ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4927/2005

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: 1.Acțiunea și cererile conexe Prin acțiunea, înregistrată la 14 decembrie 1998, reclamanții au cerut restituirea, prin revendicare, a ap. 4 situat în București, compus din 4 camere și dependințe, precum și 6,2% din părțile și dependințele comune, construit prin contractul nr. 2040/1968, de care au fost deposedați în anul 1982, în baza Decretului nr. 223/1974, printr-o preluare abuzivă, fără titlu valabil. La 17 mai 1999 reclamanții au completat acțiunea, au chemat în judecată ca pârâți pe soții P., în calitatea de cumpărători ai apartamentului, conform Legii nr. 112/1995, relevând că actul de vânzare-cumpărare nu le este opozabil.

Pârâții P. au depus, în termen, cererea reconvențională având ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dobândit cu bună credință. La 25 octombrie 2000 aceeași pârâți au depus cerere de chemare în garanție a pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SA pentru valoarea de circulație a apartamentului retrocedat. 2. Hotărârile pronunțate 2.1. Prin sentința civilă nr. 50 din 17 ianuarie 2000 a Tribunalul București admite acțiunea principală și obligă pârâții P., C.G.M.B. și SC R.V. SA să lase reclamanților în deplină proprietate apartamentul revendicat, respingând celelalte două cereri conexe, reconvențională și de chemare în garanție.

Prin decizia nr. 320 din 15 iunie 2001 Curtea de Apel București a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea principală ca nefondată. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 3995 din 12 noiembrie 2002, a casat decizia nr. 320/2001 și a trimis cauza instanței de apel pentru rejudecare, cu următoarele dezlegări, obligatorii, conform art. 315 C. proc.

civ.: - preluarea apartamentului de către stat s-a făcut fără titlu; - din această cauză, apartamentul nu putea face obiectul înstrăinării către chiriași, pe temeiul Legii nr. 112/1995; - pârâții P. prin întâmpinare au invocat că sunt „cumpărători de bună credință, ceea ce le conferă un drept de proprietate preferabil asupra imobilului revendicat”, iar - reclamanții au susținut că i-au notificat pe pârâții P. „încă din 6 iulie 1996 să nu cumpere locuința pe care o ocupă” și că au cerut comisiei, conform Legii nr. 112/1995, „restituirea în natură a imobilului”, ambele aspecte nefiind verificate temeinic; - „instanța de apel va avea în vedere la aprecierea bunei credințe a pârâților înscrisurile depuse la dosar de reclamanți, dispunând și administrarea altor probe pentru a se verifica dacă pârâții au acționat cu prudență și diligența necesară la încheierea tranzacției, știind că urmează să cumpere un imobil trecut în proprietatea statului în condițiile unei legi speciale cum este Decretul nr. 223/1974, situație în care buna credință a cumpărătorilor trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestora”.

2.2. În fond după casare și în al doilea ciclu judiciar, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 305 din 23 mai 2003, a respins apelul C.G.M.B., și a admis apelul declarat de pârâții P., schimbând, în parte, sentința civilă nr. 50/2001, în sensul obligării celor două chemate în garanție, C.G.M.B. și SC R.V. la plata sumei de 29.783.085 lei, actualizată, reprezentând prețul achitat în baza contractului nr. 27/112 din 15 octombrie 1996. Instanța de apel a reținut, în esență, că: - nu au fost făcute minime verificări de părțile în contract, vânzătoarea R.V. și cumpărătorii P., pentru a stabili dacă reclamanții deposedați au declanșat procedura din Legea nr. 112/1996; - reclamanții au înregistrat la 18 iunie 1996 cererea de restituire în natură a ap. 4, anexând scrisoarea nr. 2618 din 20 mai 1996 emisă de SC R.V.

către ei; - pârâții P. au înregistrat la SC R.V. la data de 16 aprilie 1996, sub nr. 2790 cererea de cumpărare a apartamentului, astfel că nu s-au aflat într-o stare de deplină bună credință. 3.Recursurile declarate și motivele invocate 3.1. Pârâtul C.G.M.B. pe temeiurile din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că nu are calitate procesuală pasivă, cât timp bunul imobil a fost înstrăinat, iar, pe de altă parte, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, nu poate opera răspunderea sa pentru evicțiune, în calitate de chemat în garanție și nu poate răspunde nici pentru cheltuieli de judecată, conform art. 247 C. proc. civ. 3.2.

Pârâții P., pe temeiul art. 304 pct. 9 susțin că: - acțiunea în revendicare este inadmisibilă în raport cu „procedura de restituire pe cale administrativ-jurisdicțională, instituită de normele aplicabile în cauză” prevăzute de Legea nr. 14/2001 [art. 1 alin. (2) și art. 18 lit. d)]; - singura „cale de reparare este prevăzută a opera pe cale administrativ-jurisdicțională prin echivalent”, întrucât „imobilul preluat a fost înstrăinat cu respectarea legii în vigoare, în speță, Legea nr. 112/1995”; - „buna credință este incidentă numai în nulitatea actului, deci nu în materie de revendicare”, iar „Legea nr. 10/2001, nu definește instituția bunei credințe în mod diferențial de dreptul comun ... fiind apreciată constant în raport de manifestarea normală a diligenței minime” (p. 15); - a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din CEDO, care constituie o chestiune de ordine publică, precum și art. 1 din Protocolul 1 la CEDO relativ la protecția dreptului de proprietate, astfel că - titlul recurenților P. este „mai bine caracterizat și consolidat, beneficiind de o protecție suplimentară, garantată de CEDO.

3.3. Recursul R.V., este declarat în calitatea de chemat în garanție și se întemeiază pe faptul că are figura juridică a unui mandatar, care a virat prețul încasat în bugetul statului, astfel că nu poate fi chemată să răspundă pentru evicțiune. 4.Recursurile sunt nefondate. 4.1. Obiectul acțiunii îl constituie revendicarea, retrocedarea bunului imobil, prin cumpărarea titlurilor, în raport cu statul care l-a preluat, în baza Decretului nr. 223/1974 și l-a vândut chiriașilor și, în raport cu aceștia din urmă, ca subdobânditori ai dreptului de proprietate. Luând act de obiectul acțiunii și de natura specială a acestei revendicări cu finalitate retrocedarea bunului imobil, preluat în condiții specifice, de natură a angaja răspunderea civilă a statului, întâmpinarea C.G.M.B., în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, în calitate de pârât este corect stabilită.

De asemenea, calitatea de chemat în garanție în raport cu cumpărătorul posibil evins este justificată, cât timp, pe temeiul Legii nr. 112/1995, C.G.M.B. a fost vânzătorul real al bunului. Calitatea de pârât a SC R.V. s-a întemeiat pe dreptul său de administrator al bunului, conferit prin Legea nr. 15/1990, iar, cea de chemat în garanție pe faptul că, în contractul de vânzare cumpărare nr. 27/112 din 15 octombrie 1996 s-a intitulat vânzător, astfel că și-a asumat și obligația legală de garantare pentru evicțiune. 4.2. Titlul de proprietate al reclamanților a fost probat prin contractul de construire, tip reglementat de Legea nr. 4/1973, contractul de împrumut neavând relevanță decât în raportul de creditare cu CFC, astfel că susținerea recurenților P., din motivele de recurs, nu este justificată.

4.3. Cum s-a arătat, instanțele, în ciclul II judiciar, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 3995/2002 a Curții Supreme de Justiție, sunt ținute de limitele fixate prin această decizie, conform art. 315 C. proc. civ. Așadar, s-a stabilit irevocabil că preluarea apartamentului de către Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a făcut fără titlu valabil și că acest apartament nu putea face obiectul înstrăinării, după procedura din Legea nr. 112/1995, către chiriași. De asemenea, cum rezultă din înscrisurile Judecătoriei sectorului 1, acțiunea în declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost suspendată, din oficiu, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prezentei cauze.

4.4. Deși, de principiu este că în acțiunea în revendicare, prin compararea titlurilor, nu este esențială buna credință a cumpărătorilor, care se cercetează și are relevanță substanțială în cererea de nulitate absolută a acesteia, totuși, față de dezlegarea imperativă dată prin decizia civilă nr. 3995/2002 a Curții Supreme de Justiție, instanța de trimitere a examinat și acest aspect, dându-i o explicație extinsă și oarecum atipică. Aceasta, mai ales, că pârâții, prin întâmpinare, cum și în motivele de recurs, au invocat că sunt cumpărători de bună credință, ceea ce le conferă un drept de proprietate preferabil asupra imobilului revendicat. Instanța de apel a reținut că reclamanții i-au notificat pe pârâți, fiind irelevant că aceștia nu au ridicat scrisoarea recomandată de la oficiul poștal, deducând, din aceasta, în mod ferm că prezumția de bună credință a fost răsturnată.

Curtea constată, așadar, că se află în fața unei rezolvări irevocabile, pe temeiul art. 315 C. proc. civ., de instanța supremă, prin decizia civilă nr. 3995/2002, cu privire la două chestiuni esențiale pentru soarta acțiunii în revendicare cu finalitate retrocedarea: - preluarea apartamentului de către Statul Român, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, s-a făcut fără titlu valabil și, din acest motiv; - imobilul preluat astfel nu putea fi înstrăinat chiriașilor în condițiile și după procedura prevăzută prin Legea nr. 112/1995. Succesiunea unor acte și momente premergătoare sau ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 27/112 din 15 octombrie 1996 a fost, într-o anumită măsură, examinată în apel și s-a considerat, pe acest temei, că recurenții P., ca și vânzătoarea SC R.V.

care au acționat cu bună credință, ceea ce a generat consecința recunoașterii caracterului preferențial al titlului reclamanților. Într-adevăr, aceștia s-au adresat pârâtei R.V. solicitând situația juridică a apartamentului, iar SC R.V. prin scrisoarea nr. 2518 din 20 mai 1996 le comunică, în Elveția, că bunul a fost trecut în proprietatea statului conform deciziei nr. 260 din 16 februarie 1992 (anexată). Deși, la data de 16 aprilie 1996, pârâții P. înregistrează, sub nr. 2790 la R.V., cererea de cumpărare a apartamentului nr. 4, pe temeiul Legii nr. 112/1995, SC R.V. nu încunoștiințează pe reclamanți de acest important act. La data de 18 iunie 1996 reclamanții, astfel informați de SC R.V., înregistrează la Comisia Sectorului 1 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a apartamentului, cerere care, în final, se respinge.

Totodată, reclamanții la data de 6 iulie 1996, expediază pe adresa pârâților P., notificarea prin care le pune în vedere că: - sunt proprietarii de drept ai apartamentului, care - a trecut ilegal în proprietatea statului, - au făcut demersuri pentru restituirea bunului, atenționându-i - să nu cumpere de la stat acest apartament. Din comunicarea nr. 220/2003 a Poștei Române rezultă, însă, că această scrisoare recomandată ar fi fost „înapoiată la expeditor în data de 23 iulie 1996 cu motivul nereclamat”. Așadar, contractul s-a încheiat, totuși, la 15 octombrie 1996, între SC R.V., ca vânzător și soții P., cumpărători, deși au fost înștiințați de reclamanți asupra demersurilor acestora începute din aprilie 1996 pentru restituirea apartamentului.

Drept urmare, nu se constată pasivitatea reclamanților și lipsa lor de diligență sau interes pentru retrocedare, ci, dimpotrivă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, ei au cerut pârâtei SC R.V. SA situația juridică a bunului, au sesizat Comisia competentă de aplicare a Legii nr. 112/1995, solicitând restituirea apartamentului. Totodată, Curtea reține lipsa de diligențe minime din partea pârâților P., în verificarea situației juridice a bunului, după data înregistrării cererii de cumpărare (16 aprilie 1996), deși, ei, înșiși, relevă, în motivele de recurs că „buna credință este apreciată constant în raport de manifestarea normală a diligenței minime”. O minimă diligență la administrația vânzătoarei îi clarifică pe cumpărători și prevenea situația litigioasă ulterioară, precum și omisiunea culpabilă a pârâtei SC R.V.

de a informa pe reclamanți și pe cumpărători de demersurile declanșate. O asemenea simplă solicitare la Comisia competentă a sectorului 1 de aplicare a Legii nr. 112/1995 putea să ducă la obținerea informației esențiale că la 18 iunie 1996 reclamanții înregistraseră cererea de restituire în natură, în baza Legii nr. 112/1995. În raport de cele ce preced, în mod corect, ambele instanțe au admis acțiunea în revendicare, dând preferință titlului originar al reclamanților și acordând despăgubiri actuale și echitabile pârâților cumpărători. 4.5. Cu privire la motivul invocat de recurenții P. relativ la inadmisibilitatea acțiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, în consecință, încălcarea dreptului acestora la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din CEDO, Curtea va reține că este nefondat.

Dispoziția din art. 47 a Legii nr. 10/2001, interpretată constant de jurisprudență, nu determină inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare, în curs de judecată la data de 14 februarie 2001, când Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, ci instituie opțiunea reclamanților în a suspenda în continuu acțiunea în revendicare, adică între procedura specială din Legea nr. 10/2001 și cea din dreptul comun, aflată în derulare. În sfârșit, nici motivul (argumentul) invocat de aceeași recurenți, conform căruia dreptul de proprietate, dobândit conform Legii nr. 112/1995, este sub protecția absolută a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, nu este fondat. Textul, într-adevăr, garantează dreptul de proprietate dobândit legal și, totodată, acordă protecția deplină în cazul privării de proprietate, în condițiile legii, printr-o despăgubire justă, echitabilă și promptă.

În speță, dând preferință titlului originar, instanțele au acordat recurenților P. despăgubiri actualizate și echitabile, obligând pe cei doi pârâți la plata acestora, în calitatea lor de chemați în garanție, astfel că nu se constată nici-o încălcare a dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul 1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul C.G.M.B., pârâții P.V. și P.I. și de pârâta SC R.V. SA împotriva deciziei civile nr. 305/A din 23 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2005.