ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2559/2003

CURTEA

SUSPREMĂ DE JUSTIȚIE

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.192

din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: intimații reclamanți S.M.și I.O.C. reprezentați

de avocat B.I., lipsind intimatul pârât F.D..

Procedura

completă.

Reprezentanta

Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei

și respingerea recursului ca nefondat.

Avocat

B.I. solicită admiterea recursului în anulare.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

17 ianuarie 2003 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul

în anulare formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă  Curtea

Supremă  de  Justiție  împotriva  deciziei  nr.192/23  ianuarie 2002 a Curții

de Apel București, prin care admițându-se recursul pârâtului F.D., a fost admis

apelul acestuia împotriva sentinței civile nr.17554/18.12.2000 a Judecătoriei

Sectorului 2, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins ca

nefondată acțiunea reclamanților S.M.și I.O.C.având ca obiect evacuarea

pârâtului din ap. nr.61, situat în șos.Iancului nr.1, bl.112 C, et.11, sector

2, București.

S-au

invocat în susținerea recursului în anulare dispozițiile art.330 pct. 2 C.

proc.civ., în sensul încălcării esențiale a legii și a văditei netemeinicii a

hotărârii, în sensul că în speța dedusă judecății nu erau aplicabile

dispozițiile O.U.G. nr.40/1999, iar potrivit Codului civil, după anunțarea

concediului, contractul de locațiune încetează, astfel că pârâtul nu mai avea

nici un titlu pentru ocuparea  locuinței reclamanților.

Analizând

recursul în anulare, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 6 martie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2

București, reclamanții S.M.și I.O.C., prin avocat B.I. au chemat în judecată pe

pârâtul F.D., solicitând evacuarea lui din apartamentul proprietatea

reclamanților, invocând dispozițiile art.480 C.civ.și ale art.23 din Legea

locuinței.

S-a

motivat că între părți a existat un contract de închiriere până la 31 decembrie

1996, de când pârâtul a continuat să folosească bunul deși fusese notificat

încă de la 30.08.1999 în sensul încetării raporturilor de locațiune.

Prin

întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, invocând existența unui

antecontract de vânzare-cumpărare în temeiul căruia ocupă apartamentul, folosit

ca sediu al firmei sale de proiectare și  cu caracter de cerere reconvențională

a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 2000 USD achitați de el

cu titlul de arvună în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

S-a

administrat probe cu înscrisuri și interogatoriu.

Prin

sentința nr.17554 din 18 decembrie 2000 Judecătoria Sectorului II București a

admis acțiunea  astfel cum a fost formulată, dispunând evacuarea pârâtului, a

cărui cerere reconvențională a fost respinsă.

În

motivarea acestei soluții instanța de fond a reținut că de la 1.08.1999

contractul de locațiune dintre părți încetase, astfel încât ocuparea în

continuare a apartamentului de către pârât nu se mai justifică. Cu privire la

cererea reconvențională, s-a constatat că prin nici un mijloc de probă pârâtul

nu a făcut dovada că suma pretinsă ar fi fost plătită cu titlu de arvună pentru

un proiectat contract de vânzare-cumpărare.

Soluția

a fost menținută de Tribunalul București, care prin decizia  civilă

nr.1533/5.06.2001 a  respins ca nefondat apelul pârâtului.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr.192/23 ianuarie 2002 a

admis recursul pârâtului și pe fond a respins ca nefondată acțiunea în

evacuare, menținând soluția cu privire la cererea reconvențională.

A

apreciat insntanța de recurs că la data denunțării unilaterale a contractului,

prelungit prin tacita relocațiune, era în vigoare OUG nr.40/1999, al cărei

art.2 prevedea prelungirea contractelor de închiriere cu încă 5 ani.

Această

ultimă decizie este criticată prin prezentul recurs în anulare, pentru motivele

care au fost deja expuse.

Recursul

în anulare este fondat, urmând a fi admis, cu consecința casării deciziei

nr.192/2002 a instanței de recurs, pentru următoarele considerente.

Potrivit

art.129 alin.6 C.proc.civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății. În speță instanța a fost investită cu o acțiune în

evacuare al cărei temei, alături de art.480 din C.civ.(care consacră dreptul

proprietarului de a se bucura și  a dispune de bunul său) a fost indicat art.23

din Legea locuinței nr.114/1996, potrivit  cu care în cazul în care părțile nu

convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriașul este obligat să

părăsească locuința la expirarea termenului contractual.

În

mod corect, toate instanțele care s-au pronunțat au constatat că acest text se

complinește cu dreptul comun în materie, anume art.1437 din C.civ., care

permite tacita  relocațiune în cazul expirării termenului contractual, noul

contract considerându-se încheiat  pe durată nedeterminată.

Cu

ignorarea cadrului procesual cu care a fost investită și a probelor din dosar

(inclusiv a recunoașterilor pârâtului) instanța de recurs a considerat

aplicabilă în speță O.U.G.privind spațiile cu destinația de locuințe

nr.40/1999.

Potrivit

art.1 din acest act normativ (aprobat cu  modificări, prin Legea nr.241/2001)

au fost prelungite contractele de închiriere privind suprafețele locative cu

destinația de locuințe sau folosite de unități de învățământ, de așezăminte

social culturale ori ca sedii de partide politice.

În

speță, din probele dosarului rezultă că pârâtul nu a folosit apartamentul

închiriat de la reclamanți cu destinația de locuință, ci ca sediu al unei firme

al cărei unic asociat era.

Ca

atare, actul normativ invocat de instanța de recurs din oficiu (în lipsa

oricărui motiv de recurs) nu era aplicabil la speță.

Pentru

aceste considerente, văzând că sunt fondate criticiele formulate prin recursul

în anulare, acesta va fi admis, în baza art.330

3

raportat la

art.314 C proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriv a deciziei nr.192 din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel

București – secția a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge

recursul declarat de pârâtul F.D. împotriva deciziei nr.1533 din 5 iunie 2001 a

Tribunalului București – secția a V-a civilă și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2003.