ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5297/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 12 februarie 2001 reclamantele D.A.V. și D.E.M. au chemat în judecată pe pârâții A.B.M.N. și A.B.S. pentru ca, prin compararea titlurilor de proprietate ale părților, să se admită acțiunea în revendicare, în sensul de a fi obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 2 situat în București, compus din două camere, dependințe, cota indiviză de 23,72% din părțile comune ale imobilului și terenul aferent construcției. În motivarea acțiunii reclamantele au învederat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8493/1933 de fostul Tribunal Ilfov și transcris la același tribunal sub nr. 4288/1933, autorul lor – I.I., a dobândit în proprietate imobilul situat în București, compus din teren și patru apartamente, din care face parte și apartamentul ce constituie obiect al litigiului de față.

Imobilul a fost naționalizat la data de 20 aprilie 1950. Potrivit Certificatului de moștenitor nr. 27 din 7 iunie 1996 eliberat de B.N.P. M.V., reclamantele sunt unicele moștenitoare ale defunctului lor tată I.I., în calitate de fiice. Prin sentința civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999, hotărâre definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea în revendicare promovată de reclamante contra Statului Român, reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, care a fost obligat să le restituie în deplină proprietate imobilul din București, compus din teren de 561,50 mp și construcție formată din patru apartamente. Deși s-a constatat că statul nu a fost proprietarul apartamentului în litigiu, totuși acesta l-a înstrăinat pârâților.

La data de 3 aprilie 2001 pârâții A.B.M.N. și A.B.S. au formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București solicitând ca, în temeiul obligației de evicțiune și în situația în care acțiunea principală va fi admisă, chemata în garanție să fie obligată să restituie prețul plătit de pârâți pentru apartament, actualizat în raport de rata inflației. La aceeași dată pârâții au promovat cerere reconvențională și au solicitat, în măsura în care acțiunea principală va fi admisă, obligarea reclamantelor la plata îmbunătățirilor pe care le-au adus apartamentului, evaluate provizoriu la suma de 100.000.000 lei, precum și acordarea unui drept de retenție asupra nemișcătorului până la plata contravalorii îmbunătățirilor.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 194 din 19 februarie 2002, a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor și pe cale de consecință, a respins ca fără obiect cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulate de pârâți. Pentru a hotărî astfel tribunalul a motivat că în conformitate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare ale imobilelor sunt valide dacă contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună-credință și cu respectarea legilor în vigoare. Art. 18 alin. (2) din aceeași lege prevede acordarea numai de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul când actele de înstrăinare s-au întocmit cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut de prima instanță că „în condițiile existenței unei legi speciale cum este Legea nr. 10/2001, dispozițiile Codului civil au caracterul unei reglementări generale fiind înlăturate de legea specială. Valorificarea dreptului de proprietate al reclamantelor se poate face în condițiile Legii nr. 10/2001, prevăzute în procedurile de restituire”. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantele D.A.V. și D.E.M. a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 302/A din 26 iunie 2002. Aceeași instanță a respins ca fără obiect cererea de aderare la apel promovată de pârâții A.B.M.N. și A.B.S. Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-au păstrat atât soluția cât și motivarea sentinței tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamantele D.A.V.

și D.E.M. care au invocat următoarele motive de casare: au fost aplicate greșit prevederile Legii nr. 10/2001 care reglementează raporturile dintre proprietari și stat, nu și raporturile dintre proprietari și chiriașii-cumpărători; instanțele erau obligate să cerceteze dacă locuința a fost înstrăinată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995; instanțele au încălcat principiul autorității lucrului judecat dedus din sentința nr. 89 din 22 ianuarie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care s-a stabilit că statul nu are asupra imobilului un titlu valabil, astfel că bunul nu putea fi înstrăinat chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995; înlăturând aplicarea prevederilor Codului civil, instanțele au încălcat dispozițiile art. 41 alin. (1) și art. 150 alin. (1) din Constituție.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed: Unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ. Nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat în mod expres.

Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea ei. Întrucât reclamantele au promovat acțiunea în justiție fondată în drept pe prevederile art. 480 și art. 481 C. civ. la data de 12 februarie 2001, iar Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001 (prin publicarea ei în M. Of., al României nr. 75 din 14 februarie 2001, partea I-a), se constată că ambele instanțele aplicând raporturilor dintre părți această lege, au pronunțat hotărâri judecătorești cu încălcarea principiului constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile noi.

Potrivit textului citat, aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptățite (reclamantele) își exprimau voința fie în sensul renunțării la prezenta judecată începută la data de 12 februarie 2001 potrivit dreptului comun, fie cereau suspendarea acestei judecăți. Întrucât instanțele au aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 unei acțiuni promovată direct în justiție la 12 februarie 2001, fără a observa că nu s-a urmat procedura administrativ-jurisdicțională prealabilă și deoarece au soluționat litigiul dintre părți în baza altor temeiuri de drept decât cele cu care au fost investite, încălcând în acest mod principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile noi, precum și principiul disponibilității, se impune admiterea recursului declarat de reclamante, casarea hotărârilor atacate și reluarea judecății.

Cum prevederile art. 725 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ. dispun că în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile, și cum din expertiza tehnică efectuată în cauză rezultă că apartamentul revendicat are o valoare de circulație de 145.835.172 lei, cauza va fi trimisă spre competentă soluționare la Judecătoria sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele D.A.V. și D.E.M. împotriva deciziei nr. 302/A din 26 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată precum și sentința nr. 194 din 19 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria sector 2 ca instanță de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2003.