ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 24 martie 1998, reclamanții O.O.,

P.R., S.V. și S.L. au chemat în  judecată pe pârâtul Consiliul General al

Municipiului București, pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se

constate că ei sunt proprietarii imobilului situat în București, compus din

teren în suprafață de 335 m.p. și să se dispună obligarea pârâtului de a se

abține de la orice tulburare a exercitării dreptului lor de proprietate și a

liberei posesii asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, au arătat că,

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10056 din 13 iulie 1971 și

transcris în registrul de transcripțiuni, O.O. și O.L. (în prezent decedată,

drepturile acesteia revenind soțului supraviețuitor și fiicei P.R.) au dobândit

dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 36,80% din terenul ce compune

imobilul situat în București, și asupra apartamentului nr. 2 iar S.V. și S.L. au

devenit proprietarii celeilalte cote indivize de teren și asupra apartamentului

nr. 3 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3696 din 7

aprilie 1973. Au mai susținut că, în anul 1987, construcția a fost demolată,

fără a exista un decret de expropriere, iar terenul a fost considerat ca trecut

în proprietatea statului.

Pe parcursul judecății, s-a

înregistrat decesul reclamantului O.O., motiv pentru care a fost introdusă în

cauză, în aceeași calitate, P.R. – unică moștenitoare.

Judecătoria sectorului 3 București,

pe baza materialului probator administrat – actele de proprietate perfectate de

reclamanți  – în copii xerox – expertiza topografică efectuată de inginerul C.A.,

memoriul tehnic întocmit de S.M. Av SRL, relațiile primite în scris de la

Primăria Municipiului București – Direcția de Administrație, Direcția Evidența

Proprietății, Direcția Generală de Investiții – Serviciul de Pregătire

Investiții, de la S.C. „T.A.” SA București, a admis acțiunea, a constatat că

reclamanții sunt proprietarii terenului în suprafață de 335 m.p. situat în

București, a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul menționat și a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

În sentință s-a reținut că imobilul

construcție a fost demolat în totalitate și că reclamanții nu au primit

despăgubiri.

Sentința a fost apelată de către

pârâta Primăria Municipiului București care a susținut că imobilul a trecut la

stat prin H.G. nr. 55/1990 – anexa 17 pct. 89 – potrivit căreia proprietarii

urmau să fie despăgubiți, că beneficiarul terenului este Ministerul Culturii – așa

cum se menționează în raportul de expertiză.

Tribunalul București, secția a IV –

a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 3014 din 20 noiembrie

2000, a respins apelul pârâtei ca nefondat.

Împotriva deciziei tribunalului, a

declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General, care a ridicat

excepția necompetenței materiale a judecătoriei de a judeca pricina că în cauză

ar fi vorba de un imobil expropriat prin H.G. nr. 556/1990 și a solicitat

casarea hotărârilor anterioare (a judecătoriei și a tribunalului) și trimiterea

cauzei, spre judecare, în primă instanță, la Tribunalul București.

Curtea de Apel București, secția a

III – a civilă, prin decizia nr. 138 din 28 martie 2002, a admis recursul

pârâtului, a casat decizia tribunalului, a admis apelul declarat împotriva

sentinței judecătoriei,  pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre

soluționare în primă instanță, la Tribunalul București.

Pricina a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ la

nr. 4997/2001.

Prin sentința nr. 611 din 19

septembrie 2001, tribunalul, sesizat să judece pricina în fond, a respins

acțiunea, reținând în esență, că terenul a constituit obiectul unei exproprieri

pentru cauză de utilitate publică, fiind trecut în  proprietatea statului, cu

plata către reclamanți a unor despăgubiri plată care nu s-a dovedit că a fost

onorată de către stat.

Împotriva sentinței tribunalului au

declarat apel reclamanții, care au susținut că din probele administrate nu ar

rezulta că imobilul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, că

singurul act de preluare a terenului – fără despăgubiri – este decizia nr.

17/1962 a fostului Sfat Popular Tudor Vladimirescu și că, terenul revendicat a

devenit loc viran, neafectat de construcții.

Curtea de Apel București, secția a

IV – a civilă, prin decizia nr. 138 din 23 martie 2002, a admis apelul

reclamanților, a schimbat în tot sentința tribunalului în sensul admiterii

acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut: că imobilul a fost corect individualizat; că reclamanții și-au

dovedit calitatea de foști proprietari cu actele de vânzare-cumpărare depuse la

dosar; că, în cauză nu s-a dovedit existența unui act normativ de expropriere;

că decizia nr. 17/1962 a fostului Sfat Popular al Raionului Tudor Vladimirescu,

în care se face vorbire de trecerea construcției și a terenului de 178 m.p. în

administrarea fostei Întreprinderi de Administrație Locală – cu referire la

Decretul nr. 111/1951, nu are nici un temei legal; că, pentru imobilul în cauză

– preluat de stat fără nici o formalitate, nu s-au primit despăgubiri; că

potrivit raportului de expertiză, terenul în suprafață totală de 335,25 m.p.,

este loc viran iar 6,60 m.p. reprezintă taluzul gropii de fundare a fostului obiectiv

OPERA ROMÂNĂ.

Împotriva acestei din urmă decizii,

a declarat recurs Primăria Municipiului București, prin Primarul General,

criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 9 și 10 din C. proc. civ. Solicită admiterea recursului și modificarea

deciziei din apel în sensul respingerii acțiunii.

În dezvoltarea motivului, precizat

de art. 304 pct. 10 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă reproșează instanței de

apel că nu a identificat corect imobilul.

Sub acest aspect, recurenta

reproșează instanței: că nu a avut în vedere adresa înregistrată la Direcția

Generală Juridică, Legislație, Contencios la nr. 2221 din 2 aprilie 1999, emisă

de Direcția Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București, din care

rezultă clar faptul că fosta stradă B. se identifică a fi în prezent str. Dr. I.F.,

și nici împrejurarea că pe planurile topografice deținute în arhiva Direcției

Cadastru, adresa din strada B. nr. 20 B nu este identificată; că nu s-a

pronunțat asupra adresei nr. 2138/2002, emisă de Primăria Municipiului

București – Serviciul Nomenclatura Urbană din care rezultă că pe raza

administrativ-teritorială a Municipiului București au existat două artere de

circulație cu denumirea de strada Bradului; că nu s-a depus la dosar titlul de

proprietate al imobilului care ar fi putut pune în evidență date utile

identificării bunului în litigiu.

În dezvoltarea motivului prevăzut de

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta susține că imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza H.G. nr. 556/1990, deci cu titlu, că pentru

această trecere la stat a imobilului au fost plătite despăgubiri, că imobilul

de construcție a fost decedat pentru realizarea Centrului Național Cântarea

României, beneficiarul investiției fiind Ministerul Culturii.

Recursul este întemeiat în sensul

considerentelor care urmează:

Principiul reglementat de art. 1169

din C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere în justiție trebuie să o

dovedească, își găsește aplicarea deopotrivă și în materia revendicării, ceea

ce înseamnă că reclamantul dintr-o atare acțiune este ținut să dovedească

dreptul său de proprietate.

Atunci când reclamantul se pretinde

proprietar în baza unui act juridic (vânzare, donație, succesiune etc.), în

considerarea principiului expus, dovada dreptului de proprietate trebuie făcută

din autor în autor și cu titluri scrise.

Potrivit aceluiași text din C. civ.,

promovarea unei acțiuni în revendicare în baza art. 480 și art. 481 din C. civ.

nu poate fi concepută fără o identificare corectă, pe bază de acte, a bunului

revendicat.

În speță, reclamanții și-au

legitimat calitatea procesuală activă prin contractele de vânzare-cumpărare

depuse la dosar, în copii xerox, pretinzând că sunt proprietarii imobilului

situat în București, strada B. nr. 20 B, sectorul 3, compus din teren, că

imobilul construcție – apartamentele 2, 3 cumpărate – prevăzute în contracte,

au fost demolate în anul 1987 iar terenul a trecut la stat fără nici o bază

legală.

Din dosar nu rezultă ca instanțele

să fi cerut reclamanților să prezinte duplicatele contractelor, spre

confruntare cu actele de vânzare-cumpărare – în copii xerox – depuse la dosar –

așa cum prevede art. 139 din C. proc. civ.

O lectură sumară a contractelor din

dosar pune în evidență înscrierea în cuprinsul lor a unor clauze discutabile

care obligatoriu intrau în competența de verificare a notarului (neatestarea

verificării titlului vânzătorului, a registrelor de sarcini, au autorizației de

înstrăinare în care se face mențiunea că imobilul este situat într-o zonă

restructurabilă pentru construcții de locuit și dotări de rețea, propuse a se

executa după anul 1980).

De fapt, din cuprinsul contractelor

invocate de reclamanți, ar rezulta că aceștia au cumpărat imobilul asumându-și

riscul de rigoare în situația că ulterior acesta va fi afectat de

sistematizare.

În ce privește primul motiv de

recurs vizând neidentificarea imobilului din litigiu pe bază de probe

convingătoare, se impune precizarea că este pe deplin întemeiat.

În consecință, sub acest aspect, că

instanța a considerat că imobilul revendicat situat în strada B. nr. 20 B,

indicat în actele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de reclamanți este cel

menționat de expertul C.A. în raportul de expertiză, teren având suprafața de

335,25 m.p. loc viran, iar suprafața de 6,60 m.p. este taluzul gropii de

fundare a fostului obiectiv Opera Română.

Alte acte existente în dosar nu au

fost analizate și nici nu s-a apreciat necesară completarea dovezilor sub acest

aspect.

Astfel, instanța de apel a ignorat

cuprinsul adresei Primăriei Municipiului București – Direcția de Cadastru,

înregistrată sub nr. 2221 din 2 aprilie 1999 la Direcția Generală Juridic,

Legislație Contencios, din care rezultă faptul că fosta stradă Bradului se

identifică a fi în prezent strada Dr. I.F. precum și împrejurarea că pe

planurile topografice deținute în Arhiva Direcției de Cadastru, adresa din

strada B. nr. 20 B nu este identificabilă.

Aceeași instanță  nu a tras nici o

concluzie din adresa nr. 2138/2002 emisă de Primăria Municipiului București –

Serviciul Nomenclatura Urbană din care rezultă că pe raza

administrativ-teritorială a Municipiului București au existat două artere de

circulație cu denumirea de strada Bradului.

Nici adresa nr. 2967/807 din 19

februarie 2003 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul

Nomenclatura Urbană, depusă în dosarul acestei instanțe nu este de natură să

lămurească aspectul identificării imobilului, din aceasta rezultând doar

istoricul adresei poștale a fostei clădiri.

Prin urmare, se impune rejudecarea

pricinii în vederea completării respectiv reaprecierii probelor sub acest

aspect.

Obligatoriu, în rejudecare, se va

pune în vedere pârâtei-recurente să depună la dosar datele necesare

identificării imobilului, vizate de toate compartimentele de specialitate din

Primăria Municipiului București, așa cum de altfel acestea au cerut prin

adresele existente în dosarul judecătoriei filele 41 și 45.

În ce privește titlul sub care

imobilul a trecut la stat, aspect vizat în motivul al doilea de recurs, se

constată că probele dosarului sunt contradictorii.

Reclamanții au susținut constant că

în anul 1987, construcția a fost demolată, neacordându-li-se despăgubiri iar

terenul a trecut la stat fără o bază legală. Au mai susținut că figurează la

poziția 89 din anexa nr. 17 a H.G. nr. 556/1990, republicată în anul 1992 –

hotărâre care având caracter reparator, i-a determinat să introducă acțiunea în

revendicare.

Pârâta-recurentă a susținut de

asemenea constant că H.G. nr. 556/1990 ar avea caracterul unui act normativ de expropriere

întrucât în aceasta s-au prevăzut și despăgubiri pentru foștii proprietari.

Departamentul Patrimoniu Imobiliar –

Direcția Generală de Investiții, din cadrul Primăriei Municipiului București,

prin adresa de la dosarul judecătoriei  a precizat că imobilul a fost demolat

pentru realizarea Centrului Național Cântarea României, beneficiarul acestei

investiții fiind Ministerul Culturii.

Pricina a fost judecată fără relații

de la Ministerul Culturii (solicitate de judecătorie prin patru adrese – file 63

– 71 – 76 – 82).

În sfârșit, S.C. „T.A.” SA

București, prin adresa din 19 aprilie 1999,   a precizat că imobilul situat în

București, strada B. nr. 20 B a fost preluat parțial de stat în baza Decretului

nr. 111/1951, prin decizia nr. 17/1962 de la familia H.R. iar în baza H.G. nr.

556/190, a fost expropriat.

S-a depus la dosar și decizia nr. 17

din 15 ianuarie 1962 emisă de fostul Comitet executiv al Sfatului  Popular

Tudor Vladimirescu din care rezultă că apartamentul de la parter compus din 3

camere, hol, baie, bucătărie, cămară și pivniță plus teren construit și

neconstruit în suprafață de 178 m.p. fost proprietate a numitei H.R. situat în

București, strada B., nr. 20 B – T.V. ca urmare a trecerii la stat prin

sentința civilă nr. 12936 din 10 noiembrie 1961 a Tribunalului Popular Tudor

Vladimirescu, înscrisă sub nr. 303 din 18 decembrie 1961, de către Notariatul

de Stat Tudor Vladimirescu a fost predat în administrarea Întreprindereii de

Administrație Locală.

Sentința civilă menționată în

decizia nr. 17/1962 de preluare a imobilului în administrația organului

administrativ arătat nu a fost depusă la dosar.

Este important a se arăta că

instanțele nu au manifestat preocupare pentru lămurirea situației juridice a

terenului în raport cuprinsul deciziei nr. 17/1962 a fostului Comitet Executiv

al Sfatului Popular Tudor Vladimirescu, emisă în temeiul Decretului nr.

111/1951. Acest apel a fost pus în discuția părților de către Curte cu prilejul

dezbaterii recursului din ziua de 18 iunie 2003.

Un aspect pus de asemenea în

discuția părților la termenul de dezbatere a recursului vizează faptul dacă

instanțele au respectat normele legale privitoare la competența după materie

față de împrejurarea că atât Curtea de apel cât și tribunalul au calificat H.G.

nr. 556 din 17 mai 1990 act normativ de expropriere.

Pentru clarificarea tuturor acestor

aspecte se impune casarea nu numai a deciziei recurate ci și a sentinței de

fond a tribunalului și a deciziei Curții de Apel București, secția a IV – a

civilă, prin care a fost soluționat recursul pârâtei împotriva deciziei

tribunalului – ca instanță de apel.

Desigur, pentru ipoteza că se va

dovedi  că imobilul pretins de reclamanți a trecut la stat fie în baza H.G. nr.

556/1990, fie în temeiul Decretului nr. 111/1951, fie pur și simplu fără nici

cu titlu, competența de judecată în primă instanță ar urma să revină

judecătoriei.

Competența materială a tribunalului

nu va putea fi reținută decât în situația că din probe va rezulta existența

unui act normativ de expropriere – altul decât H.G. nr. 556/1990 care obiectiv

nu poate fi calificată astfel.

În consecință, recursul declarat în

cauză, fiind întemeiat, urmează a fi admis, casând decizia recurată, sentința

tribunalului precum și decizia nr. 1618 din 30 mai 2001 a Curții de Apel București,

secția a IV – a civilă, cu trimiterea cauzei la aceeași Curte pentru

soluționarea recursului Municipiului București declarat împotriva deciziei nr.

3014 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a V – a civilă și

de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 138 din 28 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a

civilă.

Casează decizia recurată, sentința

nr. 611 din 19 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V – a civilă

și de contencios administrativ, precum și decizia nr. 1618 din 30 mai 2001 a

Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, și trimite cauza la aceeași

curte de apel pentru rejudecarea recursului declarat de pârât.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  24 iunie 2003.