ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4696/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1 iunie 1999 reclamantele D.L. și H.P.V.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București cerând să fie obligat să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din 3 camere, vestibul, terasă, baie și mansardă cu două cămăruțe, vestibul și pod.

În drept s-au întemeiat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. și pe Legea nr. 4/1973.

În motivarea acțiunii au susținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17229 din 12 iunie 1926 de Tribunalul Ilfov Secția notariat H.P.S. și D. au dobândit imobilul compus din teren în suprafață de 517 mp și o construcție cu câte un apartament la parter, etaj și mansardă imobil situat în București.

H.P.S. decedând a lăsat moștenitori pe soțul supraviețuitor D.H.P. și pe fiu H.P.A.D., ale cărui moștenitoare sunt reclamantele.

Între tată și fiu a intervenit un partaj voluntar în baza căruia tatăl a preluat în proprietate apartamentul de la et. 1 mansarda și o cotă de 75% din teren, iar fiul apartamentul de la parter și o cotă de 25% din teren. La decesul tatălui fiul a devenit proprietarul întregului imobil și a optat pentru apartamentul de la parter pe care ulterior l-a înstrăinat iar restul imobilului a fost preluat de stat în baza Legii nr. 4/1973.

La termenul din data de 17 aprilie 2001 s-a dispus conexarea acțiunii prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâților Municipiul București, prin Primarul General, C.C. și L.A. să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul de la etajul 1 al imobilului și au invocat pe cale de excepție nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între SC R. SA pe de o parte și C.C. și respectiv L.A., pe de altă parte.

Pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, excepție care a fost unită cu fondul.

Prin sentința civilă nr. 1348 din 11 septembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, și ca neîntemeiate acțiunea principală și cea conexă.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că în ce privește calitatea procesuală activă reclamantele au probat-o întrucât și-au dovedit calitatea de moștenitoare a autorului lor H.P.A.D.

Pe fondul cauzei instanța a apreciat că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 4/1973 cu privire la preluarea de către stat a imobilului.

Împotriva acestei sentințe reclamantele au formulat apel criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând în esență că în mod greșit instanța a reținut că imobilul a intrat corect în proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 4/1973 deoarece era o singură unitate locativă și nu cum greșit s-a reținut că au fost două apartamente distincte.

Mai este criticată hotărârea și pentru că instanța nu s-a pronunțat cu privire la apărările privind caracterul ilegal al preluării imobilului de către stat în raport de prevederile art. 36 din Constituția din 1965 și că nu a încuviințat probele cerute de reclamante și pentru că nu și-a exercitat rolul activ.

Prin decizia nr. 402 din 28 octombrie 2002 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat obligând apelantele la 6.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți C.C. și L.A.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că în anul 1975 imobilul cuprindea două unități locative și dispozițiile Legii nr. 4/1973 au fost respectate iar în ce privește acordarea de despăgubiri fostul proprietar a fost invitat să depună documentația necesară.

Instanța a mai reținut că au fost respectate dispozițiile Constituției din anul 1965, iar potrivit prevederilor Legii nr. 4 din 1973 orice persoană avea dreptul la o singură proprietate, așa cum o atestau dispozițiile art. 5 din legea amintită: „Cetățenii au dreptul să aibă în proprietate personală o singură locuință pentru ei și familiile lor”, iar conform art. 21:”Cetățenii care dețin o locuință construită cu sprijinul statului în credite și execuție și care a devenit neîncăpătoare sau prea mare ținând seama de numărul membrilor familiei, pot să-și construiască o nouă locuință cu sprijinul statului în credite și execuție cu condiția de a înstrăina locuința pe care o dețin”.

Au fost înlăturate și celelalte critici privind neexercitarea rolului activ cât și cea privind neîncuvințarea tuturor probelor propuse cu motivarea că materialul probator era suficient.

Împotriva acestei hotărâri H.P.A.V. și D.M.Ș., succesorul reclamantei D.L., au formulat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. reluând criticile formulate în apel.

Astfel s-a invocat faptul că imobilul în litigiu la edificarea lui constituia o locuință familială, deci o singură unitate locativă, că de fapt nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 4/1973 în sensul că nu s-au acordat despăgubiri și nu s-au administrat suficiente probe în stabilirea corectă a situației de fapt instanța neexercitîndu-și rolul activ.

Recurenții mai arată că dispozițiile Legii nr. 4/1973 erau neconstituționale în raport cu prevederile art. 36 și art. 37 din Constituția din 1965 care ocroteau dreptul de proprietate personală și dreptul la moștenire, aspect cu privire la care instanța nu s-a pronunțat.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 erau nule, iar la data încheierii acestor contracte terenul pe care se afla construcția era deja restituit reclamanților în baza Legii nr. 18/1991.

Recursul este fondat pentru considerentele ce vor urma.

Reclamantele au susținut constant că imobilul din București, a fost edificat ca o singură unitate locativă constituind o locuință familială aspect ce rezulta cu evidență din numărul mic de camere de la parter, respectiv două încăperi, ce se completau la etaj cu încă trei încăperi iar la mansardă cu două cămăruțe ce deserveau locuința în întregul ei cât și din faptul că exista o singură bucătărie la parter și o singură baie la etaj.

Or, art. 3 din Legea nr. 5/1973 în vigoare la data preluării de către stat a unei părți din imobil definea apartamentul ca fiind o unitate locativă ce cuprinde una sau mai multe camere de locuit cu dependințele aferente situate la același nivel, sau la nivele diferite care împreună formau o unitate locativă de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcția sa.

În raport de această definiție reclamantele au învederat că imobilul în discuție nu putea fi considerat că ar fi fost format din mai multe unități locative iar configurarea lor de către stat după preluarea lui abuzivă s-a făcut în mod artificial cu încălcarea dispozițiilor legale invocate cât și a Legii nr. 4/1973.

Pentru dovedirea susținerilor lor reclamantele au solicitat în apel efectuarea unei expertize tehnice pe acest aspect și au criticat instanța de fond care a refuzat să administreze probe care ar fi fost de natură să ateste apărările formulate.

De asemenea au invocat faptul că schițele de plan ce au stat la baza construcției în litigiu ar fi putut convinge că deși edificat pe trei planuri imobilul constituia o locuință familială și că divizarea sa pe apartamente s-a făcut în mod artificial în funcție de necesitățile de la vremea respectivă caracterizate de lipsa unui fond locativ suficient.

Această apărare a reclamantelor nu a fost examinată de instanță, care a omis să o analizeze și în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 4/1973 în vigoare la data preluării de către stat a imobilului în discuție text ce definește noțiunea de locuință ca fiind „suprafața locativă care cuprinde una sau mai multe camere de locuit cu dependințele aferente, formând o unitate locativă de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcția sa”.

Numai după clarificarea situației imobilului în discuție în sensul dacă acesta a fost edificat ca o singură unitate locativă din perspectiva textelor legale menționate, instanțele puteau fi în măsură să se pronunțe și dacă preluarea de către stat a unei părți din imobil s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 4/1973.

Tot astfel, față de susținerea constantă a reclamanților potrivit căreia autorul lor nu a fost despăgubit conform art. 52 din Legea nr. 4/1973, înscrisul nou depus în recurs de către intimatul C.C., respectiv copia memoriului înregistrat sub nr.8395/10 mai 1992 de către autorul H.P.A.D., la Primăria sectorului I București și care ar fi de natură să ateste încasarea sumei de 39.000 lei cu titlu de despăgubiri, în lipsa semnăturii acestuia, nu constituie o probă certă în acest sens, mai ales că existența înscrisului nu a fost confirmată de către organul căruia se pretinde că i-a fost adresat, respectiv Primăria sectorului I București.

Astfel fiind, apare cu evidență că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu mijloacele de apărare formulate de reclamante și care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate și rejudecarea apelului, ocazie cu care se vor examina și celelalte susțineri și apărări formulate în motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții H.P.A.V. și D.M.Ș. împotriva deciziei nr. 402 din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2004.