ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1746/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererile înregistrate la data de 27 aprilie 2004, 10 mai 2004 și 29 aprilie 2004, reclamanții A.M.J., R.D.E., B.I., I.M.M., A.S.G. și A.P. au formulat contestație împotriva deciziei nr. 118 din 25 martie 2004 emisă de pârâta RA A.P.P.S, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la restituirea imobilului situat în București, compus din teren în suprafața de 1199,70 mp și construcțiile corp A, B și C în suprafață de 516,51 mp. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să soluționeze pe fond notificarea înregistrată sub nr. 117 din 17 mai 2001 în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererilor reclamanții au arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat pârâta, solicitându-i restituirea în natură a imobilului menționat, fost proprietatea lui V.A. Au mai arătat că sunt moștenitorii proprietarului imobilului, având astfel calitatea de persoane îndreptățite în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001. Prin decizia atacată, pârâta a respins notificarea reclamanților, reținând că aceștia nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât o parte din imobilul revendicat a fost expropriat în anul 1936, parte ce nu face obiectul legii de reparații, iar cealaltă parte a imobilului a fost vândută conform actului de vânzare-cumpărare încheiat între moștenitorii lui V.A.

și Primăria municipiului București, act autentificat sub nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 și transcris la nr. 1068/1937. Prin decizia atacată, pârâta a conchis că notificarea reclamanților a rămas fără obiect. Reclamanții au mai arătat că decizia contestată este lovită de nulitate, întrucât pârâta și-a întemeiat dispozițiile sale doar pe simple afirmații, fără suport legal, încercând să răstoarne sarcina probei, deși aceasta îi incumba. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă cererea principală, ca și cererile conexe, astfel cum au fost precizate, precum și cererea de intervenție forțată, privind pe intervenienții I.A.Ș.

și A.M. A fost anulată decizia nr. 118 din 25 martie 2004 emisă de pârâtă, care a fost obligată să soluționeze pe fond notificarea reclamanților, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că procedura privind exproprierea acesteia pentru cauză de utilitate publică începută în anul 1936 nu a fost finalizată, că imobilul în litigiu nu a fost demolat și că lucrările de sistematizare pentru care s-a început exproprierea nu au fost realizate. S-a reținut nelegalitatea dispozițiilor deciziei atacate, întrucât în cauză nu s-au depus înscrisuri care să ateste lipsa de obiect a notificării reclamanților, ca și a dovezii privind exproprierea imobilului înainte de anul 1945, astfel încât imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Apelul pârâtei declarat împotriva susmenționatei hotărâri, a fost admis prin decizia civilă nr. 175 din 3 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A fost schimbată în tot sentința civilă apelată în sensul respingerii contestației ca nefondată. Instanța de control judiciar a reținut că odată cu pronunțarea sentinței de expropriere (nr. 5, în dosarul nr. 9896/1936 al Tribunalului Ilfov), imobilul în litigiu a fost preluat de expropriator, procedura exproprierii fiind finalizată anterior anului 1945, data limită de referință a Legii nr. 10/2001, aspect cu referire la care tribunalul a făcut o greșită interpretare a legii și a actelor dosarului. Chestiunile privind nerealizarea obiectivului de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea exced cadrului procesual al prezentei cauze, putând fi eventual actualizate într-un proces de revendicare pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A.M.J., B.I., A.S.G., A.P., R.D.E., I.M.M., I.A.Ș. și A.M., criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului lor, reclamanții au criticat hotărârea atacată pentru motivele: 1. Instanța a interpretat greșit actele deduse judecății, a schimbat natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic ale acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Au arătat că instanța de apel a interpretat greșit actele juridice indicate în decizia administrativă emisă de intimată și în baza cărora s-a reținut „lipsa obiectului notificării”, acte care, în realitate nu există și nu au existat la nici o autoritate sub denumirea și calificarea juridică dată de intimată și mai apoi de instanța de apel.

În acest sens au arătat că procesul-verbal nr. 9830/823/1936 reținut în considerentele deciziei administrative ca temei al exproprierii este în realitate un extras din procesul-verbal nr. 9380/823 A/1936 al ședinței consiliului comunal și care se referă doar la modalitatea de calcul a prețului exproprierii. Acest înscris nu face dovada exproprierii, cum s-a susținut constant, ci este un act administrativ, ce atestă începerea procedurii de expropriere. Cât privește înscrisul considerat ca fiind contract de vânzare-cumpărare, pretins autentificat sub nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 și transcris sub nr. 1068/1937 acesta este clar, vădit neîndoielnic, nesusceptibil de mai multe înțelesuri, o hotărâre judecătorească și în nici un caz un contract de vânzare-cumpărare, ca ultim act ce trebuie să încheie, să finalizeze procedura exproprierii.

2. Hotărârea pronunțată în apel este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens au reținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legii exproprierii din anul 1864, în vigoare în anul 1936, data pretinsei exproprieri, și care prevedea mai multe etape, distincte ale procedurii de expropriere, procedură nerespectată în speță și care face astfel inoperantă exproprierea. Dimpotrivă, probele administrate în cauză au relevat nefinalizarea exproprierii, retragerea proiectului de sistematizare al zonei respective și stăpânirea bunului până în anii 1949-1950, dată la care moștenitorii fostului proprietar au fost evacuați, arestați, în mod abuziv, fără un titlu valabil de preluare a bunului.

3. Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Au învederat că instanța de apel, în contradicție cu materialul probator administrat în cauză, reține o situație de fapt contrară celei rezultate din probe și cuprinde elemente contradictorii ce nesocotesc dispozițiile legale în materia autorității de lucru judecat. Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate în apel în sensul respingerii apelului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

Recursul este fondat potrivit considerentelor ce succed: Cu notificarea înregistrată sub nr. 4832 din 21 mai 2001 la fosta RA L., reclamanții, în calitate de succesori ai defunctului V.A., au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1199,70 mp și corpurile de construcții A, B și C cu suprafața construită de 516,51 mp. Cererea reclamanților a fost soluționată prin decizia nr. 118 din 25 martie 2004 emisă de pârâtă, în sensul respingerii sale ca rămasă fără obiect, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.

S-a reținut că o parte a imobilului a fost expropriat în anul 1936, conform procesului-verbal nr. 9830/823, deci anterior perioadei de referință a legii speciale, iar cealaltă jumătate a fost vândută de moștenitorii proprietarului bunului Primăriei municipiului București, în temeiul actului autentificat de Tribunalul Ilfov la nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 și transcris la nr. 1068/1937. Dispozițiile acestei decizii au fost însușite de instanța de apel, cu corectivele arătate în considerentele hotărârii sale și care a conchis în sensul finalizării procedurii exproprierii bunului litigios anterior anului 1945, data limită de referință a Legii nr. 10/2001 și prin urmare a inaplicabilității acestei legi dreptului subiectiv invocat ce ar putea fi valorificat doar pe calea unei acțiuni de drept comun.

Hotărârea instanței de apel ca și considerentele ce au stat la baza pronunțării sale sunt greșite, fiind date cu greșita interpretare a legii, aplicată unei situații de fapt, de asemenea, eronat reținută. În speță, este dovedit cu certitudine că imobilul în litigiu a fost supus procedurii exproprierii reglementată de Legea de expropriere din anul 1864, în vigoare în anul 1936, dată la care ar fi fost demarată această procedură. La acea dată erau în vigoare dispozițiile Constituției de la 1923, care la art. 17 alin. (8) prevedea că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție”, prevedere legală în acord cu care erau și dispozițiile legii exproprierii sus menționată.

Astfel cum temeinic susțin recurenții și legal a reținut prima instanță, exproprierea de la acea vreme, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prevedea, în mod riguros și restrictiv etapele acestei operațiuni juridice și care era declanșată printr-o declarație de utilitate publică făcută după caz, prin decret regal sau prin decizia autorității administrative locale prevăzute de lege. În speță, declarația menționată nu există depusă la dosar, referire la aceasta făcându-se în cuprinsul procesului-verbal nr. 9380/823 A/1936 din 28 mai 1936 care privește exclusiv modalitatea de calcul a prețului exproprierii și suma aprobată cu titlu de despăgubire pentru teren și construcții și nu se constituie, astfel cum eronat se reține în considerentele deciziei curții de apel, în declarație de utilitate publică cerută de lege.

Ulterior, cu adresa înregistrată sub nr. 57175/1936, prim procurorul Tribunalului Ilfov a sesizat această instanță pentru pronunțarea hotărârii de declarare a exproprierii, cerere admisă prin sentința de expropriere nr. 5 înscrisă în jurnalul nr. 908 din 12 ianuarie 1937, hotărâre ce a fost înaintată conducerii instanței în vederea comunicării cu părțile. Această hotărâre trebuia, în conformitate cu prevederile art. 23 din legea exproprierii, să fie transcrisă în evidențele tribunalului, rolul acestei operațiuni constituindu-l, după termenii textului, transmiterea imobilului liber de orice sarcină. Aceasta s-a realizat, potrivit mențiunilor înscrisului depus la fila 133 dosar fond vol. II, abia la data de 27 octombrie 1942 și a constat în înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie nr. 9096/1940 a comunei București, în favoarea Primăriei comunei București sectorului I Galben.

Înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului, potrivit mențiunilor înscrisului arătat, a fost operată în baza procesului-verbal nr. 9830/823 A din 28 mai 1936 (de calcul a prețului exproprierii) și a contractului de vânzare-cumpărare intervenit cu moștenitorii proprietarului bunului, autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 9896 din 22 ianuarie 1937 și transcris la nr. 1068/1937, act ce nu este depus la dosar, deși instanța de apel face referire la el și la efectele sale. Cu referire la această ultimă mențiune se constată, cum temeinic au susținut recurenții că, în realitate aceasta privește însăși sentința de expropriere a bunului și nu se constituie, astfel cum greșit s-a consemnat în evidențele de publicitate imobiliară și cum greșit a reținut instanța de apel, într-un contract de vânzare-cumpărare, act juridic deosebit ca noțiune, caractere, efecte juridice, modalitate de formare, de o hotărâre judecătorească, ca act de procedură.

În acest context, sunt de asemenea greșite și considerentele privind pretinsa plată a despăgubirii despre care s-a prezumat că ar fi fost plătită, prezumție ce nu este însă susținută de nici un alt mijloc de probă și care, în atare, condițiuni, nu poate fi primită. Prin urmare, se constată că, urmare a reținerii unei greșite situații de fapt, hotărârea curții de apel este rezultatul aplicării greșite a legii, situație ce determină nelegalitatea sa pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reținând, în speță, inexistența declarației de utilitate publică, ca act începător și obligatoriu al procedurii exproprierii declanșate asupra imobilului în litigiu, nerespectarea etapelor ulterioare pronunțării hotărârii de declarare a exproprierii, aspect necontestat în cauză ca și, în final, neachitarea despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat, etapă de finalizare a preluării bunului în modalitatea arătată, se constată ca legale considerentele și, consecutiv, hotărârea primei instanțe, potrivit cărora exproprierea începută asupra imobilului solicitat nu a mai fost finalizată.

Că este așa reiese și din împrejurarea că, necontestat, bunul în litigiu a fost ocupat de moștenitorii proprietarului până în anii 1949-1950, că acesta nu a fost nici până în prezent demolat, concluzie susținută și de evidențele Statului din care rezultă că imobilul situat în București, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 409/1955, constatare reținută cu autoritate de lucru judecat și prin decizia nr. 2756 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului București. Ca urmare, constatând greșita incidență a actului normativ analizat prezentului raport juridic litigios și, consecutiv, greșita înlăturare a bunului litigios de la beneficiul legii de reparații, motive ce se încadrează, așa cum s-a arătat mai sus, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi admis cu consecința casării deciziei curții de apel și menținerea hotărârii primei instanțe, urmare a respingerii apelului pârâtei. Celelalte critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât hotărârea atacată redă într-o măsură clară, precisă și concisă considerentele ce au stat la baza pronunțării sale, iar aspectele privind greșita interpretare sau calificare a actului juridic dedus judecății se constituie, de fapt, în critici privind greșita aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care a fost analizat mai sus. Oricum, față de hotărârea pronunțată în prezenta cauză, analiza criticilor încadrate în prevederile legale sus evocate se vădește a fi și inutilă, aspect care, de asemenea, face ca acestea să nu poată fi primite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de contestatorii A.M.J., A.P., A.S.G., B.I., I.M.M., R.D.E. și intervenienții A.M., I.A.Ș., împotriva deciziei nr. 175 din 3 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează. Menține sentința civilă nr. 421 din 21 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, urmare respingerii apelului declarat de RA A.P.P.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2007.