ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 781/2003

x

D E C

I Z I A    Nr.781                                                                                                                                                    Dosar

nr.2034/2002

La

data de 14 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr.1424 din 14 mai 2001 a Curții de Apel București –

secția a IV-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 14 februarie 2003  iar pronunțarea

s-a amânat la 20 februarie 2003, 27 februarie 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr.13618 din 15.09.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București

a  fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de Consiliul General al

Municipiului București în contradictoriu cu S.C. “ R.V.”SA și  N.M.și N.M., cât

și cererea de intervenție în interes propriu și în  interesul reclamantului, a

soților G.T.C.și G.A., având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr.310 din 14.11.1996 cu privire la

apartamentul nr.14 din București, str.Turda nr.108, bloc 33, et.3, sector 1.

S-a avut în vedere, în esență, că acest contract ce a fost încheiat între S.C.

“ R.V.”SA și pârâții N.M. și N.M.a fost realizat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr.112/1995.

A

fost respinsă cererea de chemare în garanție a S.C. „R.V.” SA formulată de

pârâți, ca tardiv introdusă.

Apelul

declarat de Consiliul General al Municipiului București împotriva acestei

hotărâri a fost respins ca nemotivat, prin decizia nr.2229 din 3.07.2000 a

Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, fiind admis apelul

intervenienților Grigoraș Tiberiu și Grigoraș Anca împotriva aceleiași

hotărâri. A fost schimbată în parte sentința atacată, și pe fond, a fost admisă

cererea de intervenție în interes propriu, dispunându-se obligarea pârâților de

a lăsa intervenienților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în

litigiu.

Instanța

a apreciat că actul de vânzare-cumpărare în litigiu a fost încheiat cu

încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii 112/1995 și că prezumția de

bună-credință a  dobânditorilor a fost răsturnată, întrucât aceștia fuseseră notificați

de reclamanți în legătură cu intenția lor de a revendica bunul.

Totodată,

s-a reținut că titlul de proprietate al intervenienților este preferabil în

raport cu titlul de  proprietate al pârâților.

Recursul

declarat de pârâții N.M.și N.M. a  fost admis prin decizia nr.1424 din

14.05.2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost

casată decizia și, pe fond, a fost respins ca nefondat apelul declarat de

intervenienții G.T.C.și Grigoraș Anca împotriva sentinței civile nr.13.618 din

15 septembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs

în anulare împotriva acestei ultime decizii, considerând că a fost pronunțată

cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, totodată fiind  vădit netemeinică. Se solicită casarea deciziei

criticate și respingerea recursului declarat de N.M.și N.M. împotriva hotărârii

dată în apel.        În susținerea recursului în anulare, se arată că, încă din

anul 1995, deci anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare între pârâți,

se  formulase de către intervenienți acțiunea în revendicare, iar chiriașii

fuseseră notificați la data de 23 iulie 1996 (fila 8 dosar 21583/1997) despre

demersurile făcute pentru restituirea imobilului. În aceste condiții,

cumpărătorii sunt de rea-credință, ca și S.C “ R.V.”SA, în calitate de

vânzător, care la momentul vânzării a acționat ca mandatar al Consiliului

General al Municipiului București, ce era parte în procesul de revendicare al

imobilului inițiat de vânzători și o altă notificare fusese înregistrată la

Primăria Sectorului 1 București.

Se

fac referiri și la încălcarea prin hotărârea atacată a prevederilor art.1 din

Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

ratificată prin Legea nr.30/1994, potrivit căruia orice persoană fizică are

dreptul  la respectarea bunurilor sale și respectarea principiului securității

raporturilor juridice în sensul, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu

trebuie rediscutată.

De

asemenea, se suține că actul de vânzare-cumpărare în litigiu este nul absolut,

fiind încheiat cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr.112/1995,

care  permit înstrăinarea către chiriași numai a imobilelor preluate de stat cu

titlu și care nu se restituie în natură foștilor proprietari.

Recursul

în anulare nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport cu cele ce urmează:

Din

actele dosarului rezultă că, într-adevăr, prin decizia civilă nr.2833 din

29.11.1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin

nerecurare  s-a constatat nulitatea deciziei nr.1987/1984 a fostului Consiliu

Popular al Municipiului București privind trecerea în proprietatea statului a

apartamentului în litigiu, dispunându-se și obligarea pârâtului de a lăsa

intervenienților în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament.

Litigiul

a fost  inițiat de G.T.și G.A. intervenienți în cauză și s-a judecat la cererea

acestora în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București. Numai

că, la data pronunțării deciziei menționate, pârâtul nu mai avea calitatea de a

sta în proces, pentru că apartamentul fusese vândut chiriașilor N.M.și N.M.,

conform actului de  vânzare-cumpărare nr.310/112 din 14.11.1996, înscris în

registrul de transcripțiuni sub nr.11438 din 19.XI.1996 al Judecătoriei Sector

1 București.

Se

pretinde că acțiunea în revendicare fusese formulată în anul 1995, deci

anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și că pârâții fuseseră

notificați anterior, anume la data de 23 iulie 1996, în legătură cu demersurile

făcute pentru retrocedarea apartamentului.

Este

adevărat că în sensul art.266 C.civ., cauza ilicită a vânzării lucrului altuia

atrage nulitatea absolută a actului de  înstrăinare, însă numai în situația în

care a fost cunoscută de subdobânditor. Această dovadă  a cunoașterii cauzei

ilicite, poate fi făcută prin orice mijloc  ori probă. În cazul în care este

invocată notificarea situației juridice a bunului, făcută prin  executorul

judecătoresc în scris și prealabil actului de vânzare trebuie dovedit, pentru

eficacitate și pentru ca un asemenea act să ofere garanții de corectitudine, că

au fost respectate cerințele legale corespunzătoare emiterii și comunicării

actelor de procedură, conform art.88 și următorii c.pr.civ.

Adică,

sub sancțiunea nulității, notificarea și dovada comunicării ei

(procesul-verbal) trebuie să cuprindă  numele, prenumele și domiciliul real al

celui căruia i-a fost adresată, semnătura celui notificat sau procesul-verbal

care constată refuzul acestuia de a primi notificarea sunt esențiale în

stabilireaa valabilității actului de comunicare.

Examinând

actul procedural invocat de intervenienți în dovedirea relei-credințe a

pârâților, care, în această opinie, au cumpărat bunul, deși aveau cunoștință

despre existența litigiului în revendicare, anume notificarea din data de 23

iulie 1996 (fila 8 dosar 21583/1997), se constată că acest  înscris  nu face

dovadă în sensul solicitat.

Astfel,

înscrisul menționat este numai acea adresă intitulată „notificare” prin care se

arată că apartamentul ocupat de destinatari a fost preluat abuziv de stat, sens

în care a fost notificată comisia de aplicare a Legii nr.112/1995, făcându-se

cunoscut că orice act de dispoziție este nul, fiind realizat cu rea-credință și

cu încălcarea drepturilor legitime ale proprietarilor.

În

final ,se arată că vor continua demersurile în fața organelor administrative și

judiciare pentru restabilirea ordinii juridice cu privire la imobilul

menționat.

Notificarea

este adresată pârâtului N.M., însă este indicat eronat domiciliul acestuia,

anume str.Turda nr.133 sau 33, pentru că se pare că prima cifră a fost trecută

ulterior, fiind  diferită de aceeași cifră 1 trecută de 2 ori în același rând,

pentru că adresa exactă a pârâtului este str.Turda nr.1o8.

Această

copie xerox, la care s-a făcut referire, atestă numai că la Judecătoria

Sectorului 1 – Executor judecătoresc -  s-a depus această notificare,

neexistând nici o dovadă asupra comunicării ei celui notificat.

Prin

urmare, actul procedural invocat este lipsit de opozabilitate și forța probantă

în sensul art.1o79 C.civ., câtă vreme nu a fost expediat la domiciliul real al

celui notificat.

În

acest context și  în lipsa oricăror alte dovezi în legătură cu  cauza ilicită a

actului juridic în  litigiu, ce nu a fost cunoscut de subdobânditori, se

constată că instanța de recurs a reținut temeinic validitatea actului de

înstrăinare. Și aceasta în condițiile  art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, în

sensul căruia actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate

fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care

actul a fost încheiat cu bună credință. Cum buna credință se prezumă, iar

opusul ei reaua-credință trebuie dovedită de cel ce o invocă, potrivit art.1898

C.civ. și cum, astfel cum s-a arătat, nu s-au făcut probe credibile în acest

sens, rezultă că este temeinică și legală decizia dată în apel, prin care s-a

menținut validitatea actului de vânzare-cumpărare.

Și

celelalte considerente ale recursului în anulare nu sunt de primit, pentru că

vânzarea-cumpărarea apartamentului deținut de chiriași s-a realizat cu

respectarea prevederilor art.9 și 10 din Legea nr.112/1995, iar securitatea

raporturilor juridice, care înseamnă că o soluție definitivă a oricărui litigiu

nu trebuie rediscutată, a fost asigurată. În acest sens este de avut în vedere

că hotărârea de retrocedare la care s-a făcut referire este ulterioară actului

de vânzare-cumpărare a cărei valabilitate a fost pusă în discuție și, în plus,

nu le este opozabilă pârâților, care nu au fost părți în acel litigiu.

În

raport cu cele arătate, se constată că, prin hotărârea atacată, nu s-a produs o

încălcare esențială a legii și nu există cauze de vădită netemeinicie, în

sensul art.330 C.proc.civ., astfel că recursul în anulare apare ca nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1424 din 14 mai 2001 a Curții

de Apel București ,secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.