ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 406/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 406/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ

S-au luat în examinare recursurile declarate de

reclamanții T.T.S. și T. A. și pârâții M.A.V., care continuă recursul declarat

de L.V.și L.I., de Municipiul București prin Primar General și Consiliul

General al Municipiului București împotriva deciziei nr.286 din 24 mai 2000 a

Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurenții-reclamanți reprezentați  de avocat N.T., recurenții-pârâți

M.A.personal și asistată de avocat C.I., Municipiul București prin Primarul

General și Consiliul General al Municipiului București, ambii prin consilier

juridic O.O., lipsind intimata-pârâtă Societatea Comercială “C.” S.A.

Procedura completă.

Avocat C.I.prezintă

certificatul de moștenitor de calitate nr.2 din 24 ianuarie 2003 emis de Biroul

Notarului Public Bănuță Georgeta conform căruia M.A.V. este moștenitoarea

defunctei L.V.și care, se legitimează cu B.I. seria B.Z.nr.013110 eliberat de

Secția 17 Poliție București și arată că își însușește recursul declarat de

L.V..

Curtea acordă cuvântul în

dezbaterea recursurilor cu care a fost investită, punând în discuție și

nulitatea recursului Primăriei Municipiului București prin Primar General,

invocată de recurenții-reclamanți la termenul din 13 februarie 2002.

Avocat N.T. solicită admiterea

recursului reclamanților T.T.S.și T.A., așa cum au fost formulate și

respingerea ca nefondate a celorlalte două recursuri.

Avocat C.I.solicită admiterea

recursului pârâtei M.A.V. și respingerea ca nefondate a celorlalte două

recursuri.

Consilier juridic O.O.solicită

admiterea recursului declarat de Primăria Municipiului București prin Primar

General și respingerea excepției invocate și a recursului declarat de pârâții

L.I. și V. și continuat de M.A.V. și respingerea recursului reclamanților

T.T.S.și A.

Reprezentanta Ministerului

Public pune concluzii de admitere a recursului declarat de reclamanții T.T.S.și

T.A.și respingerea celorlalte recursuri și a excepției nulității recursului

Municipiului București prin Primar General.

C U R T

E A

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 1 iulie 1999 reclamanții

T.T.S.și T.A.au chemat în judecată pe pârâții L.I., L.V.și S.C.”C.” S.A. pentru

ca, prin hotărârea ce se va pronunța ,să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996 încheiat între

S.C.”C.” S.A., în calitate de vânzător, și pârâții L.I. și L.V.,în calitate de

cumpărători, precum și să fie obligați pârâții să le lase reclamanților în

deplină proprietate și liberă posesiune apartamentul nr.3, situat la etajul 2

al imobilului din București, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat, că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr.1890 din 12 aprilie 1996, au dobândit de la soții M.D.și M. L.E. dreptul de

proprietate asupra apartamentului revendicat. La rândul lor, vânzătorii M. au

dobândit proprietatea apartamentului prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.26064 din 24 iunie 1993, transcris la aceeași dată sub

nr.6943 la fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 5 – București.

Consiliul General al

Municipiului București a solicitat să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr.26064/24 iunie 1993 a soților M., însă

Judecătoria Sectorului 5 București, prin sentința civilă nr.4078 din 27 mai

1997 a respins acțiunea. Reclamantul din acel dosar – Consiliul General al

Municipiului București -, a promovat apel, pe care însă l-a retras ulterior.

Deși reclamanții erau proprietari asupra apartamentului încă de la data de 12

aprilie 1996 și cu toate că era pendinte la Judecătoria Sectorului 5 –

București acțiunea în nulitate contra titlului vânzătorilor, în mod fraudulos

S.C.”C.” S.A. a vândut la 4 noiembrie 1996 același apartament pârâților L.I. și

L.V..

La 23 septembrie 1999 pârâții

L.I. și L.V.au formulat întâmpinare prin intermediul căreia au susținut că

reclamanții nu au calitate procesuală activă, că actul de vânzare-cumpărare a

cărui nulitate se solicită a fost încheiat cu respectarea art.2 și 9 din Legea

nr.112/1995 și art.969, 1294, 1295, 1306 și 1361 C.civ., că atât reclamanții,

cât și persoanele de la care au cumpărat apartamentul au încălcat dreptul de

preempțiune conferit de lege pârâților.

La aceeași dată pârâții L.I.

și L.V.au cerut introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului

București pentru ca, alături de pârâta S.C.”C.” S.A., să răspundă pentru

evicțiune, în condițiile art.1337-1350 C.civ., în situația în care pârâții vor

cădea în pretenții.

Investit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă și de contencios administrativ,

prin sentința nr.419 din 9 decembrie 1999, a respins atât acțiunea principală

formulată de reclamanții T.T.S.și T.A., cât și cererea de chemare în garanție

promovată de pârâții L.I. și L.V..

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

nr.40847 din 4 noiembrie 1996, a cărui nulitate absolută se solicită, au fost

respectate toate dispozițiile Legii nr.112/1995, iar imobilul se afla în

patrimoniul Statului, fiind ocupat de chiriașii-cumpărători. Pârâții au fost de

bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât

sentința judecătorească prin care apartamentul a fost retrocedat fostei

proprietare M. E. era desființată printr-o decizie a Curții Supreme de

Justiție, fiind astfel deschisă calea cumpărării imobilului conform art.9 din

Legea nr.112/1995.

Tribunalul a socotit ca

neîntemeiat și capătul de cerere privind revendicarea imobilului cu motivarea

că, deși titlul reclamanților este mai vechi (12 aprilie 1996) față de cel al

pârâților (4 noiembrie 1996), anterioritatea titlului reclamanților nu poate

folosi în compararea acestor titluri, deoarece ele provin de la autori

diferiți, fiind preferat titlul pârâților întrucât ei se află în posesia

imobilului.

Apelul promovat împotriva

sentinței de reclamanții T.T.S.și T.A.a fost admis de Curtea de Apel București

– Secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr.286 din 24 mai 2000, a schimbat

în parte hotărârea tribunalului, în sensul că a obligat pe pârâți să lase

reclamanților în deplină proprietate și folosință apartamentul nr.3, situat în

București, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5.

Prin aceeași decizie s-au

menținut dispozițiile vizând respingerea capătului de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/4

noiembrie 1996 intervenit între pârâți și s-a trimis cauza spre rejudecare la

același tribunal în scopul soluționării cererii de chemare în garanție

formulată de pârâții L.I. și L.V..

Pentru a decide astfel

instanța de apel a reținut din situația de fapt pe care a expus-o că la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/4 noiembrie 1996 titlul

de proprietate al autoarei reclamanților fusese desființat, imobilul reintrând

în proprietatea Statului. Pârâții au încheiat contractul având reprezentarea că

vânzătorul este adevăratul proprietar al imobilului și cum nici unii din

proprietarii succesivi ai imobilului nu au încunoștiințat pe pârâți de

drepturile dobândite de aceștia, s-a conchis că pârâții sunt dobânditori de

bună-credință.

Cu referire la capătul de

cerere privind revendicarea aceluiași nemișcător instanța de apel a reținut că

atât reclamanții, cât și pârâții au prezentat titluri de proprietate, cel al

reclamanților emanând de la descendentul adevăratei proprietare, iar cel al

pârâților de la proprietarul aparent – Statul, situație în care trebuia să se

dea preferință titlului ce provine de la autorul care ar fi triumfat asupra

autorului celuilalt, dacă litigiul s-ar fi născut și s-ar fi rezolvat între ei.

Împotriva deciziei dată în

apel în termen legal au declarat recursuri motivate reclamanții T.T.S.și T.A.,

pârâții L.I. și L.V., pârâta și chemata în garanție Primăria Municipiului

București.

În recurs, la data de 14

august 2001 a decedat pârâtul L.I., care a fost succedat, potrivit

Certificatului de calitate de moștenitor nr.3/1 februarie 2002 eliberat de

B.N.P. – G.S., de pârâta L.V.– soția supraviețuitoare și M.A.V., fiică.

La data de 2 august 2002 a

decedat și pârâta L.V.care a fost succedată, conform Certificatului de calitate

de moștenitor nr.2/24 ianuarie 2003 eliberat de B.N.P. – B. G., de M.A.V. –

fiică -, care a declarat că înțelege să continue și să susțină calea de atac

exercitată de defuncții ei părinți.

În recursul declarat

reclamanții T.T.S.și T.A.critică decizia instanței de apel numai referitor la

soluția de respingere a capătului de cerere prin care s-a cerut nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 4 noiembrie

1996 între S.C.”C.” S.A. și pârâții L.I. și V.. S-a argumentat că imobilul a

fost dobândit de la adevărații proprietari și că pârâții cumpărători au fost de

rea-credință, având reprezentarea că statul nu este proprietarul real al

apartamentului.

Pârâții L.I. și L.V., în

recursul declarat, critică decizia instanței de apel care a dat preferință

titlului reclamanților, susținându-se că titlul pârâților este valabil și

legal, iar cel al reclamanților provine de la un autor aparent și formal și

care poate fi suspectat de nelegalitate. Titlul pârâților este cel valabil,

deoarece, la data vânzării, bunul se afla în posesia vânzătorului, iar

proprietar era Statul, urmare a desființării hotărârii de retrocedare a

imobilului către vânzătoarea inițială.

În recursul declarat pârâta

Primăria Municipiului București critică soluția prin care s-a preferat titlul

reclamanților și s-a admis acțiunea în revendicare întrucât la data încheierii

contractuluinr.1890/12 aprilie 1996 imobilul nu se mai afla în patrimoniul

vânzătoarei, titlul autoarei fiind desființat.

Asupra celor trei recursuri

declarate în cauză, constată următoarele:

În anul 1992, numita M. E.,

proprietară a imobilului din București, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5, în

temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5584/1990 și

transcris sub nr.2302/1940 de Tribunalul Ilfov- Secția Notariat, a revendicat

în justiție imobilul preluat de Stat. Prin sentința civilă nr.254/1993

Judecătoria Sectorului 3 – București a admis acțiunea și a retrocedat imobilul

fostei proprietare.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.26064/24 iunie 1993 de fostul Notariat de Stat al

Sectorului 5 București, M. E. a înstrăinat imobilul dobândit prin  revendicare

cumpărătorilor M.D. și M. L.E..

Împotriva sentinței de

retrocedare s-a promovat recurs în anulare. Curtea Supremă de Justiție a admis

recursul în anulare și a desființat sentința civilă nr.254/1993, a Judecătoriei

sectorului 3, motiv pentru care, prin Dispoziția nr.172/20 ianuarie 1995 a

Primarului General al Capitalei, bunul a reintrat în proprietatea Statului.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1890 din 12 aprilie 1996 de B.N.P. –

P.S., M.D.și M. L.E. au înstrăinat imobilul către reclamanții T.T.S.și T.A..

Prin sentința civilă nr.450

din 11 iunie 1998 (definitivă și irevocabilă) Tribunalul București – Secția a

III-a civilă, a admis a doua acțiune promovată de M. E.(prima vânzătoare) și

i-a restituit în deplină proprietate și posesie imobilul din București,

str.Dr.Pasteur nr.45 A, sector 5, hotărâre care a consolidat, recunoscut și

confirmat dreptul de proprietate al subdobânditorilor-reclamanți T.T.S.și T.A..

La data de 4 noiembrie 1996,

în baza contractului nr.40847, a cărui nulitate se solicită în prezentul

proces, pârâta S.C.”C.” S.A. a vândut apartamentul nr.3 din imobilul mai sus

arătat pârâților L.I. și L.V.. Pârâții dețineau locuința în calitate de

chiriași, iar vânzarea către aceștia s-a făcut în baza Legii nr.112/1995.

Confruntați cu acțiunea în

nulitatea contractului, pârâții L.I. și L.V.s-au apărat susținând că la data de

4 noiembrie 1996, atunci când au cumpărat, proprietarul nemișcătorului era

statul, urmare a casării primei hotărâri prin care bunul a fost restituit

proprietarei de drept M. E., astfel că ei sunt la adăpostul aparenței de drept

și a bunei-credințe cu care au cumpărat apartamentul deținut, până atunci, cu

chirie.

Potrivit art.966 C.civ.,

obligația fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect,

iar conform art.968 din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de

legi, când este cotrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza, fiind una dintre

condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia

poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau,

dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu

aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul

urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are un

incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat

în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul

absolut, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”, al cărui temei

legal îl constituie art.966 din C.civ. Per a contrario, în măsura în care ambele

părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de

fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub

acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil.

Totuși, nici practica și nici

doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiență distructivă

principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi

decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și

subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din

urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință

a fost impusă – în baza unor rațiuni cu o aplicare mai largă și care au creat

un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securității

circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere

juridic soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic,

concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este

exprimată în adagiul „error communis facit jus”.

Incidența acestui principiu

este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu

privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie

comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă -, și a unei condiții privind

buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită

de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Din această perspectivă se

constată că la data de 4 noiembrie 1996, când s-a încheiat în temeiul Legii

nr.112/1995 contractul de vânzare-cumpărare nr.40847, ce se cere a fi declarat

nul, cumpărătorii L.I. și L.V.nu erau în eroare cu privire la calitatea de

proprietar al statului vânzător, mai mult, ei aveau deplină cunoștință de

demersurile judiciare și administrative întreprinse atât de proprietara

inițială, cât și de subdobânditorii subsecvenți, referitoare la aproprierea

nemișcătorului.

Sunt în acest sens

administrate în cauză dovezi fără echivoc, care infirmă soluția și motivarea

instanței de apel potrivit căreia „nici unul dintre proprietarii succesivi ai

imobilului nu au încunoștiințat pe pârâți de drepturile dobândite de aceștia

asupra imobilului...”. Astfel, în notificarea expediată prin executorii

judecătorești, primită sub semnătură la 27 februarie 1995 de pârâta L.V.și

destinată ambilor pârâți și fiicei acestora, proprietarii M.D.și M. L.E., îi

atenționează pe pârâți atât cu privire la calitatea lor, cât și cu privire la

obligația legală de a se încheia un nou contract de închiriere, în caz contrar

proprietarii cerând fie evacuarea, fie un schimb forțat cu un apartament pus la

dispoziția pârâților.

De asemenea, prin sentința

civilă nr.7760 din 7 decembrie 1994, definitivă, Judecătoria Sectorului 5 –

București, a dispus, la cererea reclamanților M.D.și M. L.E. evacuarea din

imobilul litigios a pârâților L.I., L.V., M.A.și a numitului M. C.

Pe cale de consecință, la data

de 4 noiembrie 1996, pârâții L.I. și V. erau în deplină cunoștință de cauză că

statul era doar proprietarul aparent al bunului cumpărat, astfel că ei nu pot

invoca cu succes nici eroarea cu privire la calitatea de proprietar al

vânzătorului și nici buna-credință, din contra, poziția subiectivă a acestor

pârâți fiind caracterizată de cunoașterea faptului că bunul a fost revendicat

de adevăratul proprietar și înstrăinat apoi unor terți subdobânditori.

Față de cele ce preced, cum

contractul de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996 a fost încheiat

cu fraudă la lege, recursul declarat de reclamanți se privește ca fondat și

urmare a admiterii lui, va fi casată în parte decizia instanței de apel, cu

consecința admiterii acțiunii introductive de instanță și sub aspectul

constatării nulității absolute a menționatului act juridic.

Cum reclamanții au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului de la adevărații proprietari și cum

pârâții L.I. și V. nu le-au putut opune un act juridic translativ de

proprietate încheiat cu respectarea legii, soluția de restituire a imobilului

în deplină proprietate și posesie se privește ca întemeiată, astfel că atât

recursul acestor pârâți, continuat de moștenitoarea M.A.V., cât și recursul

Primăriei Municipiului București vor fi respinse ca nefondate.

Drept urmare, vor fi menținute

dispozițiile din decizia recurată privitoare la admiterea capătului de cerere

în revendicarea imobilului și cele referitoare la reluarea judecății cu

referire la cererea de chemare în garanție și va fi respinsă excepția nulității

recursului declarat de Primăria Municipiului București, recurs nefondat, dar

care a fost declarat și motivat în termen, precum și semnat de persoana care a

avut împuternicire legală pentru exercitarea căii de atac.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanții T.T.S.și

T.A.împotriva deciziei nr.286 din 24 mai 2000 a Curții de Apel București,

Secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia

recurată privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare.

Admite acțiunea acelorași

reclamanți și constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr.40847/04.11.1996 încheiat între S.C.”C.” S.A. și defuncții-pârâți L.I. și

L.V..

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții L.I. și L.V., continuat de moștenitoarea

M.A.V. și de Primăria Municipiului București prin Primar General, precum și

excepția nulității acestui din urmă recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 februarie 2003.