ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1949/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul O.V.împotriva deciziei nr.134/A din 14 martie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat intimații pârâți S.I., S.M., S.G.personal și ca reprezentant al intimaților pârâți Z.S.L., T.C.A., D.A.C.și S.C. , lipsind recurentul reclamant O.V. Procedura completă. Se referă faptul că recurentul reclamant a solicitat judecarea cauzei și în lipsă. Având cuvântul, intimatul pârât S.G.solicită respingerea recursului ca nefondat. Intimații pârâți S.I. și S.M. cer respingerea recursului.

C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea reconvențională formulată la data de 8 noiembrie 2000 în dosarul Tribunalului București nr.4419/2000 și care ulterior a fost disjunsă pentru a fi judecată separat de acțiunea principală, reclamantul O.V.a chemat în judecată pe pârâții S.I., S.M., T.C.A.N., Z.S.L., D.A.C., S.G., S.C., C.P.și Consiliul General al Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art.2 din Decretul nr.167/1958, să se constate nulitatea absolută a următoarelor acte juridice încheiate de defuncta S.B.: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21494 și transcris sub nr.5740 din 13 aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov – secția Notariat; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8463/1945 la Tribunalul Ilfov; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.30139/1945 și transcris sub nr.8411 din 15 decembrie 1944 la Tribunalul Ilfov; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.27453/8531/30 mai 1945 de Tribunalul Ilfov și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.28961/7345 din 22 noiembrie 1944 de același tribunal.

Prin aceeași cerere reconvențională s-a solicitat să se constate inopozabilitatea față de reclamant a actelor juridice subsecvente, de vânzare-cumpărare și de schimb, încheiate de subdobânditori. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că numita S.B., autoarea sa, a cumpărat în noiembrie 1939 un imobil, contractând două împrumuturi în acest sens, garantate cu ipotecă, garanția vizând întreaga construcție. În anul 1944 imobilul a fost împărțit în opt apartamente, iar între anii 1944-1945, autoarea reclamantului a vândut apartamentele cu numerele 2, 4, 5, 7, și 8, rezervându-și dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr.1, 3 și 6. Apartamentele vândute au fost transferate cumpărătorilor pentru un preț liber consimțit, cu mențiunea că mama reclamantului primea 4/5 din preț, iar restul de 1/5 din aceasta urma să fie predat Societății Creditului Financiar Urban.

Susține reclamantul că această obligație nu a fost respectată decât de cumpărătorul apartamentului nr.8 – N.P.P.– autorul pârâtului T.C., iar în actele de vânzare-cumpărare încheiate ulterior nu s-a făcut nici o mențiune despre această sarcină ce a grevat imobilul sau de remiterea împrumutului și radierea ipotecii. În anul 1947 B.S.a achitat suma de 385.000 lei, iar apoi B. (devenită O.) S. a achitat sumele de 630.000 lei și 920.000 lei, toate plătite reprezentând tranșe din cele două împrumuturi. Vânzările succesive s-au făcut fără a se cerceta sarcinile imobilului, iar cumpărătorii au preluat imobilele cu rea-credință, contractele având o cauză ilicită și imorală. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă și de Contecnios Administrativ, prin sentința nr.788 din 31 octombrie 2001, a respins ca lipsită de interes cererea reconvențională formulată de O.V.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a motivat că reclamantul nu a făcut dovada interesului pentru a formula prezenta acțiune deoarece autoarea sa, în momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, a primit prețul stabilit în contracte, iar partea din preț, ce trebuia achitată către Creditul Funciar Urban București urma să fie plătită direct de această societate, astfel că numai reprezentații societății se pot întoarce împotriva cumpărătorilor pentru plata acestor sume. Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că pârâții nu au plătit aceste sume și nu a precizat care este interesul său de a solicita nulitatea absolută a acestor contracte.

S-a mai motivat că vânzările succesive s-au consemnat în înscrisuri autentificate de autoritățile competente care au verificat legalitatea transmiterilor drepturilor de proprietate, astfel că nu se poate pune la îndoială inexistența ipotecilor ori a unor sarcini care să fi grevat imobilele la data vânzării-cumpărării. Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă, care, prin decizia nr.134/A din 14 martie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul O.V.

Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul O.V.care a criticat hotărârile pronunțate în cauză în temeiul următoarelor motive: instanțele, interpretând actul adițional autentificat de fosta Societate Creditul Funciar Urban, au schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia întrucât interesul în promovarea acțiunii rezultă din faptul că subdobânditorii apartamentelor nr.2, 5, 6 și 7 nu erau debitori ai Creditului Funciar Urban, ci al mamei reclamantului, iar societatea creditoare avea interes să se întoarcă împotriva autoarei reclamantului, care a încheiat cele două contracte de împrumut și nu împotriva cumpărătorilor apartamentelor respective; instanțele nu s-au pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare aflate la dosar, cum sunt contractele de împrumut încheiate de autoarea reclamantului cu Societatea Creditul Funciar Urban, dovezi, care, coroborate cu contractele succesive de vânzare-cumpărare, demonstrează că aceste acte juridice sunt fondate pe o cauză imorală și ilicită; instanțele au încălcat dreptul la apărare al reclamantului, precum și exercitarea rolului activ în cunoașterea adevărului.

Recursul nu este fondat. Din dovezile administrate în cauză rezultă că B. (O.) S., mama reclamantului O.V.a cumpărat în 1939 de la o societate belgiană, prin contractarea unor credite, imobilul situat în București, str.Vânători nr.25 (fost nr.17), sectorul 5, format din opt apartamente și 335 m.p. teren aferent. În anii 1944-1945 B.S.a vândut cinci din cele 8 apartamente, la cumpărători diferiți, iar restul de trei apartamente le-a reținut în proprietatea sa.

B.S.a vândut: apartamentul nr.2 cu contractul de vânzare-cumpărare nr.21494/1945, transcris sub nr.5760/1945 cumpărătorilor P.S.și L.S., care, la rândul lor, l-au înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.11053/1972 și transcris sub nr.2825/1972 pârâților S.G.și S.C.; apartamentul nr.4 numitului R.M.în temeiul contractului autentificat sub nr.8463/1945 de Tribunalul Ilfov; apartamentul nr.5 numitei E.V.cu contractul nr.30139/1944 și, prin vânzări succesive, apartamentul a fost dobândit de Z.V.și Z.F., moșteniți de pârâtul Z.S.L.; apartamentul nr.6 lui S.J.în baza contractului nr.27452/1945 și aceasta, la rându-i, la vândut pârâților S.I. și S.M.; apartamentul nr.7 lui I.M.M.cu contractul nr.28961/1944, apartament vândut apoi în mod succesiv, ultimii cumpărători fiind W.L.și M., moșteniți de pârâta D.A.C.

Mai rezultă din probele administrate în cauză că apartamentele deținute în proprietate de B.S.au fost naționalizate în temeiul Decretului nr.92/1950, iar cele cinci apartamente vândute au fost expropriate prin Decretul nr.299/1986 și apoi demolate. Numita B.S.a decedat în anul 1992 și reclamantul, în calitate de succesor al acesteia, a revendicat suprafața de 355 m.p. de teren, acțiune admisă prin hotărâre judecătorească. Susținerile reclamantului conform cărora contractele de vânzare-cumpărare încheiate de defuncta sa mamă sunt nule absolut deoarece cumpărătorii nu au plătit prețurile convenite și că au la bază o cauză ilicită și imorală, corect au fost respinse de cele două instanțe, deoarece din conținutul actelor de înstrăinare rezultă că vânzătoarea a declarat că apartamentele vândute sunt libere de orice sarcini și că prețul a fost încasat în întregime de vânzătoare.

Într-o atare situație, reclamantul, unic moștenitor al defunctei sale mame, nu are calitatea și nici nu justifică un interes actual și legitim să se folosească de drepturile societății creditoare – Creditul Funciar Urban -întrucât numai reprezentații acestei societăți sau succesorii ei în drepturi și obligații se se pot întoarce, în calitate de creditori ipotecari, împotriva debitorilor și dacă nu cumva, după perioada mare de timp scursă de la încheierea actelor, ipotecile nu s-au stins prin prescripție. Întrucât instanțele au admis și administrat toate probele cerute de reclamant, acestora nu li se poate reproșa că au încălcat dreptul la apărare ori că nu au manifestat rol activ. Față de cele ce preced, recursul reclamantului se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.V.împotriva deciziei nr.134/A din 14 martie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2003.