ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1746/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1746/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererile înregistrate la data

de 27 aprilie 2004, 10 mai 2004 și 29 aprilie 2004, reclamanții A.M.J., R.D.E.,

B.I., I.M.M., A.S.G. și A.P. au formulat contestație împotriva deciziei nr. 118

din 25 martie 2004 emisă de pârâta RA A.P.P.S, solicitând anularea acesteia și

obligarea pârâtei la restituirea imobilului situat în București, compus din

teren în suprafața de 1199,70 mp și construcțiile corp A, B și C în suprafață

de 516,51 mp. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să

soluționeze pe fond notificarea înregistrată sub nr. 117 din 17 mai 2001 în

conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererilor reclamanții

au arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat pârâta, solicitându-i

restituirea în natură a imobilului menționat, fost proprietatea lui V.A. Au mai

arătat că sunt moștenitorii proprietarului imobilului, având astfel calitatea

de persoane îndreptățite în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia atacată, pârâta a respins

notificarea reclamanților, reținând că aceștia nu au calitatea de persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât o parte din imobilul

revendicat a fost expropriat în anul 1936, parte ce nu face obiectul legii de

reparații, iar cealaltă parte a imobilului a fost vândută conform actului de

vânzare-cumpărare încheiat între moștenitorii lui V.A. și Primăria municipiului

București, act autentificat sub nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 și transcris la

nr. 1068/1937.

Prin decizia atacată, pârâta a conchis

că notificarea reclamanților a rămas fără obiect.

Reclamanții au mai arătat că decizia

contestată este lovită de nulitate, întrucât pârâta și-a întemeiat dispozițiile

sale doar pe simple afirmații, fără suport legal, încercând să răstoarne

sarcina probei, deși aceasta îi incumba.

În drept, au fost invocate

prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 421 din 21

aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă

cererea principală, ca și cererile conexe, astfel cum au fost precizate, precum

și cererea de intervenție forțată, privind pe intervenienții I.A.Ș. și A.M.

A fost anulată decizia nr. 118 din

25 martie 2004 emisă de pârâtă, care a fost obligată să soluționeze pe fond

notificarea reclamanților, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut în esență că procedura privind exproprierea acesteia

pentru cauză de utilitate publică începută în anul 1936 nu a fost finalizată,

că imobilul în litigiu nu a fost demolat și că lucrările de sistematizare

pentru care s-a început exproprierea nu au fost realizate.

S-a reținut nelegalitatea

dispozițiilor deciziei atacate, întrucât în cauză nu s-au depus înscrisuri care

să ateste lipsa de obiect a notificării reclamanților, ca și a dovezii privind

exproprierea imobilului înainte de anul 1945, astfel încât imobilului în

litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Apelul pârâtei declarat împotriva

susmenționatei hotărâri, a fost admis prin decizia civilă nr. 175 din 3 mai

2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fost schimbată în tot sentința

civilă apelată în sensul respingerii contestației ca nefondată.

Instanța de control judiciar a

reținut că odată cu pronunțarea sentinței de expropriere (nr. 5, în dosarul nr.

9896/1936 al Tribunalului Ilfov), imobilul în litigiu a fost preluat de

expropriator, procedura exproprierii fiind finalizată anterior anului 1945,

data limită de referință a Legii nr. 10/2001, aspect cu referire la care

tribunalul a făcut o greșită interpretare a legii și a actelor dosarului.

Chestiunile privind nerealizarea

obiectivului de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea exced

cadrului procesual al prezentei cauze, putând fi eventual actualizate într-un

proces de revendicare pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții A.M.J., B.I., A.S.G., A.P., R.D.E., I.M.M., I.A.Ș.

și A.M., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului lor,

reclamanții au criticat hotărârea atacată pentru motivele:

actele deduse judecății, a schimbat natura, înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic ale acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Au arătat că instanța de apel a

interpretat greșit actele juridice indicate în decizia administrativă emisă de

intimată și în baza cărora s-a reținut „lipsa obiectului notificării”, acte

care, în realitate nu există și nu au existat la nici o autoritate sub

denumirea și calificarea juridică dată de intimată și mai apoi de instanța de

apel.

În acest sens au arătat că

procesul-verbal nr. 9830/823/1936 reținut în considerentele deciziei

administrative ca temei al exproprierii este în realitate un extras din

procesul-verbal nr. 9380/823 A/1936 al ședinței consiliului comunal și care se

referă doar la modalitatea de calcul a prețului exproprierii. Acest înscris nu

face dovada exproprierii, cum s-a susținut constant, ci este un act

administrativ, ce atestă începerea procedurii de expropriere.

Cât privește înscrisul considerat ca

fiind contract de vânzare-cumpărare, pretins autentificat sub nr. 9896 din 22

ianuarie 1937 și transcris sub nr. 1068/1937 acesta este clar, vădit

neîndoielnic, nesusceptibil de mai multe înțelesuri, o hotărâre judecătorească

și în nici un caz un contract de vânzare-cumpărare, ca ultim act ce trebuie să

încheie, să finalizeze procedura exproprierii.

lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens au reținut că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legii exproprierii din anul

1864, în vigoare în anul 1936, data pretinsei exproprieri, și care prevedea mai

multe etape, distincte ale procedurii de expropriere, procedură nerespectată în

speță și care face astfel inoperantă exproprierea.

Dimpotrivă, probele administrate în

cauză au relevat nefinalizarea exproprierii, retragerea proiectului de

sistematizare al zonei respective și stăpânirea bunului până în anii 1949-1950,

dată la care moștenitorii fostului proprietar au fost evacuați, arestați, în

mod abuziv, fără un titlu valabil de preluare a bunului.

motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Au învederat că instanța de apel, în

contradicție cu materialul probator administrat în cauză, reține o situație de

fapt contrară celei rezultate din probe și cuprinde elemente contradictorii ce

nesocotesc dispozițiile legale în materia autorității de lucru judecat.

Au solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei pronunțate în apel în sensul respingerii apelului și

menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

Recursul este fondat potrivit

considerentelor ce succed:

Cu notificarea înregistrată sub nr.

4832 din 21 mai 2001 la fosta RA L., reclamanții, în calitate de succesori ai

defunctului V.A., au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri bănești

pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1199,70

mp și corpurile de construcții A, B și C cu suprafața construită de 516,51 mp.

Cererea reclamanților a fost

soluționată prin decizia nr. 118 din 25 martie 2004 emisă de pârâtă, în sensul

respingerii sale ca rămasă fără obiect, în raport de prevederile Legii nr.

10/2001.

S-a reținut că o parte a imobilului

a fost expropriat în anul 1936, conform procesului-verbal nr. 9830/823, deci

anterior perioadei de referință a legii speciale, iar cealaltă jumătate a fost

vândută de moștenitorii proprietarului bunului Primăriei municipiului

București, în temeiul actului autentificat de Tribunalul Ilfov la nr. 9896 din

22 ianuarie 1937 și transcris la nr. 1068/1937.

Dispozițiile acestei decizii au fost

însușite de instanța de apel, cu corectivele arătate în considerentele

hotărârii sale și care a conchis în sensul finalizării procedurii exproprierii

bunului litigios anterior anului 1945, data limită de referință a Legii nr.

10/2001 și prin urmare a inaplicabilității acestei legi dreptului subiectiv

invocat ce ar putea fi valorificat doar pe calea unei acțiuni de drept comun.

Hotărârea instanței de apel ca și

considerentele ce au stat la baza pronunțării sale sunt greșite, fiind date cu

greșita interpretare a legii, aplicată unei situații de fapt, de asemenea,

eronat reținută.

În speță, este dovedit cu

certitudine că imobilul în litigiu a fost supus procedurii exproprierii

reglementată de Legea de expropriere din anul 1864, în vigoare în anul 1936,

dată la care ar fi fost demarată această procedură.

La acea dată erau în vigoare

dispozițiile Constituției de la 1923, care la art. 17 alin. (8) prevedea că

„nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după

o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție”, prevedere legală în

acord cu care erau și dispozițiile legii exproprierii sus menționată.

Astfel cum temeinic susțin

recurenții și legal a reținut prima instanță, exproprierea de la acea vreme, ca

modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prevedea, în mod riguros și

restrictiv etapele acestei operațiuni juridice și care era declanșată printr-o

declarație de utilitate publică făcută după caz, prin decret regal sau prin

decizia autorității administrative locale prevăzute de lege.

În speță, declarația menționată nu

există depusă la dosar, referire la aceasta făcându-se în cuprinsul

procesului-verbal nr. 9380/823 A/1936 din 28 mai 1936 care privește exclusiv

modalitatea de calcul a prețului exproprierii și suma aprobată cu titlu de

despăgubire pentru teren și construcții și nu se constituie, astfel cum eronat

se reține în considerentele deciziei curții de apel, în declarație de utilitate

publică cerută de lege.

Ulterior, cu adresa înregistrată sub

nr. 57175/1936, prim procurorul Tribunalului Ilfov a sesizat această instanță

pentru pronunțarea hotărârii de declarare a exproprierii, cerere admisă prin

sentința de expropriere nr. 5 înscrisă în jurnalul nr. 908 din 12 ianuarie

1937, hotărâre ce a fost înaintată conducerii instanței în vederea comunicării

cu părțile.

Această hotărâre trebuia, în

conformitate cu prevederile art. 23 din legea exproprierii, să fie transcrisă

în evidențele tribunalului, rolul acestei operațiuni constituindu-l, după termenii

textului, transmiterea imobilului liber de orice sarcină.

Aceasta s-a realizat, potrivit

mențiunilor înscrisului depus la fila 133 dosar fond vol. II, abia la data de

27 octombrie 1942 și a constat în înscrierea dreptului de proprietate în cartea

funciară provizorie nr. 9096/1940 a comunei București, în favoarea Primăriei

comunei București sectorului I Galben.

Înscrierea dreptului de proprietate

în favoarea statului, potrivit mențiunilor înscrisului arătat, a fost operată

în baza procesului-verbal nr. 9830/823 A din 28 mai 1936 (de calcul a prețului

exproprierii) și a contractului de vânzare-cumpărare intervenit cu moștenitorii

proprietarului bunului, autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 9896 din 22

ianuarie 1937 și transcris la nr. 1068/1937, act ce nu este depus la dosar,

deși instanța de apel face referire la el și la efectele sale.

Cu referire la această ultimă

mențiune se constată, cum temeinic au susținut recurenții că, în realitate

aceasta privește însăși sentința de expropriere a bunului și nu se constituie,

astfel cum greșit s-a consemnat în evidențele de publicitate imobiliară și cum

greșit a reținut instanța de apel, într-un contract de vânzare-cumpărare, act

juridic deosebit ca noțiune, caractere, efecte juridice, modalitate de formare,

de o hotărâre judecătorească, ca act de procedură.

În acest context, sunt de asemenea

greșite și considerentele privind pretinsa plată a despăgubirii despre care s-a

prezumat că ar fi fost plătită, prezumție ce nu este însă susținută de nici un

alt mijloc de probă și care, în atare, condițiuni, nu poate fi primită.

Prin urmare, se constată că, urmare

a reținerii unei greșite situații de fapt, hotărârea curții de apel este

rezultatul aplicării greșite a legii, situație ce determină nelegalitatea sa

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reținând, în speță, inexistența

declarației de utilitate publică, ca act începător și obligatoriu al procedurii

exproprierii declanșate asupra imobilului în litigiu, nerespectarea etapelor

ulterioare pronunțării hotărârii de declarare a exproprierii, aspect

necontestat în cauză ca și, în final, neachitarea despăgubirii cuvenite pentru

imobilul expropriat, etapă de finalizare a preluării bunului în modalitatea

arătată, se constată ca legale considerentele și, consecutiv, hotărârea primei

instanțe, potrivit cărora exproprierea începută asupra imobilului solicitat nu

a mai fost finalizată.

Că este așa reiese și din

împrejurarea că, necontestat, bunul în litigiu a fost ocupat de moștenitorii

proprietarului până în anii 1949-1950, că acesta nu a fost nici până în prezent

demolat, concluzie susținută și de evidențele Statului din care rezultă că

imobilul situat în București, a fost trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 409/1955, constatare reținută cu autoritate de lucru judecat și

prin decizia nr. 2756 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului București.

Ca urmare, constatând greșita

incidență a actului normativ analizat prezentului raport juridic litigios și,

consecutiv, greșita înlăturare a bunului litigios de la beneficiul legii de

reparații, motive ce se încadrează, așa cum s-a arătat mai sus, în prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul

reclamanților va fi admis cu consecința casării deciziei curții de apel și

menținerea hotărârii primei instanțe, urmare a respingerii apelului pârâtei.

Celelalte critici încadrate în

prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât

hotărârea atacată redă într-o măsură clară, precisă și concisă considerentele

ce au stat la baza pronunțării sale, iar aspectele privind greșita interpretare

sau calificare a actului juridic dedus judecății se constituie, de fapt, în

critici privind greșita aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și care a fost analizat mai sus.

Oricum, față de hotărârea pronunțată

în prezenta cauză, analiza criticilor încadrate în prevederile legale sus

evocate se vădește a fi și inutilă, aspect care, de asemenea, face ca acestea

să nu poată fi primite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

contestatorii A.M.J., A.P., A.S.G., B.I., I.M.M., R.D.E. și intervenienții

A.M., I.A.Ș., împotriva deciziei nr. 175 din 3 mai 2006 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

Menține sentința civilă nr. 421 din

21 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, urmare

respingerii apelului declarat de RA A.P.P.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2007.