ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 963/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : La data de 9 decembrie 1998 reclamanții G.A. și G.C. au chemat în judecată pe pârâții S.N., S.F., M.I. și M.E. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se constate ca fiind simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 829 din 5 februarie 1996 de Notariatul de Stat Local al sectorului 4 București intervenit între pârâții M.I. și E. și S.N. și F.; - să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic, constatând că între reclamanți și pârâții M. a intervenit o convenție valabilă de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în București, compus din două camere, hol, bucătărie, magazie și teren în suprafață de 200 mp.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în lunile septembrie și octombrie ale anului 1985 au locuit în calitate de chiriași în imobilul din București, care a fost proprietatea pârâților M.I. și M.E. Aflând intenția proprietarilor de a vinde imobilul, la data de 30 noiembrie 1985, reclamanții au convenit cu pârâții M. să cumpere ei bunul, sens în care reclamanții le-au remis vânzătorilor suma de 37.000 lei, ocazie cu care s-a întocmit un înscris sub semnătură privată denumit „chitanță vânzare-cumpărare”, scris de pârâtul M.I., care reprezintă contraînscrisul sau actul real. La data când reclamanții și pârâții M.I. și E. au convenit asupra înstrăinării nemișcătorului, nu se putea perfecta actul autentic de vânzare-cumpărare deoarece nici unul dintre reclamanți nu avea stabilit domiciliul în municipiul București.

Pentru a rezolva această situație reclamanții susțin că au convenit cu vânzătorii ca actul autentic să fie încheiat cu nașul reclamanților, pârâtul S.N., căsătorit cu pârâta S.F., sens în care s-a încheiat contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 829 din 5 februarie 1986, a cărui simulație solicită a fi constatată, înțelegerea fiind aceea ca, după ce reclamanții urmau să-și stabilească domiciliul în București, pârâtul S.N.„să ne treacă imobilul pe numele nostru”. La data de 1 martie 1990 reclamanții au reușit să-și stabilească domiciliul în Municipiul București și cu toate că au pus la dispoziția pârâtului S.N. o cameră a imobilului și o parte din curte, acesta a refuzat să-și onoreze obligația asumată în sensul perfectării actului autentic.

Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 4 București, prin sentința civilă nr. 12.571 din 22 noiembrie 2000, a respins acțiunea reclamanților cu motivarea că actul denumit „chitanță” încheiat între reclamanți și pârâții M. este viciat, iar singura înstrăinare valabilă a imobilului este aceea ce face obiectul contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 829 din 5 februarie 1986. S-a reținut că simulația presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public și altul secret (contraînscrisul), iar actul secret nu produce efecte decât dacă el însuși este valabil încheiat. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2841 din 16 octombrie 2001, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința judecătoriei, a admis acțiunea și a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 829 din 5 februarie 1986 de Notariatul de Stat al sectorului 4 București.

S-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului situat în București, între reclamanți și pârâții M.I. și M.E., hotărârea ținând loc de act autentic. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 1174 din 19 aprilie 2002, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții S.N., S.F., M.I. și M.E.. La data de 1 august 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138 din 2 octombrie 2000 și nr. 59 din 27 aprilie 2001, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziilor date de Tribunalul București și Curtea de Apel București susținând că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind, totodată și vădit netemeinică.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut că în mod greșit instanțele au reținut că în speță operează simulația prin interpunere de persoane, dându-se o interpretare eronată a prevederilor art. 1175 C. civ., deoarece, în cazul unei atare simulații, părțile care încheie actul aparent prevăd printr-o înțelegere secretă faptul că una dintre ele nu are calitatea de parte contractantă, stabilind, totodată, cine este adevăratul titular al dreptului tranzacționat. Așadar, prin actul aparent se urmărește în mod constant ca efectele juridice să se producă față de o altă persoană căreia dorește să i se asigure anonimatul. Efectul principal al simulației este acela de a face să înceteze caracterul ocult, secret al contraînscrisului, iar reușita acțiunii depinde numai dacă acest contract întrunește toate condițiile de formă și de fond pentru a fi el însuși valabil.

În măsura în care actul secret este lovit de nulitate sau este anulabil, acesta va fi desființat ca urmare a viciilor care îi sunt proprii. Analizând înscrisul intitulat „chitanță” încheiat între reclamanții G. și pârâții M. recursul în anulare nu îl așează în categoria unui contraînscris deoarece a fost încheiat între alte părți decât cele care au participat la perfectarea actului autentic, public și pentru că nu respectă condițiile de formă și de fond ale unui act juridic valabil încheiat, fiind neîndeplinite cerințele art.1179 și art. 1180 C. civ. Recursul în anulare susține teza potrivit căreia, în speță, nu ne aflăm în prezența unei simulații deoarece actul public a fost încheiat între soții M. în calitate de vânzători și pârâții S. în calitate de cumpărători, în timp ce pretinsul act secret a fost încheiat între reclamanți și pârâții M., astfel că simulația poate opera numai între aceleași părți.

Se reproșează instanțelor că au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că nu au dat dovadă de rol activ neadministrând proba testimonială încuviințată prin încheierea de ședință din 30 iunie 1999. Greșit instanțele au pronunțat o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, compus din teren și construcție deoarece terenul aferent construcției trecuse în proprietatea statului încă din 31 mai 1984 conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Recursul în anulare nu este fondat. Potrivit înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanță – vânzare cumpărare” din 30 noiembrie 1985 pârâții M.I. și M.E. au consimțit să vândă imobilul proprietatea lor din București, reclamanților G.A.

și G.C. contra unui preț de 37.000 lei pe care vânzătorii l-au primit de la reclamanți la data întocmirii actului. Conform celor stipulate în înscrisul sub semnătură privată, la data și locul realizării convenției și a plății prețului, de față a fost și pârâta S.F. La data de 5 februarie 1986, cu actul autentificat sub nr. 829 de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București, act transcris, pârâții M.I. și M.E. au vândut pârâtului S.N., căsătorit cu pârâta S.F., același imobil cu un preț stipulat în contractul de vânzare-cumpărare de 20.000 lei. În interogatoriile luate pârâților vânzători M.I. și M.E. aceștia au confirmat că reclamanții locuiau în imobilul litigios din lunile septembrie-octombrie 1985 în calitate de chiriași și că în octombrie 1985 pârâții au hotărât să vândă nemișcătorul.

În aceleași interogatorii pârâții vânzători au recunoscut că în momentul întocmirii actului autentic pârâtul S.N., nașul reclamanților, nu le-a achitat nici un preț, întrucât prețul l-au achitat reclamanții în luna noiembrie 1985. La interogatoriile ce li s-au luat pârâții S.F. și S.N. au recunoscut următoarele : reclamanții locuiesc în imobilul litigios din perioada septembrie-octombrie 1985; înscrisul sub semnătură privată din 30 noiembrie 1985 a fost semnat și întocmit în casa pârâților S.F. și S.N., care sunt nașii reclamanților; pârâții-vânzători M.I. și M.E. au primit în realitate suma de 37.000 lei ca preț al imobilului și nu suma de 20.000 lei, cât s-a trecut în actul public (autentic).

Fiind stabilită astfel situația de fapt, conform cu cele declarate de pârâți la interogatorii, se consideră ca inutilă administrarea probei testimoniale, astfel că, reproșul adus instanțelor, în sensul că nu au manifestat rol activ, se privește ca nefondat. Potrivit art. 1175 C. civ., actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane. Caracteristic pentru simulație este faptul că ea presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a cel puțin două contracte: unul public, aparent, denumit și contract simulat, prin care se creează o anumită aparență juridică ce nu corespunde realității; un altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată de actul public, dar simulat.

Simulația, în dreptul nostru, poate să îmbrace mai multe forme, în funcție de modul în care este conceput contractul aparent și de relația în care acesta se află cu caracterul secret. Astfel, contractul aparent poate fi fictiv, poate fi deghizat ori simulația se realizează prin interpunere de persoane. Întrucât în legislația noastră simulația, în sine, nu este sancționată cu nulitatea , ci sancțiunea specifică simulației este, de regulă, inopozabilitatea față de terțele persoane a situației juridice create prin caracterul secret, reușita acțiunii în simulație depinde de validitatea acestui din urmă contract. Este astfel adevărat că pentru a se admite pe cale judecătorească o acțiune în simulație, care să înlăture efectele contractului aparent, este necesar ca actul secret să îndeplinească condițiile de valabilitate de fond și de formă, cerute de lege la data încheierii actului.

Așa cum s-a demonstrat anterior, una dintre formele pe care le poate îmbrăca simulația este interpunerea de persoane ceea ce presupune existența unui act juridic public, ale cărui părți, împreună cu o a treia persoană, ce rămâne anonimă, încheie actul secret care prevede că efectele actului public se produc, în realitate, față de acest din urmă participant la actul ocult, adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit prin actul aparent.

În speța dedusă recursului în anulare de față există simulație prin interpunere de persoane, operațiune juridică la care au participat trei categorii de părți: pârâții M., vânzătorii imobilului; pârâții S. cumpărătorii aparenți din actul autentic; reclamanții G., cumpărătorii reali, dar anonimi din actul secret și ascuns autorităților anului 1985. Datorită existenței înainte de 1990 a unor dispoziții legale restrictive, atât cu privire la libera circulație a persoanelor cât și a bunurilor, în practica noastră judiciară a apărut și o altă modalitate de utilizare a simulației, calificată adesea de instanțe drept interpunere de persoane și anume simulația folosită pentru a eluda o dispoziție legală imperativă și restrictivă în același timp.

Astfel, reclamanții G., în înțelegere cu toți cei patru pârâți – vânzătorii imobilului și, respectiv, cumpărătorii aparenți, au apelat la simulație tocmai pentru a eluda dispozițiile legale nedrepte care le interziceau în anul 1985 celor dintâi să dobândească un imobil în Capitală, cât timp nu-și puteau stabili, din cauza altor restricții de ordin administrativ, domiciliul pe raza localității. Este neîntemeiată susținerea din recursul în anulare potrivit căreia atât actul public, cât și cel secret s-au încheiat între alte părți. Așa cum s-a recunoscut la interogatoriu, actul secret, contraînscrisul, s-a întocmit în locuința pârâților Stan, a cumpărătorilor aparenți, care evident au cunoscut realitatea întregii operațiuni juridice și la care, de altfel, au participat.

Atunci s-a realizat acordul simulatoriu și chiar dacă contractul autentic (instrumentum) s-a întocmit ulterior datorită formalităților pe care le-a implicat, aceasta nu înseamnă inexistența unei concomitențe între cele două contracte, cel secret și cel public. Atât doctrina, cât și jurisprudența care s-au ocupat de analiza simulației au ajuns la concluzia că, pentru a fi în prezența interpunerii de persoane este absolut necesar ca toate cele trei părți implicate în operațiune să aibă cunoștință atât de existența actului public, cât și de cea a actului secret, adică să știe în patrimoniul cui se produc, în realitate, efectele actului public. Altfel spus, pentru a se realiza simulația prin interpunerea de persoane este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între cel puțin trei persoane, adică cele două părți ale actului real ( reclamanții și pârâții M.) și persoana interpusă (pârâții S.).

Este adevărat că acordul simulatoriu realizat între cele trei categorii de părți în noiembrie 1985 a avut drept scop eludarea unor dispoziții legale imperative legate atât de interdicția existentă în persoana reclamanților de a dobândi o locuință în municipiul București, cât și cu privire la înstrăinarea terenului din jurul locuinței, perioadă în raport de care simulația era, în adevăr, ilicită. Dar întrucât, în speță, acțiunea în simulație a fost promovată după ce au fost abrogate dispozițiile legale care aduceau atingere principiului liberei circulații a persoanelor și a bunurilor, caracterul ilicit al operațiunii a dispărut, fiind prevalente voința reală a părților contractante și efectele juridice pe care ea a urmărit să le producă în realitate.

Față de cele ce preced, recursul în anulare se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1174 din 19 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a deciziei nr. 2841/A din 16 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2004.