ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5456/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 5 ianuarie 2000 reclamantele D.S. și

T.A. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului

București și SC A.V.L. Berceni pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să

fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, compus din teren în suprafață de 698 mp și patru corpuri de

construcții.

În motivarea acțiunii reclamantele au învederat

că imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate de autorul lor, C.L.

potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3345 din 23

februarie 1919 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat. C.L. a decedat la 19

mai 1943 și a fost succedat de C.E., în calitate de soție supraviețuitoare și

de reclamantele T.A. și D.S., în calitate de fiice. La data de 15 mai 1977 a

decedat C.E., fiind moștenită, potrivit certificatului succesoral atașat

acțiunii, de reclamanta D.S.

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului

nr. 92/1950 (poz. 4229 din lista anexă) de la fostul proprietar C.L. Reclamantele

susțin că naționalizarea a operat cu încălcarea legii deoarece la data când

nemișcătorul a trecut în proprietatea statului C.L. era decedat, iar situația

socială a succesoarelor lui C.L. nu justifica încadrarea în art. I din Decretul

nr. 92/1950, întrucât soția supraviețuitoare C.E. era casnică, reclamanta T.A.

era muncitoare (croitoreasă), iar reclamanta D.S. era elevă în momentul

naționalizării.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 563 din 9 mai 2000, a

respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare cu motivarea că autorul L.C.,

prin numărul de 15 apartamente deținute în proprietate, se încadra în

categoriile sociale prevăzute de art. I din Decretul nr. 92/1950, nefiind

exceptat de la naționalizare.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de

reclamantele D.S. și T.A. a fost admis de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, care, prin decizia nr. 488 din 27 septembrie 2000, a schimbat în

tot hotărârea tribunalului și a admis acțiunea. Au fost obligați pârâții să

lase reclamantelor în deplină proprietate și folosință imobilul situat în

București, compus din teren în suprafață de 698 mp și construcțiile ce se află

pe acesta.

Pentru a decide astfel instanța de apel a

reținut și motivat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 L.C., autorul reclamantelor, a dobândit în

proprietate imobilul situat în București, C.L. a decedat la 19 mai 1943 și

potrivit certificatelor de moștenitor depuse la dosar, la data aplicării

Decretului nr. 92/1950, proprietarii imobilului revendicat erau E.C., soția

supraviețuitoare și reclamantele D.S. și T.A., fiicele defunctului și cum

naționalizarea s-a făcut pe numele lui C.L, decedat cu 7 ani înainte de apariția

decretului, s-a reținut că naționalizarea a operat pe numele altei persoane

decât adevăratul proprietar.

Instanța de apel a mai motivat că situația

socială a moștenitoarelor lui L.C. nu atrăgea incidența art. 1 din Decretul nr.

92/1950, iar naționalizarea imobilului a operat cu încălcarea prevederilor art.

8-11 din Constituția în vigoare din anul 1948 și a prevederilor art. 480 și

art. 481 C. civ.

Împotriva deciziei dată în apel în termen legal

a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, care a

criticat hotărârea recurată în temeiul următoarelor motive de casare: întrucât

fostul proprietar a decedat în anul 1943, succesiunea acestuia nu a fost

dezbătută și cum nu au fost înscriși noii proprietari la rolul fiscal de la administrația

financiară, a existat identitate între persoana fostului proprietar și persoana

care a figurat în anexele Decretului nr. 92/1950, poz. 4229, cu un număr de 15

apartamente; soția fostului proprietar și fiicele acestuia (reclamantele) nu

erau persoane exceptate de la naționalizare întrucât autorul lor, proprietarul

unui număr de 15 apartamente, a dobândit imobilele în scop de exploatare;

potrivit art. 2 pct. 1, art. 4, art. 5 pct. 1 și art. 42 din Legea nr. 69/1991

Consiliul General al Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă,

această calitate având-o doar Municipiul București, reprezentat de Primarul

General.

Motivele de casare invocate de pârâtul

Municipiul București nu sunt fondate.

Potrivit adresei nr. 1218 din 11 aprilie 1996 eliberată

de pârâta SC A.V.L. Berceni, imobilul situat în București, a fost naționalizat

în baza Decretului nr. 92/1950 (poz. 4229) pe numele fostului proprietar L.C.

Fostul proprietar C.L. a decedat la data de 19 mai 1943 (deci cu 7 ani înaintea

apariției decretului de naționalizare) și conform certificatului de moștenitor

nr. 229 din 16 iunie 1999 eliberat de B.N.P. I.D., a fost succedat de C.E.,

soție supraviețuitoare și de reclamantele T.A. și D.S. Întrucât la data

aplicării decretului de naționalizare adevăratul proprietar al nemișcătorului

era decedat, trecerea în proprietatea statului a imobilului pe numele

defunctului a reprezentat o operațiune nelegală, fiind fără relevanță ce

evidențe deținea pârâtul-recurent în rolul fiscal la Administrația Financiară.

La data trecerii bunului în proprietatea

statului soția supraviețuitoare C.E. era casnică, reclamanta T.A. era

muncitoare (croitoreasă) iar reclamanta D.S. era elevă, astfel că toate

moștenitoarele defunctului C.L. făceau parte din categorii sociale pentru care

Decretul nr. 92/1950 era inaplicabil. Referitor la susținerea potrivit căreia

Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat lui C.L. pentru considerentul că acesta a fost

proprietarul unui număr de 15 apartamente, este de observat că actul normativ

citat a fost aplicat nelegal deoarece el a intrat în coliziune nu numai cu

prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., dar și cu dispozițiile art.8 din

Constituția din 13 aprilie 1948 în conformitate cu care proprietatea

particulară și dreptul de moștenire erau recunoscute și garantate prin lege,

iar proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucura de

o protecție specială.

Având în vedere obiectul litigiului, potrivit

art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, calitate procesuală pasivă are atât

Consiliul General al Municipiului București, în calitate de organ deliberativ,

cât și Municipiul București, ca organ executiv.

Recursul pârâtului este însă fondat în temeiul

unui considerent de ordine publică, ce a fost invocat și pus în discuția părților

conform art. 306 C. proc. civ., motiv ce este legat de specificul acțiunii în

revendicare, ca acțiune reală, adică legat de lucrul a cărui proprietate a fost

uzurpată și în strânsă corelație cu individualitatea lui, care, până în

prezent, nu a fost pe deplin lămurită.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță

reclamantele au revendicat de la pârâți imobilul din București, compus din

teren în suprafață de 698 mp și patru corpuri de construcții. Potrivit

expertizei tehnice efectuată în cauză de ing. I.N imobilul din București este

compus din patru corpuri, anul construcției fiind 1921 pentru Corpul „D” și

anul 1900 pentru corpurile „A, B și C”. Același expert a mai constatat că în

timp ce corpurile A, B și C sunt constituite numai din parter, corpul D este

compus din parter și un etaj.

Pe de altă parte, din titlul de proprietate

exhibat de reclamante, respectiv din contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 de fostul Tribunal Ilfov,

Secția Notariat, rezultă că autorul L.C. a cumpărat de la soții A. imobilul că

la data cumpărării nemișcătorul se compunea din trei corpuri de construcții.

Este adevărat că în recurs reclamantele au depus

autorizația de construcție nr. 65 E din 31 decembrie 1920 și un plan de

construcție eliberate la cererea defunctului L.C. de Primăria București numai

că acestea privesc un imobil situat în str. E. Din certificatul nr. 9992/2662

din 15 aprilie 1998 eliberat de Serviciul Nomenclatură Urbană din cadrul

Primăriei Municipiului București rezultă că imobilul revendicat ce în prezent

poartă nr. 29 București „a purtat succesiv următoarele numere factoriale – nr.

67; nr. 65 până în anul 1990”.

Având în vedere aceste neconcordanțe, se impune

admiterea recursului, casarea hotărârilor și reluarea judecății pentru ca prin

efectuarea unui supliment de expertiză tehnică și prin solicitarea de relații

complete de la Serviciul Nomenclatură Urbană să se stabilească dacă autorizația

și planurile de construcții depuse de reclamante în recurs se referă, în adevăr,

la corpul „D” al imobilului revendicat și care în prezent poartă numărul

factorial 29 din str. G.G., corp ce se pretinde a fi construit de autorul L.C.

după anul 1919, adică după cumpărarea imobilului.

Doar în aceste limite, cauza se va trimite spre

rejudecare la Judecătoria sectorului 4 București, competența acestei instanțe

fiind determinată atât de valoarea imobilului stabilită pe bază de expertiză

tehnică (768.494.133 lei), cât și de prevederile art. 725 alin. (2) teza a II-a

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 488 din 27 septembrie

2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia precum și sentința

nr. 563 din 9 mai 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și

trimite cauza pentru rejudecare la Judecătoria sectorului 4 București, ca

instanță de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2004.