. 556/1990 și a solicitat casarea hotărârilor anterioare (a judecătoriei și a tribunalului) și trimiterea cauzei, spre judecare, în primă instanță, la Tribunalul București. Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 138 din 28 martie 2002, a admis recursul pârâtului, a casat decizia tribunalului, a admis apelul declarat împotriva sentinței judecătoriei, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre soluționare în primă instanță, la Tribunalul București. Pricina a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ la nr. 4997/2001. Prin sentința nr. 611 din 19 septembrie 2001, tribunalul, sesizat să judece pricina în fond, a respins acțiunea, reținând în esență, că terenul a constituit obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică, fiind trecut în proprietatea statului, cu plata către reclamanți a unor despăgubiri plată care nu s-a dovedit că a fost onorată de către stat.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții, care au susținut că din probele administrate nu ar rezulta că imobilul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, că singurul act de preluare a terenului – fără despăgubiri – este decizia nr. 17/1962 a fostului Sfat Popular Tudor Vladimirescu și că, terenul revendicat a devenit loc viran, neafectat de construcții. Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia nr. 138 din 23 martie 2002, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința tribunalului în sensul admiterii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut: că imobilul a fost corect individualizat; că reclamanții și-au dovedit calitatea de foști proprietari cu actele de vânzare-cumpărare depuse la dosar; că, în cauză nu s-a dovedit existența unui act normativ de expropriere; că decizia nr. 17/1962 a fostului Sfat Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, în care se face vorbire de trecerea construcției și a terenului de 178 m.p. în administrarea fostei Întreprinderi de Administrație Locală – cu referire la Decretul nr. 111/1951, nu are nici un temei legal; că, pentru imobilul în cauză – preluat de stat fără nici o formalitate, nu s-au primit despăgubiri; că potrivit raportului de expertiză, terenul în suprafață totală de 335,25 m.p., este loc viran iar 6,60 m.p.

reprezintă taluzul gropii de fundare a fostului obiectiv

OPERA ROMÂNĂ.

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs Primăria Municipiului București, prin Primarul General, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 din C. proc. civ. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei din apel în sensul respingerii acțiunii. În dezvoltarea motivului, precizat de art. 304 pct. 10 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că nu a identificat corect imobilul. Sub acest aspect, recurenta reproșează instanței: că nu a avut în vedere adresa înregistrată la Direcția Generală Juridică, Legislație, Contencios la nr. 2221 din 2 aprilie 1999, emisă de Direcția Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București, din care rezultă clar faptul că fosta stradă B. se identifică a fi în prezent str. Dr.

I.F., și nici împrejurarea că pe planurile topografice deținute în arhiva Direcției Cadastru, adresa din strada B. nr. 20 B nu este identificată; că nu s-a pronunțat asupra adresei nr. 2138/2002, emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatura Urbană din care rezultă că pe raza administrativ-teritorială a Municipiului București au existat două artere de circulație cu denumirea de strada Bradului; că nu s-a depus la dosar titlul de proprietate al imobilului care ar fi putut pune în evidență date utile identificării bunului în litigiu. În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta susține că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza H.G.

nr. 556/1990, deci cu titlu, că pentru această trecere la stat a imobilului au fost plătite despăgubiri, că imobilul de construcție a fost decedat pentru realizarea Centrului Național Cântarea României, beneficiarul investiției fiind Ministerul Culturii. Recursul este întemeiat în sensul considerentelor care urmează: Principiul reglementat de art. 1169 din C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere în justiție trebuie să o dovedească, își găsește aplicarea deopotrivă și în materia revendicării, ceea ce înseamnă că reclamantul dintr-o atare acțiune este ținut să dovedească dreptul său de proprietate. Atunci când reclamantul se pretinde proprietar în baza unui act juridic (vânzare, donație, succesiune etc.), în considerarea principiului expus, dovada dreptului de proprietate trebuie făcută din autor în autor și cu titluri scrise.

Potrivit aceluiași text din C. civ., promovarea unei acțiuni în revendicare în baza art. 480 și art. 481 din C. civ. nu poate fi concepută fără o identificare corectă, pe bază de acte, a bunului revendicat. În speță, reclamanții și-au legitimat calitatea procesuală activă prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, în copii xerox, pretinzând că sunt proprietarii imobilului situat în București, strada B. nr. 20 B, sectorul 3, compus din teren, că imobilul construcție – apartamentele 2, 3 cumpărate – prevăzute în contracte, au fost demolate în anul 1987 iar terenul a trecut la stat fără nici o bază legală. Din dosar nu rezultă ca instanțele să fi cerut reclamanților să prezinte duplicatele contractelor, spre confruntare cu actele de vânzare-cumpărare – în copii xerox – depuse la dosar – așa cum prevede art. 139 din C. proc.

civ. O lectură sumară a contractelor din dosar pune în evidență înscrierea în cuprinsul lor a unor clauze discutabile care obligatoriu intrau în competența de verificare a notarului (neatestarea verificării titlului vânzătorului, a registrelor de sarcini, au autorizației de înstrăinare în care se face mențiunea că imobilul este situat într-o zonă restructurabilă pentru construcții de locuit și dotări de rețea, propuse a se executa după anul 1980). De fapt, din cuprinsul contractelor invocate de reclamanți, ar rezulta că aceștia au cumpărat imobilul asumându-și riscul de rigoare în situația că ulterior acesta va fi afectat de sistematizare. În ce privește primul motiv de recurs vizând neidentificarea imobilului din litigiu pe bază de probe convingătoare, se impune precizarea că este pe deplin întemeiat.

În consecință, sub acest aspect, că instanța a considerat că imobilul revendicat situat în strada B. nr. 20 B, indicat în actele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de reclamanți este cel menționat de expertul C.A. în raportul de expertiză, teren având suprafața de 335,25 m.p. loc viran, iar suprafața de 6,60 m.p. este taluzul gropii de fundare a fostului obiectiv Opera Română. Alte acte existente în dosar nu au fost analizate și nici nu s-a apreciat necesară completarea dovezilor sub acest aspect. Astfel, instanța de apel a ignorat cuprinsul adresei Primăriei Municipiului București – Direcția de Cadastru, înregistrată sub nr. 2221 din 2 aprilie 1999 la Direcția Generală Juridic, Legislație Contencios, din care rezultă faptul că fosta stradă Bradului se identifică a fi în prezent strada Dr.

I.F. precum și împrejurarea că pe planurile topografice deținute în Arhiva Direcției de Cadastru, adresa din strada B. nr. 20 B nu este identificabilă. Aceeași instanță nu a tras nici o concluzie din adresa nr. 2138/2002 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatura Urbană din care rezultă că pe raza administrativ-teritorială a Municipiului București au existat două artere de circulație cu denumirea de strada Bradului. Nici adresa nr. 2967/807 din 19 februarie 2003 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatura Urbană, depusă în dosarul acestei instanțe nu este de natură să lămurească aspectul identificării imobilului, din aceasta rezultând doar istoricul adresei poștale a fostei clădiri.

Prin urmare, se impune rejudecarea pricinii în vederea completării respectiv reaprecierii probelor sub acest aspect. Obligatoriu, în rejudecare, se va pune în vedere pârâtei-recurente să depună la dosar datele necesare identificării imobilului, vizate de toate compartimentele de specialitate din Primăria Municipiului București, așa cum de altfel acestea au cerut prin adresele existente în dosarul judecătoriei filele 41 și 45. În ce privește titlul sub care imobilul a trecut la stat, aspect vizat în motivul al doilea de recurs, se constată că probele dosarului sunt contradictorii. Reclamanții au susținut constant că în anul 1987, construcția a fost demolată, neacordându-li-se despăgubiri iar terenul a trecut la stat fără o bază legală.

Au mai susținut că figurează la poziția 89 din anexa nr. 17 a H.G. nr. 556/1990, republicată în anul 1992 – hotărâre care având caracter reparator, i-a determinat să introducă acțiunea în revendicare. Pârâta-recurentă a susținut de asemenea constant că H.G. nr. 556/1990 ar avea caracterul unui act normativ de expropriere întrucât în aceasta s-au prevăzut și despăgubiri pentru foștii proprietari. Departamentul Patrimoniu Imobiliar – Direcția Generală de Investiții, din cadrul Primăriei Municipiului București, prin adresa de la dosarul judecătoriei a precizat că imobilul a fost demolat pentru realizarea Centrului Național Cântarea României, beneficiarul acestei investiții fiind Ministerul Culturii.

Pricina a fost judecată fără relații de la Ministerul Culturii (solicitate de judecătorie prin patru adrese – file 63 – 71 – 76 – 82). În sfârșit, S.C. „T.A.” SA București, prin adresa din 19 aprilie 1999, a precizat că imobilul situat în București, strada B. nr. 20 B a fost preluat parțial de stat în baza Decretului nr. 111/1951, prin decizia nr. 17/1962 de la familia H.R. iar în baza H.G. nr. 556/190, a fost expropriat. S-a depus la dosar și decizia nr. 17 din 15 ianuarie 1962 emisă de fostul Comitet executiv al Sfatului Popular Tudor Vladimirescu din care rezultă că apartamentul de la parter compus din 3 camere, hol, baie, bucătărie, cămară și pivniță plus teren construit și neconstruit în suprafață de 178 m.p.

fost proprietate a numitei H.R. situat în București, strada B., nr. 20 B – T.V. ca urmare a trecerii la stat prin sentința civilă nr. 12936 din 10 noiembrie 1961 a Tribunalului Popular Tudor Vladimirescu, înscrisă sub nr. 303 din 18 decembrie 1961, de către Notariatul de Stat Tudor Vladimirescu a fost predat în administrarea Întreprindereii de Administrație Locală. Sentința civilă menționată în decizia nr. 17/1962 de preluare a imobilului în administrația organului administrativ arătat nu a fost depusă la dosar. Este important a se arăta că instanțele nu au manifestat preocupare pentru lămurirea situației juridice a terenului în raport cuprinsul deciziei nr. 17/1962 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular Tudor Vladimirescu, emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Acest apel a fost pus în discuția părților de către Curte cu prilejul dezbaterii recursului din ziua de 18 iunie 2003. Un aspect pus de asemenea în discuția părților la termenul de dezbatere a recursului vizează faptul dacă instanțele au respectat normele legale privitoare la competența după materie față de împrejurarea că atât Curtea de apel cât și tribunalul au calificat H.G. nr. 556 din 17 mai 1990 act normativ de expropriere. Pentru clarificarea tuturor acestor aspecte se impune casarea nu numai a deciziei recurate ci și a sentinței de fond a tribunalului și a deciziei Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, prin care a fost soluționat recursul pârâtei împotriva deciziei tribunalului – ca instanță de apel.

Desigur, pentru ipoteza că se va dovedi că imobilul pretins de reclamanți a trecut la stat fie în baza H.G. nr. 556/1990, fie în temeiul Decretului nr. 111/1951, fie pur și simplu fără nici cu titlu, competența de judecată în primă instanță ar urma să revină judecătoriei. Competența materială a tribunalului nu va putea fi reținută decât în situația că din probe va rezulta existența unui act normativ de expropriere – altul decât H.G. nr. 556/1990 care obiectiv nu poate fi calificată astfel. În consecință, recursul declarat în cauză, fiind întemeiat, urmează a fi admis, casând decizia recurată, sentința tribunalului precum și decizia nr. 1618 din 30 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, cu trimiterea cauzei la aceeași Curte pentru soluționarea recursului Municipiului București declarat împotriva deciziei nr. 3014 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 138 din 28 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă. Casează decizia recurată, sentința nr. 611 din 19 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ, precum și decizia nr. 1618 din 30 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea recursului declarat de pârât. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2003.