ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 963/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

La data de 9 decembrie 1998 reclamanții G.A. și G.C.

au chemat în judecată pe pârâții S.N., S.F., M.I. și M.E. pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate ca fiind simulat contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 829 din 5 februarie 1996 de Notariatul

de Stat Local al sectorului 4 București intervenit între pârâții M.I. și E. și S.N.

și F.;

- să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de

act autentic, constatând că între reclamanți și pârâții M. a intervenit o

convenție valabilă de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în

București, compus din două camere, hol, bucătărie, magazie și teren în

suprafață de 200 mp.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că

în lunile septembrie și octombrie ale anului 1985 au locuit în calitate de

chiriași în imobilul din București, care a fost proprietatea pârâților M.I. și M.E.

Aflând intenția proprietarilor de a vinde imobilul, la data de 30 noiembrie

1985, reclamanții au convenit cu pârâții M. să cumpere ei bunul, sens în care

reclamanții le-au remis vânzătorilor suma de 37.000 lei, ocazie cu care s-a

întocmit un înscris sub semnătură privată denumit „chitanță vânzare-cumpărare”,

scris de pârâtul M.I., care reprezintă contraînscrisul sau actul real.

La data când reclamanții și pârâții M.I. și E. au

convenit asupra înstrăinării nemișcătorului, nu se putea perfecta actul

autentic de vânzare-cumpărare deoarece nici unul dintre reclamanți nu avea

stabilit domiciliul în municipiul București.

Pentru a rezolva această situație reclamanții

susțin că au convenit cu vânzătorii ca actul autentic să fie încheiat cu nașul

reclamanților, pârâtul S.N., căsătorit cu pârâta S.F., sens în care s-a

încheiat contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 829 din 5 februarie 1986,

a cărui simulație solicită a fi constatată, înțelegerea fiind aceea ca, după ce

reclamanții urmau să-și stabilească domiciliul în București, pârâtul S.N.„să ne

treacă imobilul pe numele nostru”.

La data de 1 martie 1990 reclamanții au reușit

să-și stabilească domiciliul în Municipiul București și cu toate că au pus la

dispoziția pârâtului S.N. o cameră a imobilului și o parte din curte, acesta a

refuzat să-și onoreze obligația asumată în sensul perfectării actului autentic.

Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria

sectorului 4 București, prin sentința civilă nr. 12.571 din 22 noiembrie 2000,

a respins acțiunea reclamanților cu motivarea că actul denumit „chitanță”

încheiat între reclamanți și pârâții M. este viciat, iar singura înstrăinare

valabilă a imobilului este aceea ce face obiectul contractului autentic de

vânzare-cumpărare nr. 829 din 5 februarie 1986. S-a reținut că simulația

presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul

public și altul secret (contraînscrisul), iar actul secret nu produce efecte

decât dacă el însuși este valabil încheiat.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin

decizia nr. 2841 din 16 octombrie 2001, a admis apelul declarat de reclamanți,

a schimbat în tot sentința judecătoriei, a admis acțiunea și a constatat

simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 829 din 5

februarie 1986 de Notariatul de Stat al sectorului 4 București. S-a constatat

intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului situat în București, între

reclamanți și pârâții M.I. și M.E., hotărârea ținând loc de act autentic.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 1174 din 19 aprilie

2002, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții S.N., S.F., M.I. și M.E..

La data de 1 august 2002, în temeiul art. 330

pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138 din 2

octombrie 2000 și nr. 59 din 27 aprilie 2001, Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva

deciziilor date de Tribunalul București și Curtea de Apel București susținând

că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,

fiind, totodată și vădit netemeinică.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut

că în mod greșit instanțele au reținut că în speță operează simulația prin

interpunere de persoane, dându-se o interpretare eronată a prevederilor art. 1175

C. civ., deoarece, în cazul unei atare simulații, părțile care încheie actul

aparent prevăd printr-o înțelegere secretă faptul că una dintre ele nu are

calitatea de parte contractantă, stabilind, totodată, cine este adevăratul

titular al dreptului tranzacționat. Așadar, prin actul aparent se urmărește în

mod constant ca efectele juridice să se producă față de o altă persoană căreia

dorește să i se asigure anonimatul. Efectul principal al simulației este acela

de a face să înceteze caracterul ocult, secret al contraînscrisului, iar

reușita acțiunii depinde numai dacă acest contract întrunește toate condițiile

de formă și de fond pentru a fi el însuși valabil. În măsura în care actul

secret este lovit de nulitate sau este anulabil, acesta va fi desființat ca

urmare a viciilor care îi sunt proprii.

Analizând înscrisul intitulat „chitanță”

încheiat între reclamanții G. și pârâții M. recursul în anulare nu îl așează în

categoria unui contraînscris deoarece a fost încheiat între alte părți decât

cele care au participat la perfectarea actului autentic, public și pentru că nu

respectă condițiile de formă și de fond ale unui act juridic valabil încheiat,

fiind neîndeplinite cerințele art.1179 și art. 1180 C. civ. Recursul în anulare

susține teza potrivit căreia, în speță, nu ne aflăm în prezența unei simulații

deoarece actul public a fost încheiat între soții M. în calitate de vânzători

și pârâții S. în calitate de cumpărători, în timp ce pretinsul act secret a

fost încheiat între reclamanți și pârâții M., astfel că simulația poate opera

numai între aceleași părți.

Se reproșează instanțelor că au încălcat prevederile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că nu au dat dovadă de rol activ

neadministrând proba testimonială încuviințată prin încheierea de ședință din

30 iunie 1999.

Greșit instanțele au pronunțat o hotărâre care

să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în

București, compus din teren și construcție deoarece terenul aferent construcției

trecuse în proprietatea statului încă din 31 mai 1984 conform art. 30 alin. (2)

din Legea nr. 58/1974.

Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit înscrisului sub semnătură privată

intitulat „chitanță – vânzare cumpărare” din 30 noiembrie 1985 pârâții M.I. și M.E.

au consimțit să vândă imobilul proprietatea lor din București, reclamanților G.A.

și G.C. contra unui preț de 37.000 lei pe care vânzătorii l-au primit de la

reclamanți la data întocmirii actului. Conform celor stipulate în înscrisul sub

semnătură privată, la data și locul realizării convenției și a plății prețului,

de față a fost și pârâta S.F.

La data de 5 februarie 1986, cu actul

autentificat sub nr. 829 de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București,

act transcris, pârâții M.I. și M.E. au vândut pârâtului S.N., căsătorit cu

pârâta S.F., același imobil cu un preț stipulat în contractul de

vânzare-cumpărare de 20.000 lei.

În interogatoriile luate pârâților vânzători M.I.

și M.E. aceștia au confirmat că reclamanții locuiau în imobilul litigios din

lunile septembrie-octombrie 1985 în calitate de chiriași și că în octombrie

1985 pârâții au hotărât să vândă nemișcătorul. În aceleași interogatorii

pârâții vânzători au recunoscut că în momentul întocmirii actului autentic

pârâtul S.N., nașul reclamanților, nu le-a achitat nici un preț, întrucât

prețul l-au achitat reclamanții în luna noiembrie 1985.

La interogatoriile ce li s-au luat pârâții S.F.

și S.N. au recunoscut următoarele : reclamanții locuiesc în imobilul litigios

din perioada septembrie-octombrie 1985; înscrisul sub semnătură privată din 30

noiembrie 1985 a fost semnat și întocmit în casa pârâților S.F. și S.N., care

sunt nașii reclamanților; pârâții-vânzători M.I. și M.E. au primit în realitate

suma de 37.000 lei ca preț al imobilului și nu suma de 20.000 lei, cât s-a

trecut în actul public (autentic).

Fiind stabilită astfel situația de fapt, conform

cu cele declarate de pârâți la interogatorii, se consideră ca inutilă

administrarea probei testimoniale, astfel că, reproșul adus instanțelor, în

sensul că nu au manifestat rol activ, se privește ca nefondat.

Potrivit art. 1175 C. civ., actul secret, care

modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante

și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în

contra altor persoane.

Caracteristic pentru simulație este faptul că ea

presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a cel puțin două

contracte: unul public, aparent, denumit și contract simulat, prin care se creează

o anumită aparență juridică ce nu corespunde realității; un altul secret,

denumit contraînscris, care corespunde voinței reale a părților și prin care

acestea anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată de actul

public, dar simulat.

Simulația, în dreptul nostru, poate să îmbrace

mai multe forme, în funcție de modul în care este conceput contractul aparent

și de relația în care acesta se află cu caracterul secret.

Astfel, contractul aparent poate fi fictiv,

poate fi deghizat ori simulația se realizează prin interpunere de persoane.

Întrucât în legislația noastră simulația, în

sine, nu este sancționată cu nulitatea , ci sancțiunea specifică simulației

este, de regulă, inopozabilitatea față de terțele persoane a situației juridice

create prin caracterul secret, reușita acțiunii în simulație depinde de

validitatea acestui din urmă contract. Este astfel adevărat că pentru a se

admite pe cale judecătorească o acțiune în simulație, care să înlăture efectele

contractului aparent, este necesar ca actul secret să îndeplinească condițiile

de valabilitate de fond și de formă, cerute de lege la data încheierii actului.

Așa cum s-a demonstrat anterior, una dintre

formele pe care le poate îmbrăca simulația este interpunerea de persoane ceea

ce presupune existența unui act juridic public, ale cărui părți, împreună cu o

a treia persoană, ce rămâne anonimă, încheie actul secret care prevede că

efectele actului public se produc, în realitate, față de acest din urmă

participant la actul ocult, adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau

constituit prin actul aparent.

În speța dedusă recursului în anulare de față

există simulație prin interpunere de persoane, operațiune juridică la care au

participat trei categorii de părți: pârâții M., vânzătorii imobilului; pârâții

S. cumpărătorii aparenți din actul autentic; reclamanții G., cumpărătorii

reali, dar anonimi din actul secret și ascuns autorităților anului 1985.

Datorită existenței înainte de 1990 a unor dispoziții legale restrictive, atât

cu privire la libera circulație a persoanelor cât și a bunurilor, în practica

noastră judiciară a apărut și o altă modalitate de utilizare a simulației,

calificată adesea de instanțe drept interpunere de persoane și anume simulația

folosită pentru a eluda o dispoziție legală imperativă și restrictivă în

același timp.

Astfel, reclamanții G., în înțelegere cu toți

cei patru pârâți – vânzătorii imobilului și, respectiv, cumpărătorii aparenți,

au apelat la simulație tocmai pentru a eluda dispozițiile legale nedrepte care

le interziceau în anul 1985 celor dintâi să dobândească un imobil în Capitală,

cât timp nu-și puteau stabili, din cauza altor restricții de ordin

administrativ, domiciliul pe raza localității.

Este neîntemeiată susținerea din recursul în

anulare potrivit căreia atât actul public, cât și cel secret s-au încheiat

între alte părți. Așa cum s-a recunoscut la interogatoriu, actul secret,

contraînscrisul, s-a întocmit în locuința pârâților Stan, a cumpărătorilor

aparenți, care evident au cunoscut realitatea întregii operațiuni juridice și

la care, de altfel, au participat. Atunci s-a realizat acordul simulatoriu și

chiar dacă contractul autentic (instrumentum) s-a întocmit ulterior datorită

formalităților pe care le-a implicat, aceasta nu înseamnă inexistența unei

concomitențe între cele două contracte, cel secret și cel public.

Atât doctrina, cât și jurisprudența care s-au

ocupat de analiza simulației au ajuns la concluzia că, pentru a fi în prezența

interpunerii de persoane este absolut necesar ca toate cele trei părți

implicate în operațiune să aibă cunoștință atât de existența actului public,

cât și de cea a actului secret, adică să știe în patrimoniul cui se produc, în

realitate, efectele actului public. Altfel spus, pentru a se realiza simulația

prin interpunerea de persoane este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze

între cel puțin trei persoane, adică cele două părți ale actului real (

reclamanții și pârâții M.) și persoana interpusă (pârâții S.).

Este adevărat că acordul simulatoriu realizat

între cele trei categorii de părți în noiembrie 1985 a avut drept scop eludarea

unor dispoziții legale imperative legate atât de interdicția existentă în

persoana reclamanților de a dobândi o locuință în municipiul București, cât și

cu privire la înstrăinarea terenului din jurul locuinței, perioadă în raport de

care simulația era, în adevăr, ilicită. Dar întrucât, în speță, acțiunea în

simulație a fost promovată după ce au fost abrogate dispozițiile legale care

aduceau atingere principiului liberei circulații a persoanelor și a bunurilor,

caracterul ilicit al operațiunii a dispărut, fiind prevalente voința reală a

părților contractante și efectele juridice pe care ea a urmărit să le producă

în realitate.

Față de cele ce preced, recursul în anulare se

privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 1174 din 19 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, și a deciziei nr. 2841/A din 16 octombrie 2001 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2004.