ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1949/2003

S-a luat în

examinare recursul declarat de reclamantul O.V.împotriva deciziei nr.134/A din

14 martie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă.

La apelul nominal s-au prezentat intimații pârâți

S.I., S.M., S.G.personal și ca reprezentant al intimaților pârâți Z.S.L.,

T.C.A.,

D.A.C.și

S.C.

, lipsind recurentul

reclamant O.V.

Procedura

completă.

Se referă

faptul că recurentul reclamant a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Având

cuvântul, intimatul pârât S.G.solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimații

pârâți S.I. și S.M. cer respingerea recursului.

C U R T E A

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

reconvențională formulată la data de 8 noiembrie 2000 în dosarul Tribunalului

București nr.4419/2000 și care ulterior a fost disjunsă pentru a fi judecată

separat de acțiunea principală, reclamantul O.V.a chemat în judecată pe pârâții

S.I., S.M., T.C.A.N., Z.S.L., D.A.C., S.G., S.C., C.P.și Consiliul General al

Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul

art.2 din Decretul nr.167/1958, să se constate nulitatea absolută a

următoarelor acte juridice încheiate de defuncta S.B.: contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21494 și transcris sub nr.5740 din 13

aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov – secția Notariat; contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8463/1945 la Tribunalul Ilfov; contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.30139/1945 și transcris sub nr.8411

din 15 decembrie 1944 la Tribunalul Ilfov; contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.27453/8531/30 mai 1945 de Tribunalul Ilfov și contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.28961/7345 din 22 noiembrie 1944 de

același tribunal.

Prin aceeași cerere

reconvențională s-a solicitat să se constate inopozabilitatea față de reclamant

a actelor juridice subsecvente, de vânzare-cumpărare și de schimb, încheiate de

subdobânditori.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că numita S.B., autoarea sa, a cumpărat în noiembrie 1939

un imobil, contractând două împrumuturi în acest sens, garantate cu ipotecă,

garanția vizând întreaga construcție. În anul 1944 imobilul a fost împărțit în

opt apartamente, iar între anii 1944-1945, autoarea reclamantului a vândut

apartamentele cu numerele 2, 4, 5, 7, și 8, rezervându-și dreptul de

proprietate asupra apartamentelor nr.1, 3 și 6. Apartamentele vândute au fost

transferate cumpărătorilor pentru un preț liber consimțit, cu mențiunea că mama

reclamantului primea 4/5 din preț, iar restul de 1/5 din aceasta urma să fie

predat Societății Creditului Financiar Urban.

Susține reclamantul că

această obligație nu a fost respectată decât de cumpărătorul apartamentului

nr.8 – N.P.P.– autorul pârâtului T.C., iar în actele de vânzare-cumpărare

încheiate ulterior nu s-a făcut nici o mențiune despre această sarcină ce a

grevat imobilul sau de remiterea împrumutului și radierea ipotecii. În anul

1947 B.S.a achitat suma de 385.000 lei, iar apoi B. (devenită O.) S. a achitat

sumele de 630.000 lei și 920.000 lei, toate plătite reprezentând tranșe din

cele două împrumuturi. Vânzările succesive s-au făcut fără a se cerceta

sarcinile imobilului, iar cumpărătorii au preluat imobilele cu rea-credință,

contractele având o cauză ilicită și imorală.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București – Secția a V-a Civilă și de Contecnios Administrativ, prin

sentința nr.788 din 31 octombrie 2001, a respins ca lipsită de interes cererea

reconvențională formulată de O.V.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a motivat că reclamantul nu a făcut dovada interesului pentru

a formula prezenta acțiune deoarece autoarea sa, în momentul încheierii actelor

de vânzare-cumpărare, a primit prețul stabilit în contracte, iar partea din

preț, ce trebuia achitată către Creditul Funciar Urban București urma să fie

plătită direct de această societate, astfel că numai reprezentații societății

se pot întoarce împotriva cumpărătorilor pentru plata acestor sume. Pe de altă

parte, reclamantul nu a făcut dovada că pârâții nu au plătit aceste sume și nu

a precizat care este interesul său de a solicita nulitatea absolută a acestor

contracte.

S-a mai motivat că

vânzările succesive s-au consemnat în înscrisuri autentificate de autoritățile

competente care au verificat legalitatea transmiterilor drepturilor de

proprietate, astfel că nu se poate pune la îndoială inexistența ipotecilor ori

a unor sarcini care să fi grevat imobilele la data vânzării-cumpărării.

Soluția instanței de fond a

fost menținută de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr.134/A din 14 martie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul O.V.

Împotriva deciziei dată în

apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat

recurs reclamantul O.V.care a criticat hotărârile pronunțate în cauză în

temeiul următoarelor motive: instanțele, interpretând actul adițional

autentificat de fosta Societate Creditul Funciar Urban, au schimbat înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia întrucât interesul în promovarea acțiunii

rezultă din faptul că subdobânditorii apartamentelor nr.2, 5, 6 și 7 nu erau

debitori ai Creditului Funciar Urban, ci al mamei reclamantului, iar societatea

creditoare avea interes să se întoarcă împotriva autoarei reclamantului, care a

încheiat cele două contracte de împrumut și nu împotriva cumpărătorilor

apartamentelor respective; instanțele nu s-au pronunțat asupra unor dovezi

hotărâtoare aflate la dosar, cum sunt contractele de împrumut încheiate de

autoarea reclamantului cu Societatea Creditul Funciar Urban, dovezi, care,

coroborate cu contractele succesive de vânzare-cumpărare, demonstrează că

aceste acte juridice sunt fondate pe o cauză imorală și ilicită; instanțele au

încălcat dreptul la apărare al reclamantului, precum și exercitarea rolului

activ în cunoașterea adevărului.

Recursul nu este fondat.

Din dovezile administrate

în cauză rezultă că B. (O.) S., mama reclamantului O.V.a cumpărat în 1939 de la

o societate belgiană, prin contractarea unor credite, imobilul situat în

București, str.Vânători nr.25 (fost nr.17), sectorul 5, format din opt

apartamente și 335 m.p. teren aferent.

În anii 1944-1945 B.S.a

vândut cinci din cele 8 apartamente, la cumpărători diferiți, iar restul de

trei apartamente le-a reținut în proprietatea sa.

B.S.a vândut: apartamentul

nr.2 cu contractul de vânzare-cumpărare nr.21494/1945, transcris sub

nr.5760/1945 cumpărătorilor P.S.și L.S., care, la rândul lor, l-au înstrăinat

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.11053/1972 și

transcris sub nr.2825/1972 pârâților S.G.și S.C.; apartamentul nr.4 numitului

R.M.în temeiul contractului autentificat sub nr.8463/1945 de Tribunalul Ilfov;

apartamentul nr.5 numitei E.V.cu contractul nr.30139/1944 și, prin vânzări

succesive, apartamentul a fost dobândit de Z.V.și Z.F., moșteniți de pârâtul

Z.S.L.; apartamentul nr.6 lui S.J.în baza contractului nr.27452/1945 și

aceasta, la rându-i, la vândut pârâților S.I. și S.M.; apartamentul nr.7 lui

I.M.M.cu contractul nr.28961/1944, apartament vândut apoi în mod succesiv,

ultimii cumpărători fiind W.L.și M., moșteniți de pârâta D.A.C.

Mai rezultă din probele

administrate în cauză că apartamentele deținute în proprietate de B.S.au fost

naționalizate în temeiul Decretului nr.92/1950, iar cele cinci apartamente

vândute au fost expropriate prin Decretul nr.299/1986 și apoi demolate.

Numita B.S.a decedat în

anul 1992 și reclamantul, în calitate de succesor al acesteia, a revendicat

suprafața de 355 m.p. de teren, acțiune admisă prin hotărâre judecătorească.

Susținerile reclamantului

conform cărora contractele de vânzare-cumpărare încheiate de defuncta sa mamă

sunt nule absolut deoarece cumpărătorii nu au plătit prețurile convenite și că

au la bază o cauză ilicită și imorală, corect au fost respinse de cele două

instanțe, deoarece din conținutul actelor de înstrăinare rezultă că vânzătoarea

a declarat că apartamentele vândute sunt libere de orice sarcini și că prețul a

fost încasat în întregime de vânzătoare.

Într-o atare situație,

reclamantul, unic moștenitor al defunctei sale mame, nu are calitatea și nici

nu justifică un interes actual și legitim să se folosească de drepturile

societății creditoare – Creditul Funciar Urban -întrucât numai reprezentații

acestei societăți sau succesorii ei în drepturi și obligații se se pot întoarce,

în calitate de creditori ipotecari, împotriva debitorilor și dacă nu cumva,

după perioada mare de timp scursă de la încheierea actelor, ipotecile nu s-au

stins prin prescripție.

Întrucât instanțele au

admis și administrat toate probele cerute de reclamant, acestora nu li se poate

reproșa că au încălcat dreptul la apărare ori că nu au manifestat rol activ.

Față de cele ce preced,

recursul reclamantului se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul O.V.împotriva deciziei nr.134/A din 14 martie

2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 mai 2003.