ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 406/2003

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții T.T.S. și T. A. și pârâții M.A.V., care continuă recursul declarat de L.V.și L.I., de Municipiul București prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr.286 din 24 mai 2000 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurenții-reclamanți reprezentați de avocat N.T., recurenții-pârâți M.A.personal și asistată de avocat C.I., Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, ambii prin consilier juridic O.O., lipsind intimata-pârâtă Societatea Comercială “C.” S.A. Procedura completă. Avocat C.I.prezintă certificatul de moștenitor de calitate nr.2 din 24 ianuarie 2003 emis de Biroul Notarului Public Bănuță Georgeta conform căruia M.A.V.

este moștenitoarea defunctei L.V.și care, se legitimează cu B.I. seria B.Z.nr.013110 eliberat de Secția 17 Poliție București și arată că își însușește recursul declarat de L.V.. Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor cu care a fost investită, punând în discuție și nulitatea recursului Primăriei Municipiului București prin Primar General, invocată de recurenții-reclamanți la termenul din 13 februarie 2002. Avocat N.T. solicită admiterea recursului reclamanților T.T.S.și T.A., așa cum au fost formulate și respingerea ca nefondate a celorlalte două recursuri. Avocat C.I.solicită admiterea recursului pârâtei M.A.V. și respingerea ca nefondate a celorlalte două recursuri. Consilier juridic O.O.solicită admiterea recursului declarat de Primăria Municipiului București prin Primar General și respingerea excepției invocate și a recursului declarat de pârâții L.I.

și V. și continuat de M.A.V. și respingerea recursului reclamanților T.T.S.și A. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului declarat de reclamanții T.T.S.și T.A.și respingerea celorlalte recursuri și a excepției nulității recursului Municipiului București prin Primar General. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 1 iulie 1999 reclamanții T.T.S.și T.A.au chemat în judecată pe pârâții L.I., L.V.și S.C.”C.” S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța ,să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996 încheiat între S.C.”C.” S.A., în calitate de vânzător, și pârâții L.I.

și L.V.,în calitate de cumpărători, precum și să fie obligați pârâții să le lase reclamanților în deplină proprietate și liberă posesiune apartamentul nr.3, situat la etajul 2 al imobilului din București, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1890 din 12 aprilie 1996, au dobândit de la soții M.D.și M. L.E. dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat. La rândul lor, vânzătorii M. au dobândit proprietatea apartamentului prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.26064 din 24 iunie 1993, transcris la aceeași dată sub nr.6943 la fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 5 – București.

Consiliul General al Municipiului București a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.26064/24 iunie 1993 a soților M., însă Judecătoria Sectorului 5 București, prin sentința civilă nr.4078 din 27 mai 1997 a respins acțiunea. Reclamantul din acel dosar – Consiliul General al Municipiului București -, a promovat apel, pe care însă l-a retras ulterior. Deși reclamanții erau proprietari asupra apartamentului încă de la data de 12 aprilie 1996 și cu toate că era pendinte la Judecătoria Sectorului 5 – București acțiunea în nulitate contra titlului vânzătorilor, în mod fraudulos S.C.”C.” S.A. a vândut la 4 noiembrie 1996 același apartament pârâților L.I. și L.V..

La 23 septembrie 1999 pârâții L.I. și L.V.au formulat întâmpinare prin intermediul căreia au susținut că reclamanții nu au calitate procesuală activă, că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fost încheiat cu respectarea art.2 și 9 din Legea nr.112/1995 și art.969, 1294, 1295, 1306 și 1361 C.civ., că atât reclamanții, cât și persoanele de la care au cumpărat apartamentul au încălcat dreptul de preempțiune conferit de lege pârâților. La aceeași dată pârâții L.I. și L.V.au cerut introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului București pentru ca, alături de pârâta S.C.”C.” S.A., să răspundă pentru evicțiune, în condițiile art.1337-1350 C.civ., în situația în care pârâții vor cădea în pretenții.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr.419 din 9 decembrie 1999, a respins atât acțiunea principală formulată de reclamanții T.T.S.și T.A., cât și cererea de chemare în garanție promovată de pârâții L.I. și L.V.. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996, a cărui nulitate absolută se solicită, au fost respectate toate dispozițiile Legii nr.112/1995, iar imobilul se afla în patrimoniul Statului, fiind ocupat de chiriașii-cumpărători. Pârâții au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât sentința judecătorească prin care apartamentul a fost retrocedat fostei proprietare M. E. era desființată printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție, fiind astfel deschisă calea cumpărării imobilului conform art.9 din Legea nr.112/1995.

Tribunalul a socotit ca neîntemeiat și capătul de cerere privind revendicarea imobilului cu motivarea că, deși titlul reclamanților este mai vechi (12 aprilie 1996) față de cel al pârâților (4 noiembrie 1996), anterioritatea titlului reclamanților nu poate folosi în compararea acestor titluri, deoarece ele provin de la autori diferiți, fiind preferat titlul pârâților întrucât ei se află în posesia imobilului.

Apelul promovat împotriva sentinței de reclamanții T.T.S.și T.A.a fost admis de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr.286 din 24 mai 2000, a schimbat în parte hotărârea tribunalului, în sensul că a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și folosință apartamentul nr.3, situat în București, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5. Prin aceeași decizie s-au menținut dispozițiile vizând respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/4 noiembrie 1996 intervenit între pârâți și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal în scopul soluționării cererii de chemare în garanție formulată de pârâții L.I.

și L.V.. Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut din situația de fapt pe care a expus-o că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/4 noiembrie 1996 titlul de proprietate al autoarei reclamanților fusese desființat, imobilul reintrând în proprietatea Statului. Pârâții au încheiat contractul având reprezentarea că vânzătorul este adevăratul proprietar al imobilului și cum nici unii din proprietarii succesivi ai imobilului nu au încunoștiințat pe pârâți de drepturile dobândite de aceștia, s-a conchis că pârâții sunt dobânditori de bună-credință.

Cu referire la capătul de cerere privind revendicarea aceluiași nemișcător instanța de apel a reținut că atât reclamanții, cât și pârâții au prezentat titluri de proprietate, cel al reclamanților emanând de la descendentul adevăratei proprietare, iar cel al pârâților de la proprietarul aparent – Statul, situație în care trebuia să se dea preferință titlului ce provine de la autorul care ar fi triumfat asupra autorului celuilalt, dacă litigiul s-ar fi născut și s-ar fi rezolvat între ei. Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recursuri motivate reclamanții T.T.S.și T.A., pârâții L.I. și L.V., pârâta și chemata în garanție Primăria Municipiului București. În recurs, la data de 14 august 2001 a decedat pârâtul L.I., care a fost succedat, potrivit Certificatului de calitate de moștenitor nr.3/1 februarie 2002 eliberat de B.N.P.

– G.S., de pârâta L.V.– soția supraviețuitoare și M.A.V., fiică. La data de 2 august 2002 a decedat și pârâta L.V.care a fost succedată, conform Certificatului de calitate de moștenitor nr.2/24 ianuarie 2003 eliberat de B.N.P. – B. G., de M.A.V. – fiică -, care a declarat că înțelege să continue și să susțină calea de atac exercitată de defuncții ei părinți. În recursul declarat reclamanții T.T.S.și T.A.critică decizia instanței de apel numai referitor la soluția de respingere a capătului de cerere prin care s-a cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 4 noiembrie 1996 între S.C.”C.” S.A. și pârâții L.I. și V.. S-a argumentat că imobilul a fost dobândit de la adevărații proprietari și că pârâții cumpărători au fost de rea-credință, având reprezentarea că statul nu este proprietarul real al apartamentului.

Pârâții L.I. și L.V., în recursul declarat, critică decizia instanței de apel care a dat preferință titlului reclamanților, susținându-se că titlul pârâților este valabil și legal, iar cel al reclamanților provine de la un autor aparent și formal și care poate fi suspectat de nelegalitate. Titlul pârâților este cel valabil, deoarece, la data vânzării, bunul se afla în posesia vânzătorului, iar proprietar era Statul, urmare a desființării hotărârii de retrocedare a imobilului către vânzătoarea inițială. În recursul declarat pârâta Primăria Municipiului București critică soluția prin care s-a preferat titlul reclamanților și s-a admis acțiunea în revendicare întrucât la data încheierii contractuluinr.1890/12 aprilie 1996 imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătoarei, titlul autoarei fiind desființat.

Asupra celor trei recursuri declarate în cauză, constată următoarele: În anul 1992, numita M. E., proprietară a imobilului din București, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5584/1990 și transcris sub nr.2302/1940 de Tribunalul Ilfov- Secția Notariat, a revendicat în justiție imobilul preluat de Stat. Prin sentința civilă nr.254/1993 Judecătoria Sectorului 3 – București a admis acțiunea și a retrocedat imobilul fostei proprietare. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.26064/24 iunie 1993 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 5 București, M. E. a înstrăinat imobilul dobândit prin revendicare cumpărătorilor M.D.

și M. L.E.. Împotriva sentinței de retrocedare s-a promovat recurs în anulare. Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a desființat sentința civilă nr.254/1993, a Judecătoriei sectorului 3, motiv pentru care, prin Dispoziția nr.172/20 ianuarie 1995 a Primarului General al Capitalei, bunul a reintrat în proprietatea Statului. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1890 din 12 aprilie 1996 de B.N.P. – P.S., M.D.și M. L.E. au înstrăinat imobilul către reclamanții T.T.S.și T.A.. Prin sentința civilă nr.450 din 11 iunie 1998 (definitivă și irevocabilă) Tribunalul București – Secția a III-a civilă, a admis a doua acțiune promovată de M. E.(prima vânzătoare) și i-a restituit în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sector 5, hotărâre care a consolidat, recunoscut și confirmat dreptul de proprietate al subdobânditorilor-reclamanți T.T.S.și T.A..

La data de 4 noiembrie 1996, în baza contractului nr.40847, a cărui nulitate se solicită în prezentul proces, pârâta S.C.”C.” S.A. a vândut apartamentul nr.3 din imobilul mai sus arătat pârâților L.I. și L.V.. Pârâții dețineau locuința în calitate de chiriași, iar vânzarea către aceștia s-a făcut în baza Legii nr.112/1995. Confruntați cu acțiunea în nulitatea contractului, pârâții L.I. și L.V.s-au apărat susținând că la data de 4 noiembrie 1996, atunci când au cumpărat, proprietarul nemișcătorului era statul, urmare a casării primei hotărâri prin care bunul a fost restituit proprietarei de drept M. E., astfel că ei sunt la adăpostul aparenței de drept și a bunei-credințe cu care au cumpărat apartamentul deținut, până atunci, cu chirie.

Potrivit art.966 C.civ., obligația fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar conform art.968 din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este cotrarie bunelor moravuri și ordinii publice. Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei. Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”, al cărui temei legal îl constituie art.966 din C.civ.

Per a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil. Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiență distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă – în baza unor rațiuni cu o aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.

Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error communis facit jus”. Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă -, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Din această perspectivă se constată că la data de 4 noiembrie 1996, când s-a încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 contractul de vânzare-cumpărare nr.40847, ce se cere a fi declarat nul, cumpărătorii L.I.

și L.V.nu erau în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului vânzător, mai mult, ei aveau deplină cunoștință de demersurile judiciare și administrative întreprinse atât de proprietara inițială, cât și de subdobânditorii subsecvenți, referitoare la aproprierea nemișcătorului. Sunt în acest sens administrate în cauză dovezi fără echivoc, care infirmă soluția și motivarea instanței de apel potrivit căreia „nici unul dintre proprietarii succesivi ai imobilului nu au încunoștiințat pe pârâți de drepturile dobândite de aceștia asupra imobilului...”.

Astfel, în notificarea expediată prin executorii judecătorești, primită sub semnătură la 27 februarie 1995 de pârâta L.V.și destinată ambilor pârâți și fiicei acestora, proprietarii M.D.și M. L.E., îi atenționează pe pârâți atât cu privire la calitatea lor, cât și cu privire la obligația legală de a se încheia un nou contract de închiriere, în caz contrar proprietarii cerând fie evacuarea, fie un schimb forțat cu un apartament pus la dispoziția pârâților. De asemenea, prin sentința civilă nr.7760 din 7 decembrie 1994, definitivă, Judecătoria Sectorului 5 – București, a dispus, la cererea reclamanților M.D.și M. L.E. evacuarea din imobilul litigios a pârâților L.I., L.V., M.A.și a numitului M. C. Pe cale de consecință, la data de 4 noiembrie 1996, pârâții L.I.

și V. erau în deplină cunoștință de cauză că statul era doar proprietarul aparent al bunului cumpărat, astfel că ei nu pot invoca cu succes nici eroarea cu privire la calitatea de proprietar al vânzătorului și nici buna-credință, din contra, poziția subiectivă a acestor pârâți fiind caracterizată de cunoașterea faptului că bunul a fost revendicat de adevăratul proprietar și înstrăinat apoi unor terți subdobânditori. Față de cele ce preced, cum contractul de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996 a fost încheiat cu fraudă la lege, recursul declarat de reclamanți se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, va fi casată în parte decizia instanței de apel, cu consecința admiterii acțiunii introductive de instanță și sub aspectul constatării nulității absolute a menționatului act juridic.

Cum reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la adevărații proprietari și cum pârâții L.I. și V. nu le-au putut opune un act juridic translativ de proprietate încheiat cu respectarea legii, soluția de restituire a imobilului în deplină proprietate și posesie se privește ca întemeiată, astfel că atât recursul acestor pârâți, continuat de moștenitoarea M.A.V., cât și recursul Primăriei Municipiului București vor fi respinse ca nefondate. Drept urmare, vor fi menținute dispozițiile din decizia recurată privitoare la admiterea capătului de cerere în revendicarea imobilului și cele referitoare la reluarea judecății cu referire la cererea de chemare în garanție și va fi respinsă excepția nulității recursului declarat de Primăria Municipiului București, recurs nefondat, dar care a fost declarat și motivat în termen, precum și semnat de persoana care a avut împuternicire legală pentru exercitarea căii de atac.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanții T.T.S.și T.A.împotriva deciziei nr.286 din 24 mai 2000 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Casează în parte decizia recurată privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Admite acțiunea acelorași reclamanți și constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/04.11.1996 încheiat între S.C.”C.” S.A. și defuncții-pârâți L.I. și L.V.. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții L.I. și L.V., continuat de moștenitoarea M.A.V. și de Primăria Municipiului București prin Primar General, precum și excepția nulității acestui din urmă recurs.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.