ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2559/2003

CURTEA

SUSPREMĂ DE JUSTIȚIE

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.192 din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat: intimații reclamanți S.M.și I.O.C. reprezentați de avocat B.I., lipsind intimatul pârât F.D.. Procedura completă. Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei și respingerea recursului ca nefondat. Avocat B.I. solicită admiterea recursului în anulare.

C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 17 ianuarie 2003 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.192/23 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, prin care admițându-se recursul pârâtului F.D., a fost admis apelul acestuia împotriva sentinței civile nr.17554/18.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 2, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților S.M.și I.O.C.având ca obiect evacuarea pârâtului din ap. nr.61, situat în șos.Iancului nr.1, bl.112 C, et.11, sector 2, București.

S-au invocat în susținerea recursului în anulare dispozițiile art.330 pct. 2 C. proc.civ., în sensul încălcării esențiale a legii și a văditei netemeinicii a hotărârii, în sensul că în speța dedusă judecății nu erau aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.40/1999, iar potrivit Codului civil, după anunțarea concediului, contractul de locațiune încetează, astfel că pârâtul nu mai avea nici un titlu pentru ocuparea locuinței reclamanților. Analizând recursul în anulare, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 6 martie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanții S.M.și I.O.C., prin avocat B.I. au chemat în judecată pe pârâtul F.D., solicitând evacuarea lui din apartamentul proprietatea reclamanților, invocând dispozițiile art.480 C.civ.și ale art.23 din Legea locuinței.

S-a motivat că între părți a existat un contract de închiriere până la 31 decembrie 1996, de când pârâtul a continuat să folosească bunul deși fusese notificat încă de la 30.08.1999 în sensul încetării raporturilor de locațiune. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, invocând existența unui antecontract de vânzare-cumpărare în temeiul căruia ocupă apartamentul, folosit ca sediu al firmei sale de proiectare și cu caracter de cerere reconvențională a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 2000 USD achitați de el cu titlul de arvună în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare. S-a administrat probe cu înscrisuri și interogatoriu. Prin sentința nr.17554 din 18 decembrie 2000 Judecătoria Sectorului II București a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, dispunând evacuarea pârâtului, a cărui cerere reconvențională a fost respinsă.

În motivarea acestei soluții instanța de fond a reținut că de la 1.08.1999 contractul de locațiune dintre părți încetase, astfel încât ocuparea în continuare a apartamentului de către pârât nu se mai justifică. Cu privire la cererea reconvențională, s-a constatat că prin nici un mijloc de probă pârâtul nu a făcut dovada că suma pretinsă ar fi fost plătită cu titlu de arvună pentru un proiectat contract de vânzare-cumpărare. Soluția a fost menținută de Tribunalul București, care prin decizia civilă nr.1533/5.06.2001 a respins ca nefondat apelul pârâtului. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr.192/23 ianuarie 2002 a admis recursul pârâtului și pe fond a respins ca nefondată acțiunea în evacuare, menținând soluția cu privire la cererea reconvențională.

A apreciat insntanța de recurs că la data denunțării unilaterale a contractului, prelungit prin tacita relocațiune, era în vigoare OUG nr.40/1999, al cărei art.2 prevedea prelungirea contractelor de închiriere cu încă 5 ani. Această ultimă decizie este criticată prin prezentul recurs în anulare, pentru motivele care au fost deja expuse. Recursul în anulare este fondat, urmând a fi admis, cu consecința casării deciziei nr.192/2002 a instanței de recurs, pentru următoarele considerente. Potrivit art.129 alin.6 C.proc.civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

În speță instanța a fost investită cu o acțiune în evacuare al cărei temei, alături de art.480 din C.civ.(care consacră dreptul proprietarului de a se bucura și a dispune de bunul său) a fost indicat art.23 din Legea locuinței nr.114/1996, potrivit cu care în cazul în care părțile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriașul este obligat să părăsească locuința la expirarea termenului contractual. În mod corect, toate instanțele care s-au pronunțat au constatat că acest text se complinește cu dreptul comun în materie, anume art.1437 din C.civ., care permite tacita relocațiune în cazul expirării termenului contractual, noul contract considerându-se încheiat pe durată nedeterminată.

Cu ignorarea cadrului procesual cu care a fost investită și a probelor din dosar (inclusiv a recunoașterilor pârâtului) instanța de recurs a considerat aplicabilă în speță O.U.G.privind spațiile cu destinația de locuințe nr.40/1999. Potrivit art.1 din acest act normativ (aprobat cu modificări, prin Legea nr.241/2001) au fost prelungite contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe sau folosite de unități de învățământ, de așezăminte social culturale ori ca sedii de partide politice. În speță, din probele dosarului rezultă că pârâtul nu a folosit apartamentul închiriat de la reclamanți cu destinația de locuință, ci ca sediu al unei firme al cărei unic asociat era.

Ca atare, actul normativ invocat de instanța de recurs din oficiu (în lipsa oricărui motiv de recurs) nu era aplicabil la speță. Pentru aceste considerente, văzând că sunt fondate criticiele formulate prin recursul în anulare, acesta va fi admis, în baza art.330 3 raportat la art.314 C proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriv a deciziei nr.192 din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge recursul declarat de pârâtul F.D. împotriva deciziei nr.1533 din 5 iunie 2001 a Tribunalului București – secția a V-a civilă și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2003.