ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3854/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3854/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21
octombrie 1998 sub nr. 19189/1998 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București,
reclamantul A.M. a solicitat, în temeiul art. 481 C. civ. și art. 35 din Legea
nr. 33/1994, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Sectorului 1
București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, retrocedarea terenului
în suprafață de 236,40 mp situat în București, P.J., str. A.
Prin Sentința civilă
nr. 4627 din 23 martie 1999, Judecătoria Sector 1 București a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza
fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 1728/1999.
Prin cererea
precizatoare depusă în ședință publică la data de 21 aprilie 2000, reclamantul
a solicitat citarea în calitate de pârât a Serviciului Român de Informații
Externe, pentru ca în contradictoriu cu acesta să se dispună obligarea acestuia
de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu.
Prin Sentința civilă
nr. 952 din 29 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a
admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local
Sector 1 București și a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, reținând
că terenul revendicat a fost expropriat în temeiul Decretului prezidențial nr.
34/1974, iar scopul exproprierii a fost realizat.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel reclamantul, arătând că pricina s-a judecat cu lipsă
de procedură față de Ministerul Finanțelor, care nu a fost citat, au fost
depuse acte doveditoare ale calității procesuale active, iar terenul în litigiu
nu este afectat de investiții.
Prin Decizia civilă
nr. 781/A din 14 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că lipsa de
procedură trebuia invocată numai de partea care nu a fost citată, în situația
în care se simțea prejudiciată; instanța de fond nu a reținut lipsa calității
procesuale active a reclamantului, ci dimpotrivă, faptul că acesta și-a dovedit
calitatea de succesor al autorilor săi, care au fost proprietarii terenului
revendicat; terenul revendicat a fost trecut legal în proprietatea statului,
întrucât scopul exproprierii s-a realizat, respectiv, pe acesta sunt edificate
construcții ce sunt folosite în prezent de Serviciul Român de Informații Externe.
Recursul declarat de
reclamant împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304
pct. 5, 8, 11 și 10 C. proc. civ. și a vizat următoarele aspecte:
I. Încălcarea
formelor de procedură cu privire la pârâtul Ministerul Finanțelor, acesta
nefiind legal citat la judecata în fond, în condițiile în care nu s-a luat act
de renunțarea la judecată cu acest pârât și nici de solicitarea reclamantului
și a pârâtului SIE de reintroducere în cauză a pârâtului lipsă.
Lipsa de procedură cu
pârâtul Ministerul Finanțelor este o cauză de nulitate absolută, putând fi
invocată de oricare dintre părți, chiar și direct în fața instanței de recurs.
II. Greșita reținere
a faptului că H.G. nr. 851/1994 reprezintă un act juridic prin care pârâtul SIE
a devenit proprietar al terenului în litigiu, cu toate că acest teren este
situat în București, P.J., str. A., iar imobilul la care se face referire în
această hotărâre este situat în București, str. T., sector 1, nefăcându-se
dovada că cele două terenuri s-ar fi suprapus.
III. Instanța nu s-a
pronunțat asupra mijloacelor de apărare ale reclamantului și nici asupra
dovezilor administrate de acesta, reținând în mod greșit că s-a realizat scopul
pentru care terenul a fost expropriat.
În acest sens, a
arătat că din anul 1974 și până la momentul judecării recursului nu s-a dovedit
că Primăria municipiului București ori pârâtul SIE ar fi făcut vreo investiție,
în condiții legale, pe acest teren, nefiind luate în considerare adresele
existente la dosarul cauzei din care rezultă că pe terenul în litigiu nu există
investiții, fiind folosit fără titlu de pârât.
Prin încheierea de
ședință din 19 octombrie 2001, judecata recursului a fost suspendată în temeiul
art. 47 din Legea nr. 10/2001, la solicitarea reclamantului.
La data de 6 ianuarie
2006 apărătorul reclamantului a solicitat menținerea suspendării recursului,
însă instanța a acordat termen la 28 aprilie 2006 pentru a se depune dovezi cu
privire la stadiul de soluționare al procedurii inițiate în temeiul Legii nr.
10/2001.
Prin încheierea de
ședință din 28 aprilie 2006 s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 244
pct. 1 C. proc. civ., față de împrejurarea că soluționarea prezentului recurs,
promovat într-o cauză întemeiată pe dreptul comun, depindea de dezlegarea unei
alte cauze, aflată în derulare, întemeiată pe dispozițiile legii speciale.
La data de 20 aprilie
2010, din oficiu, cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării excepției
perimării recursului la termenul din 18 iunie 2010.
Analizând lucrările
dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul
reclamantului a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția civilă și de proprietate intelectuală la data de 27 decembrie 2000,
judecata acestuia fiind suspendată inițial, la data de 19 octombrie 2001, în
temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar ulterior, la data de 28 aprilie
2006, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., dată de la care nici una din
părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina
care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform
art. 252(1) C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 18
iunie 2010.
Potrivit art. 248(1)
C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestație,
apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se
perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din
vina părții mai mult de un an".
Perimării i s-a
atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune
procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o
prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în
judecată.
Reglementată ca o
excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind
judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale
este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,
întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul
părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.
Pentru a interveni
însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a
procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție
simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de
timp reglementat de lege.
În speță, de la data
când a intervenit ultima suspendare, respectiv, 28 aprilie 2006, și până la
data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 20 aprilie 2010, nici una din părți
nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.
Față de cele ce
preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei
părții, Înalta Curte constată incidența art. 248(1) C. proc. civ. și perimarea
recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat
recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva Deciziei nr. 781/A din 14
decembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 18 iunie 2010.
Procesat
de GGC - NN