ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6043/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 29 martie 1999 reclamanții R.M.D.R., V.D.G.P.

și V.S. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului

București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București,

compus din construcție cu subsol, parter, etaj, mansardă, garaj cu două remize

și teren în suprafață de 568,19 mp.

În motivarea acțiunii reclamanții au

învederat că terenul a aparținut fraților N.M.P. și M.V. care, în baza

autorizației nr. 198 din 29 octombrie 1931, au ridicat construcția și anexele

revendicate, asupra întregului imobil frații având un drept de proprietate

coindiviz. La 4 iunie 1953 a decedat V.M. și a lăsat ca moștenitori pe

reclamanții V.S. și V.D.G., în calitate de soție supraviețuitoare și respectiv,

fiu.

Reclamantul V.D.G.P. a moștenit-o și

pe P.N.M., decedată la 22 noiembrie 1953, în calitate de nepot de frate,

alături de soțul acesteia, P.G. Acesta din urmă a decedat la 12 iulie 1966,

lăsând ca moștenitoare pe L.A.L., decedată, la rându-i, la 18 noiembrie 1974,

și succedată de reclamanta R.M.D.R.

Susțin reclamanții că bunul imobil a

fost naționalizat și trecut în proprietatea statului cu încălcarea Decretului

nr. 92/1950 întrucât naționalizarea a operat pe numele unui neproprietar, L.P.,

iar autorii reclamanților fiind funcționari la o întreprindere de stat erau

exceptați de la aplicarea decretului.

Investit inițial cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

prin sentința nr. 116 F din 10 iunie 1999, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamanților cu motivarea că imobilul a fost trecut în proprietatea statului

cu titlu, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării iar

reclamanții au dreptul doar la măsuri reparatorii conform Legii nr. 112/1995.

Soluția tribunalului a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr. 286/A din 21 octombrie 1999, a respins ca nefondat apelul

reclamanților.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

prin decizia nr. 819 din 9 martie 2000, a admis recursul promovat de

reclamanți, a casat decizia dată de Curtea de Apel București și a trimis cauza

pentru rejudecare la aceeași instanță, întrucât, respingând apelul ca nefondat,

Curtea de Apel București nu a analizat motivele de nelegalitate și netemeinicie

invocate de reclamanți.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 310/A din 29 mai 2000, a

admis apelul promovat de reclamanți, a schimbat sentința tribunalului, în

sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârât să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus

din teren și construcție.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

prin decizia nr. 2025 din 10 aprilie 2001, a admis recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, a casat decizia dată în apel și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, s-a reținut

și motivat că imobilul revendicat nu a trecut în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil deoarece preluarea lui s-a făcut cu încălcarea

prevederilor art. 8 din Constituția din anul 1948 și ale art. 480-481 C. civ.

Pe de altă parte, instanța de casare a constatat că dispunând restituirea

imobilului „compus din teren și construcție”, în dispozitivul deciziei dată în

apel nu au fost menționate compunerea construcției, suprafața terenului,

vecinătățile acestuia, omisiuni de pronunțare care au atras nulitatea deciziei

atacate. S-a indicat instanței de rejudecare „necesitatea efectuării unei

expertize tehnice pentru individualizarea imobilului în raport de actele de

proprietate”.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 306/A din 27 iunie 2002, a

admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat sentința Tribunalului București

în sensul că „admite acțiunea și obligă pârâtul să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și

construcții, imobil individualizat prin raportul de expertiză efectuat de ing. V.V.,

pe care îl omologhează”.

Împotriva deciziei dată în apel în

termen legal a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, care a criticat hotărârea atacată în temeiul următoarelor motive de

casare: hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină;

reclamanții nu fac dovada precisă a dreptului de proprietate ce a aparținut

antecesorilor asupra cotei indivize de 2/3 din imobilul situat în București; clădirea

principală este compusă din demisol, parter, două etaje și mansardă și nu din

subsol, parter, etaj și mansardă, așa cum prevedea autorizația de construire

nr. 198/1931, imobilul restituit cuprinzând un etaj în plus față de prevederile

autorizației; reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu

referire la cel de al doilea garaj situat în spatele curții.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor care succed:

Prin decizia nr. 2025 din 10 aprilie

2001 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, admițând recursul declarat de

pârât și casând decizia Curții de Apel București a dat instanței de trimitere

următoarele îndrumări:

a) în dispozitivul deciziei să fie

menționate compunerea construcției, suprafața terenului și vecinătățile

imobilului, întrucât simpla condamnare la restituirea imobilului „compus din

teren și construcție” - echivalează cu o nepronunțare, ceea ce conduce la

nulitatea hotărârii;

b) să se efectueze o expertiză

tehnică pentru individualizarea imobilului în raport de actele de proprietate

exhibate de reclamanți.

Comparând aceste îndrumări cu

decizia recurată, pronunțată în rejudecare, se constată că instanța de

trimitere nu a menționat în dispozitivul hotărârii nici compunerea

construcției, nici suprafața terenului retrocedat și nici megieșii

nemișcătorului, „omologând” doar formal raportul de expertiză întocmit de ing. V.V.,

cu toate că expertul a atenționat instanța că există neconcordanță și

nepotriviri serioase între realitatea constatată la fața locului și actele de

proprietate ale reclamanților, atât cu privire la componența edificatelor, cât

și cu privire la întinderea terenului revendicat.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Regula enunțată de textul citat

vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la

problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea

administrării unor probe. Precizările pe care le face textul citat sunt

categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate, astfel

cum s-a decis constant atât în doctrină, cât și în jurisprudență.

Curtea de Apel București, ca

instanță de trimitere, era obligată să se conformeze îndrumărilor date de

instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situației de fapt,

deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de

control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le

dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului.

Întrucât instanța de trimitere nu

s-a conformat îndrumărilor date de instanța de casare, nerespectarea lor atrage

nulitatea hotărârii dată în rejudecare, motiv pentru care se va decide

admiterea recursului declarat de pârât și reluarea judecății.

Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 31.090 din 6 noiembrie 1931 din fostul Tribunal Ilfov,

Secția Notariat (filele 13-14 dosar de fond) rezultă că antecesorii

reclamanților, N.G.P. și M.V. au dobândit în proprietate doar cota indiviză de

1/3 din lotul nr. 5 în suprafață totală de 568,19 mp, urmând a se lămuri pe

bază de dovezi cui a aparținut restul cotei de 2/3, aspect reținut și de

expertul judiciar V.V., (fila 30 dosar nr. 4133/2001 al Curții de apel).

În rejudecare, urmează a se lămuri

neconcordanțele existente între cuprinsul procesului-verbal nr. 49474/1940

întocmit de Comisia de înființare a cărților funciare București (fila 7

tribunal – act care se referă la suprafața de teren de 2400 mp situat în str. C.N.)

și cuprinsul actului de partaj autentificat sub nr. 8476 din 11 martie 1940 de

fostul Tribunal Ilfov (filele 9-10 dosar tribunal prin care cei doi autori ai

reclamantelor și-au împărțit cotele de 1/3 din două parcele de teren situate în

str. Dr. L., avere lăsată de E.P.V., fără însă a se prezenta și actele prin

care aceasta din urmă a dobândit în proprietate acele parcele de teren).

Întrucât prin autorizația nr. 198 L

din 29 octombrie 1931 (fila 15 tribunal) s-a încuviințat autorilor

reclamanților să edifice o casă compusă din subsol, parter, etaj și mansardă,

se va stabili în rejudecare, cine și în ce condiții a ridicat un al doilea

etaj, precum și garajele existente (este vorba de o depășire a limitelor

autorizației ori sunt construcții edificate de un terț) pentru ca astfel, în

cunoștință de cauză, să se restituie reclamanților numai ceea ce au avut în

proprietate antecesorii lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 306/A din 27 iunie 2002

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza la

aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2004.