ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 781/2003

x D E C I Z I A Nr.781 Dosar nr.2034/2002 La data de 14 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1424 din 14 mai 2001 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 februarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 20 februarie 2003, 27 februarie 2003. C U R T E A , Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr.13618 din 15.09.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de Consiliul General al Municipiului București în contradictoriu cu S.C.

“ R.V.”SA și N.M.și N.M., cât și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantului, a soților G.T.C.și G.A., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.310 din 14.11.1996 cu privire la apartamentul nr.14 din București, str.Turda nr.108, bloc 33, et.3, sector 1. S-a avut în vedere, în esență, că acest contract ce a fost încheiat între S.C. “ R.V.”SA și pârâții N.M. și N.M.a fost realizat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995. A fost respinsă cererea de chemare în garanție a S.C. „R.V.” SA formulată de pârâți, ca tardiv introdusă. Apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nemotivat, prin decizia nr.2229 din 3.07.2000 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, fiind admis apelul intervenienților Grigoraș Tiberiu și Grigoraș Anca împotriva aceleiași hotărâri.

A fost schimbată în parte sentința atacată, și pe fond, a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu, dispunându-se obligarea pârâților de a lăsa intervenienților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Instanța a apreciat că actul de vânzare-cumpărare în litigiu a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii 112/1995 și că prezumția de bună-credință a dobânditorilor a fost răsturnată, întrucât aceștia fuseseră notificați de reclamanți în legătură cu intenția lor de a revendica bunul. Totodată, s-a reținut că titlul de proprietate al intervenienților este preferabil în raport cu titlul de proprietate al pârâților. Recursul declarat de pârâții N.M.și N.M.

a fost admis prin decizia nr.1424 din 14.05.2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost casată decizia și, pe fond, a fost respins ca nefondat apelul declarat de intervenienții G.T.C.și Grigoraș Anca împotriva sentinței civile nr.13.618 din 15 septembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestei ultime decizii, considerând că a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată fiind vădit netemeinică. Se solicită casarea deciziei criticate și respingerea recursului declarat de N.M.și N.M.

împotriva hotărârii dată în apel. În susținerea recursului în anulare, se arată că, încă din anul 1995, deci anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare între pârâți, se formulase de către intervenienți acțiunea în revendicare, iar chiriașii fuseseră notificați la data de 23 iulie 1996 (fila 8 dosar 21583/1997) despre demersurile făcute pentru restituirea imobilului. În aceste condiții, cumpărătorii sunt de rea-credință, ca și S.C “ R.V.”SA, în calitate de vânzător, care la momentul vânzării a acționat ca mandatar al Consiliului General al Municipiului București, ce era parte în procesul de revendicare al imobilului inițiat de vânzători și o altă notificare fusese înregistrată la Primăria Sectorului 1 București.

Se fac referiri și la încălcarea prin hotărârea atacată a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr.30/1994, potrivit căruia orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale și respectarea principiului securității raporturilor juridice în sensul, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. De asemenea, se suține că actul de vânzare-cumpărare în litigiu este nul absolut, fiind încheiat cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr.112/1995, care permit înstrăinarea către chiriași numai a imobilelor preluate de stat cu titlu și care nu se restituie în natură foștilor proprietari.

Recursul în anulare nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport cu cele ce urmează: Din actele dosarului rezultă că, într-adevăr, prin decizia civilă nr.2833 din 29.11.1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin nerecurare s-a constatat nulitatea deciziei nr.1987/1984 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București privind trecerea în proprietatea statului a apartamentului în litigiu, dispunându-se și obligarea pârâtului de a lăsa intervenienților în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament. Litigiul a fost inițiat de G.T.și G.A. intervenienți în cauză și s-a judecat la cererea acestora în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București.

Numai că, la data pronunțării deciziei menționate, pârâtul nu mai avea calitatea de a sta în proces, pentru că apartamentul fusese vândut chiriașilor N.M.și N.M., conform actului de vânzare-cumpărare nr.310/112 din 14.11.1996, înscris în registrul de transcripțiuni sub nr.11438 din 19.XI.1996 al Judecătoriei Sector 1 București. Se pretinde că acțiunea în revendicare fusese formulată în anul 1995, deci anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și că pârâții fuseseră notificați anterior, anume la data de 23 iulie 1996, în legătură cu demersurile făcute pentru retrocedarea apartamentului. Este adevărat că în sensul art.266 C.civ., cauza ilicită a vânzării lucrului altuia atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare, însă numai în situația în care a fost cunoscută de subdobânditor.

Această dovadă a cunoașterii cauzei ilicite, poate fi făcută prin orice mijloc ori probă. În cazul în care este invocată notificarea situației juridice a bunului, făcută prin executorul judecătoresc în scris și prealabil actului de vânzare trebuie dovedit, pentru eficacitate și pentru ca un asemenea act să ofere garanții de corectitudine, că au fost respectate cerințele legale corespunzătoare emiterii și comunicării actelor de procedură, conform art.88 și următorii c.pr.civ. Adică, sub sancțiunea nulității, notificarea și dovada comunicării ei (procesul-verbal) trebuie să cuprindă numele, prenumele și domiciliul real al celui căruia i-a fost adresată, semnătura celui notificat sau procesul-verbal care constată refuzul acestuia de a primi notificarea sunt esențiale în stabilireaa valabilității actului de comunicare.

Examinând actul procedural invocat de intervenienți în dovedirea relei-credințe a pârâților, care, în această opinie, au cumpărat bunul, deși aveau cunoștință despre existența litigiului în revendicare, anume notificarea din data de 23 iulie 1996 (fila 8 dosar 21583/1997), se constată că acest înscris nu face dovadă în sensul solicitat. Astfel, înscrisul menționat este numai acea adresă intitulată „notificare” prin care se arată că apartamentul ocupat de destinatari a fost preluat abuziv de stat, sens în care a fost notificată comisia de aplicare a Legii nr.112/1995, făcându-se cunoscut că orice act de dispoziție este nul, fiind realizat cu rea-credință și cu încălcarea drepturilor legitime ale proprietarilor.

În final ,se arată că vor continua demersurile în fața organelor administrative și judiciare pentru restabilirea ordinii juridice cu privire la imobilul menționat. Notificarea este adresată pârâtului N.M., însă este indicat eronat domiciliul acestuia, anume str.Turda nr.133 sau 33, pentru că se pare că prima cifră a fost trecută ulterior, fiind diferită de aceeași cifră 1 trecută de 2 ori în același rând, pentru că adresa exactă a pârâtului este str.Turda nr.1o8. Această copie xerox, la care s-a făcut referire, atestă numai că la Judecătoria Sectorului 1 – Executor judecătoresc - s-a depus această notificare, neexistând nici o dovadă asupra comunicării ei celui notificat. Prin urmare, actul procedural invocat este lipsit de opozabilitate și forța probantă în sensul art.1o79 C.civ., câtă vreme nu a fost expediat la domiciliul real al celui notificat.

În acest context și în lipsa oricăror alte dovezi în legătură cu cauza ilicită a actului juridic în litigiu, ce nu a fost cunoscut de subdobânditori, se constată că instanța de recurs a reținut temeinic validitatea actului de înstrăinare. Și aceasta în condițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, în sensul căruia actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. Cum buna credință se prezumă, iar opusul ei reaua-credință trebuie dovedită de cel ce o invocă, potrivit art.1898 C.civ. și cum, astfel cum s-a arătat, nu s-au făcut probe credibile în acest sens, rezultă că este temeinică și legală decizia dată în apel, prin care s-a menținut validitatea actului de vânzare-cumpărare.

Și celelalte considerente ale recursului în anulare nu sunt de primit, pentru că vânzarea-cumpărarea apartamentului deținut de chiriași s-a realizat cu respectarea prevederilor art.9 și 10 din Legea nr.112/1995, iar securitatea raporturilor juridice, care înseamnă că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată, a fost asigurată. În acest sens este de avut în vedere că hotărârea de retrocedare la care s-a făcut referire este ulterioară actului de vânzare-cumpărare a cărei valabilitate a fost pusă în discuție și, în plus, nu le este opozabilă pârâților, care nu au fost părți în acel litigiu. În raport cu cele arătate, se constată că, prin hotărârea atacată, nu s-a produs o încălcare esențială a legii și nu există cauze de vădită netemeinicie, în sensul art.330 C.proc.civ., astfel că recursul în anulare apare ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1424 din 14 mai 2001 a Curții de Apel București ,secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.