ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3854/2010

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 octombrie 1998 sub nr. 19189/1998 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamantul A.M. a solicitat, în temeiul art. 481 C. civ. și art. 35 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Sectorului 1 București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, retrocedarea terenului în suprafață de 236,40 mp situat în București, P.J., str. A. Prin Sentința civilă nr. 4627 din 23 martie 1999, Judecătoria Sector 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 1728/1999.

Prin cererea precizatoare depusă în ședință publică la data de 21 aprilie 2000, reclamantul a solicitat citarea în calitate de pârât a Serviciului Român de Informații Externe, pentru ca în contradictoriu cu acesta să se dispună obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu. Prin Sentința civilă nr. 952 din 29 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Sector 1 București și a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, reținând că terenul revendicat a fost expropriat în temeiul Decretului prezidențial nr. 34/1974, iar scopul exproprierii a fost realizat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, arătând că pricina s-a judecat cu lipsă de procedură față de Ministerul Finanțelor, care nu a fost citat, au fost depuse acte doveditoare ale calității procesuale active, iar terenul în litigiu nu este afectat de investiții.

Prin Decizia civilă nr. 781/A din 14 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că lipsa de procedură trebuia invocată numai de partea care nu a fost citată, în situația în care se simțea prejudiciată; instanța de fond nu a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantului, ci dimpotrivă, faptul că acesta și-a dovedit calitatea de succesor al autorilor săi, care au fost proprietarii terenului revendicat; terenul revendicat a fost trecut legal în proprietatea statului, întrucât scopul exproprierii s-a realizat, respectiv, pe acesta sunt edificate construcții ce sunt folosite în prezent de Serviciul Român de Informații Externe.

Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8, 11 și 10 C. proc. civ. și a vizat următoarele aspecte: I. Încălcarea formelor de procedură cu privire la pârâtul Ministerul Finanțelor, acesta nefiind legal citat la judecata în fond, în condițiile în care nu s-a luat act de renunțarea la judecată cu acest pârât și nici de solicitarea reclamantului și a pârâtului SIE de reintroducere în cauză a pârâtului lipsă. Lipsa de procedură cu pârâtul Ministerul Finanțelor este o cauză de nulitate absolută, putând fi invocată de oricare dintre părți, chiar și direct în fața instanței de recurs. II. Greșita reținere a faptului că H.G.

nr. 851/1994 reprezintă un act juridic prin care pârâtul SIE a devenit proprietar al terenului în litigiu, cu toate că acest teren este situat în București, P.J., str. A., iar imobilul la care se face referire în această hotărâre este situat în București, str. T., sector 1, nefăcându-se dovada că cele două terenuri s-ar fi suprapus. III. Instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare ale reclamantului și nici asupra dovezilor administrate de acesta, reținând în mod greșit că s-a realizat scopul pentru care terenul a fost expropriat. În acest sens, a arătat că din anul 1974 și până la momentul judecării recursului nu s-a dovedit că Primăria municipiului București ori pârâtul SIE ar fi făcut vreo investiție, în condiții legale, pe acest teren, nefiind luate în considerare adresele existente la dosarul cauzei din care rezultă că pe terenul în litigiu nu există investiții, fiind folosit fără titlu de pârât.

Prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2001, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, la solicitarea reclamantului. La data de 6 ianuarie 2006 apărătorul reclamantului a solicitat menținerea suspendării recursului, însă instanța a acordat termen la 28 aprilie 2006 pentru a se depune dovezi cu privire la stadiul de soluționare al procedurii inițiate în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin încheierea de ședință din 28 aprilie 2006 s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., față de împrejurarea că soluționarea prezentului recurs, promovat într-o cauză întemeiată pe dreptul comun, depindea de dezlegarea unei alte cauze, aflată în derulare, întemeiată pe dispozițiile legii speciale.

La data de 20 aprilie 2010, din oficiu, cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării excepției perimării recursului la termenul din 18 iunie 2010. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantului a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală la data de 27 decembrie 2000, judecata acestuia fiind suspendată inițial, la data de 19 octombrie 2001, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar ulterior, la data de 28 aprilie 2006, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252(1) C. proc.

civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 18 iunie 2010. Potrivit art. 248(1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data când a intervenit ultima suspendare, respectiv, 28 aprilie 2006, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 20 aprilie 2010, nici una din părți nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248(1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva Deciziei nr. 781/A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2010. Procesat de GGC - NN