ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 393/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 393/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la

4 septembrie 2007, reclamanta R.R.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primarul

general și SC H. SA solicitând să se constate nevalabilitatea

titlului statului prin care imobilul -

teren în suprafață de 6.383,18 mp, desprins din suprafața totală de 14.000 mp,

situat în București, Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1,

(lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu), a fost preluat abuziv de stat;

să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 6.383,18 mp, desprins din suprafața totală de 14.000

mp., situat în București, Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1

(lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu).

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că suprafața de 14.000 mp., teren situată în București,

Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1, lotul 109 din parcelarea

moșiei Montesquieu, a fost dobândit de autoarea reclamantei, P.E., prin actul

de schimb autentificat de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și transcris

sub nr. X/1927.

Aceiași

suprafață de teren a fost dobândită de către mama reclamantei A.M.R., prin

cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare transcris la grefa

Tribunalul Ilfov din 18 martie 1931. Imobilul a fost preluat în mod provizoriu

de către Comitetul Provizoriu Băneasa, conform certificatului din 31 iulie 1950

și a Deciziei nr. 3015 din 5 aprilie 1950.

Trecerea

imobilului în patrimoniul statului a fost nelegală și nu a avut ca efect

transmiterea valabilă a dreptului de proprietatea, ci doar a posesiei.

Reclamanta

este moștenitoarea defunctei A.M.R., conform certificatului de moștenitor nr. 242

din 12 februarie 1991 emis de Notariatul sectorului 1 București.

Prin

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de

Secretariatul General al Guvernului la data de 27 iulie 2005, suprafața de 6.383,18

mp., desprinsă din suprafața totală de 14.000 mp, teren, situată în București,

Șoseaua București - Ploiești, fără număr, sectorul 1, lotul 109 din parcelarea

moșiei Montesquieu,a fost atribuită în proprietate pârâtei SC H. SA.

Acest

titlu nu este valabil în comparație cu titlul autoarei sale, A.M.R., titlul

autoarei fiind valabil transcris, neanulat și singurul determinant din punct de

vedere juridic.

S-a mai

arătat, că, în baza cererii de retrocedare formulată de reclamantă în baza

Legii nr. 18/1991, din 15 martie 1991, s-a emis adeverința de proprietate din

17 martie 1992 pentru suprafața de 2,5250 ha, în care era inclusă și o altă suprafață

deținută de mama reclamantei în Băneasa - Vatra Nouă de 11.250 mp., iar pentru

terenul din București, Șoseaua București - Ploiești, s-a emis și un proces

verbal de punere în posesie la data de 26 martie 1992.

Prin

adresa nr. 5704 din 29 noiembrie 1995, Primăria Otopeni a înștiințat reclamanta

că prin Hotărârea nr. 633/1995 s-a anulat procesul-verbal de punere în posesie

pentru tarlaua nr. 437, motivat de faptul că la data de 1 ianuarie 1990 terenul

nu se afla la dispoziția C.A.P. Otopeni.

Prin sentința

civilă nr. 185 din 26 martie 1996 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1332 din 8 august 1996 a

Curții Supreme de Justiție, s-a dispus anularea Hotărârii nr. 633/1995 emisă de

Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991, astfel încât adeverința de

proprietate din 17 martie 1992 pentru suprafața de 2,5250 ha, este perfect

valabilă și face dovada deplină a dreptului său de proprietate.

Pârâții

au formulat întâmpinare invocând excepțiile lipsei calității procesuale active

și a inadmisibilității acțiunii.

Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1650 din 31 octombrie 2008,

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a respins

excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamantă;

a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru terenul în suprafață de 6.383,18

m.p. situat în București, șos. București-Ploiești, identificat conform anexei nr.

2 a raportului de expertiză întocmit de expert B.I.D. prin punctele

9-10-11-12-13-14-15; a obligat pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul menționat, mai puțin cel ocupat de

construcția terțului G.F., reprezentând o suprafață de 6.280,1 m.p., și a luat

act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 6.383,18 m.p. din totalul de 14.000 m.p., situat în București,

Șos. București - Ploiești, sector 1, (lotul 109 din parcelarea moșiei

Montesqueu), ce a aparținut mamei sale, A.M.R., potrivit contractului de

vânzare cumpărare transcris sub nr. 3924 din 18 martie  1931.

Prin

actul de schimb autentificat din 14 martie 1927, E.C.G.P. a dobândit terenul în

suprafață de 14.000 m.p. situat în comuna Băneasa Herăstrău, județul Ilfov

(filele 13-18 dosar).

De pe

urma defunctei P.E., decedată la 10 august 1958, au rămas ca moștenitori G.P.

și autoarea reclamantei A.M.R., în calitate de fii, fiecare cu o cotă de 1/1 din

masa succesorală, la succesiune renunțând ceilalți cinci fii și fiice, astfel

cum rezultă din certificatul de moștenitor  DIN 28 martie 1983 eliberat de

Notariatul județului Constanța (fila 22 dosar).

De pe

urma autoarei A.M.R., reclamanta a rămas singura moștenitoare, astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 12 februarie 1991 eliberat de

Notariatul de Stat al Sectorului 1 București (fila 24 dosar).

Prin urmare,

reclamanta a S. dovada calității procesuale active, ca moștenitoare a fostei

proprietare, astfel că tribunalul a respins excepția invocată ca neîntemeiată.

În ceea

ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că în cauză

erau incidente dispozițiile Legii nr. 18/1991, tribunalul a constatat că este

neîntemeiată.

Astfel,

prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert F.M., s-a

stabilit că terenul ce a făcut obiectul actului de schimb autentificat sub nr. X/1927

se regăsește în prezent în zona de N. a Șos. București - Ploiești, sector 1.

Este adevărat

că prin adeverința din 17 martie 1991 s-a stabilit în favoarea reclamantei

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2,5 ha, iar prin

procesul verbal din 26 martie 1992 al Primăriei comunei Otopeni, s-a dispus

punerea în posesie a reclamantei pe acest teren învecinat la E. cu Pădurea

Băneasa și la V. cu Șos. București - Ploiești (filele 29-30 dosar), numai că

aceste acte au fost anulate de către Primăria comunei Otopeni - Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 18/1991, motivat de faptul că terenul se afla la 1 ianuarie 1990 în

administrarea SC H. SA și nu în proprietatea C.A.P. Otopeni, astfel cum rezultă

din adresa nr. 5074 din 1995 și adresa nr. 52930 din 6 mai 2005, precum și din Hotărârea

nr. 663 din 26 octombrie 1995 a Comisiei pentru Aplicarea Fondului Funciar a

municipiului București și S.A.I. (filele 31, 41, 159 dosar), constatându-se

deci implicit că nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Or, în

condițiile în care reconstituirea pe numele reclamantei și punerea în posesie

asupra terenului au fost anulate, tocmai ca urmare a faptului că nu erau

aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991, întrucât terenul nu se afla la

dispoziția comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, nu se poate aprecia că

acțiunea ar fi inadmisibilă, întrucât în cauză ar fi incidente dispozițiile

acestei legi speciale.

Terenul

care a aparținut autoarei reclamantei a fost preluat de stat prin Decizia nr. 3015

din 15 aprilie  1950, în prezent acesta fiind deținut de terțe persoane,

potrivit raportului de expertiză întocmit de expert topo B.D., astfel; SC H. SA

deține o suprafață de 6.280,1 m.p. identificată prin punctele 9, 10, 11, 12,

13, 14, 15, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate și o

suprafață de 2.681,4 m.p., fără acte; H.M.S. deține 5.038,2 m.p. identificat

prin punctele 9,10,11,16,17.

Potrivit

aceluiași raport de expertiză, pe acest teren se află edificată o construcții

de către persoana fizică menționată.

În

raport de această situație de fapt, tribunalul a constatat că asupra terenului

invocă un drept de proprietate atât reclamanta, în calitate de moștenitoare a

fostului proprietar, cât și SC H. SA, în favoarea căreia s-a constituit dreptul

de proprietate prin certificatul de atestare seria eliberat de Secretariatul

General al Guvernului, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și

H.G. nr. 834/1994.

Procedând

la compararea titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a constatat că

titlul reclamantei, dobândit prin moștenire de la un adevărat proprietar, este

mai puternic și deci preferabil.

Dreptul

pârâtei provine de la stat, care nu poate invoca un titlu valabil pentru

dobândirea imobilului, titlul provizoriu de preluare constituit de Decizia nr. 3015

din 5 aprilie 1950, fila 21 dosar, prin care imobilul a fost preluat în mod

provizoriu în lipsa unui act normativ și a unei despăgubiri prealabile și

echitabile a proprietarului, în sensul art. 481 C. civ., neputând fi considerat

un titlu valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încălcând

atât prevederile art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948, cât și art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

S-a mai

reținut, că pârâta nu poate invoca nici legea ca temei al dobândirii dreptului

său, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 statuează că bunurile

din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora cu excepția

celor dobândite cu alt titlu, categorie în care se încadrează și terenul în

litigiu, pe care pârâta îl deținea cu titlu precar în condițiile în care

autorul nu avea însușirile necesare pentru a-i transmite în mod valabil dreptul

de proprietate.

Prin

decizia nr. 12/ A din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile

declarate de apelanții pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București, prin primarul general, și SC H. SA; a schimbat în tot

sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată și a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele;

În ceea

ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantei, susținută prin

motivele de apel formulate de apelanta SC H. SA, curtea a constatat critica

neîntemeiată, față de actele administrate în cauză,reținând că nu era necesar a

se depune un certificat de moștenitor după G.P. - moștenitor al autoarei P.E.,

deoarece A.M.R. a dobândit exclusiv în proprietate terenul în litigiu, prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1931 (fila 19), astfel încât nu

exista nici o situație de indiviziune cu G.P., terenul în suprafață de 14.000

mp fiind transmis din patrimoniul autoarei P.E. către A.M.R., anterior

decesului, prin act între vii, cu titlul oneros.

Și în

ceea ce privește existența actelor de proprietate ale autoarei reclamantei, s-a

reținut că dreptul de proprietate a fost dovedit, aspect care rezultă din înscrisurile

depuse la dosar și anume, actul de schimb și actul de vânzare - cumpărare, iar

în privința identificării terenul dobândit în anul 1927 și 1931, curtea a

dispus efectuarea unei expertize topografică, probă din care a rezultat

identitatea terenului din acte cu cea revendicată în prezenta cauză,

concluziile expertizei efectuate în cauză fiind neechivoce din acest punct de

vedere.

În ceea ce

privește situația de fapt și criticile referitoare la interesul în constatarea

nevalabilității titlului statului și admisibilitatea acțiunii în raport cu

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat ca fiind chestiuni juridice ce

țin de fondul cauzei care conduc la respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nu

ca excepții procesuale, având în vedere următoarele considerente:

Conform

susținerilor reclamantei titlul său de proprietate îl reprezintă adeverința de

proprietate din 17 martie 1992 pentru suprafața de 2,5250 ha, în care era

inclusă și o altă suprafață deținută de mama sa în Băneasa Vatra Nouă, de

11.250 mp, eliberată de Primăria corn. Otopeni, în temeiul Legii nr. 18/1991.

În

temeiul acestei adeverințe, s-a emis și procesul verbal de punere în posesie

din 26 martie  1992 încheiat între Primarul comunei Otopeni, în calitate de

președinte al Comisiei pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar, Legea nr. 18/1991

și reclamantă. Conform acestui proces-verbal reclamanta a fost pusă în posesie

scriptic asupra suprafeței de 1.4000 mp., teren intravilan, în zona

București-Ploiești, Km 11,01, suprafața de 6383,18 mp nefiind delimitată în

nicio modalitate.

Ulterior,

prin Hotărârea nr. 633 din 26 octombrie 1995 a Comisiei de Aplicare a Fondului

Funciar, s-a anulat procesul verbal de punere în posesie pentru tarlaua 437,

motivat de faptul că la data de 1 ianuarie 1990 terenul se afla în

administrarea SC H. SA și nu în proprietatea C.A.P. Otopeni.

Prin

sentința civilă nr. 1332 din 8 august 1996, Curtea Supremă de Justiție a dispus

anularea Hotărârii nr. 633/1995 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii

Fondului Funciar.

Ceea ce

nu a menționat reclamanta, este faptul că prin hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993

a Comisiei municipiului București și SAI pentru Aplicarea Legii Fondului

Funciar, Legea nr. 18/1991 (fila 32 d.f.), în urma reanalizării documentației

privind constituirea și reconstituirea dreptului de proprietate a Comisiei

locale Otopeni, motivat de faptul că lucrarea validată anterior, la data de 7

octombrie 1991, a cuprins situații neconforme cu prevederile legii, adeverința

de proprietate din 17 martie 1992, prin care s-a atestat înscrierea reclamantei

în anexa 4 a Comisiei locale Otopeni, a fost anulată, dată de la care

reclamanta a fost înscrisă în anexa 19, poziția 98, ca acționar la SC A.C. SA.

De

asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 18/1991, reclamantei i

s-a reconstituit în fizic dreptul de proprietate pentru suprafața de 0,50 ha,

iar urmare a Legii nr. 1/2000 i s-a reconstituit în fizic dreptul de

proprietate pentru diferența de 1,00

ha pe anexa 36 - A.C.

Potrivit

adresei nr. 10234 din 2 iunie 2000 emisă de Primăria sectorului 1 București -

Comisia de aplicare a Legii nr. 1/2000, reclamantei i s-a reconstituit în baza

Legii nr. 1/2000 suprafața de 2,5250 ha, figurând în anexa 48, poziția 10 (fila

46-48 d.f.).

Cu

privire la terenul în litigiu, în urma efectuării raportului de expertiză

topografică în cauză, a rezultat că acesta a fost identificat în planul de

situație - anexa 2, prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, cu

dimensiunile laturilor și a vecinătăților, aflându-se în posesia apelantei SC

H. SA.

În ceea

ce o privește pe apelanta pârâtă SC H. SA, s-a reținut că aceasta a dobândit,

conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2005,

suprafața de 6.383,18 mp., teren. Ulterior, s-a obținut un nou număr poștal,

respectiv 162-164, iar dreptul de proprietate a fost intabulat conform Cărții

Funciare.

Analizând

cauza pe fondul pretențiilor, din perspectiva temeiurilor de drept invocate și

a cauzei juridice a acțiunii, în raport de art. 480 - 481 C. civ., de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, de

jurisprudența națională - Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și

Casație și cea a C.E.D.O. - Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, Curtea a

admis apelurile formulate, reținând că C.E.D.O. a statuat, cu putere

obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o

încălcare a art. l din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se

raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri”

poate acoperi atât „bunurile actuale”,cât și valorile patrimoniale, inclusiv

creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța

legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența

unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o

îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

au decis în mod expres restituirea bunului.

În

acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

În

prezenta cauză, reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul

Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme nu a făcut nici o dovadă

că a acționat injustiție anterior datei introducerii acțiunii, 4 septembrie 2007,

ori că deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fi fost

recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de

restituire a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul său a trecut în

proprietatea statului abuziv.

Adeverința

de proprietate nr. X/1992 de care se prevalează reclamanta nu poate fi

considerată un titlu de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și nici o speranță

legitimă, în condițiile în care încă de la început, în regimul Legii nr. 18/1991,

această adeverință avea un caracter provizoriu, până la emiterea titlului de

proprietate.

În

cauză, titlul de proprietate pentru terenul ce a făcut obiectul adeverinței de

proprietate nr. X/1992 nu a fost emis niciodată și mai mult această adeverință

a fost anulată prin hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993, prin care reclamanta a

primit acțiuni, în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, reconstituirea

dreptului de proprietate, inclusiv a terenului de 6383,18 mp, fiind litigioasă

încă de la început.

Deși

procesul verbal de punere în posesie din 26 martie  1992 emis în temeiul

adeverinței de proprietate nr. X/1992 nu este anulat, acesta nu face dovada

unui drept de proprietate în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și nici conform art. 480 C. civ.,

întrucât dreptul de proprietate al autoarei reclamante a trecut în proprietatea

statului în anul 1950 și face obiectul unor legi speciale de reparație.

Or,

reclamanta nu a continuat demersurile în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru

terminarea procedurii a cărei finalitate era eliberarea titlului de proprietate

și nici nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru retrocedarea

suprafeței de teren de 6383,18 mp, trecută în proprietatea statului în mod

abuziv.

Sub

acest aspect, criticile referitoare la interesul în formularea capătului de

cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului au fost

apreciate ca pertinente, valorificarea acestuia

putându-se realiza, după apariția Legii nr. 10/2001, doar

în condițiile acestui act normativ.

Potrivit

art. 6 din Legea nr. 213/1998, menționat ca temei de drept al acțiunii, fac

parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Instanțele

judecătorești  sunt  competente  să stabilească valabilitatea titlului.

Odată

cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi

solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se

înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.

În

scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la

această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în

termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data

intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive

prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.

Sancțiunea

nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă

în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „Specialia

generalibus derogant” („Legile speciale derogă de la cele generale”). Conform

acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în

concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic

conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul

comun.

De

asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, vizând

chiar problema în discuție, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a

stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai

sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Cu

toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea

arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Este însă

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Cu alte

cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție,

trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu

are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească

anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță

legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect și dacă acțiunea în revendicare

împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

În

speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de

reclamanta se afla în deținerea pârâtei SC H. SA., astfel încât reclamanta

putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv în baza acestei legi,

inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o

notificare societății, în condițiile și în termenul prevăzute de lege, ori să

fi solicitat pe cale separată anularea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate.

Reclamanta

nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2007, prin intermediul

acțiunii în revendicare de drept comun formulată în cauza de față, lăsarea

imobilului în deplină proprietate și posesie de către pârâta SC H. SA, căreia i

s-a constituit dreptul de proprietate prin Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate seria Ml 8 nr. 0021 (acesta fiind ulterior înscris și în Cartea

Funciară), fără să prezinte argumente pertinente pentru care a

fost împiedicată, în termenul de

notificare, să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării

bunului, ori pentru care nu s-a continuat procedura Legii nr. 18/1991.

S-a

concluzionat, că, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru

restituirea imobilului de către unitatea deținătoare de la data intrării în

vigoare a acestei legi, reclamanta-intimată nu poate obține recunoașterea

dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul acțiunii în

revendicare, de la proprietarul actual, pârâta SC H. SA, aceasta din urmă

deținând un bun în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului, titlul său nefiind anulat și deja înscris

în Cartea Funciară și că, reclamanta nu se poate plânge de o atingere a

dreptului de proprietate în condițiile Convenției, atât timp cât nu

demonstrează existența lui actuală, în condițiile în care adeverința de

proprietate nr. X din 17 martie 1992 emisă de Primăria comunei Otopeni și

procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992 nu reprezintă nici

titlu de proprietate și nici bun în sensul Convenției.

Neprocedând

în sensul celor stipulate prin legea specială, Legea nr. 10/2001, fără să

prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic care să explice

atitudinea reclamantei de a nu continua demersurile în temeiul Legii nr. 18/1991

și nici al Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea terenului în suprafață de 6.383,18

mp, s-a conchis că aceasta a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii

în revendicare de drept comun, și că accesul la justiție al reclamantei era pe

deplin asigurat în cazul în care ar fi respectat procedura impusă de legislația

specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost

nemulțumită de modalitatea soluționării notificării, ar fi putut formula

contestație în temeiul art. 26 (art. 24 în legea veche), supunând pretențiile

sale controlului judiciar.

În

cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. l din

Protocolul nr. l în raport cu legislația internă reținând că de la intrarea în

vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005,

dreptul intern reglementează mecanismul pentru a se ajunge fie la restituirea

bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

De asemenea,

s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, a

interesului

patrimonial

ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează

îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs

prevăzute de aceste legi.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.R.V., criticând-o pentru

nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele

considerente.

Decizia

recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2000,

astfel cum alin. (1) a fost modificat prin Titlul VI art. I pct. 2 din Legea nr.

247/2005, întrucât bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație, iar instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului.

Decizia

recurată este nelegală și pentru că din întreaga motivare a acesteia se

desprinde faptul că instanța s-a raportat constant la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

lege inaplicabila raportului juridic dedus judecații.

Deși

temeiurile de drept ale acțiunii promovate de reclamanta sunt art. 480, art. 481

C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel s-a raportat la

Legea nr. 10/2001, fără să observe că această lege este inaplicabilă raportului

juridic litigios, față de mijloacele de probă administrate în cauză din care

rezultă că recurenta - reclamantă, după apariția Legii nr. 1/2000, a continuat

demersurile pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenului

pe vechiul amplasament, continuând aceleași demersuri și după apariția Legii nr.

247/2005, astfel că instanța de apel era obligată să procedeze la stabilirea „valabilității

titlului statului”, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În

privința identificării terenului dobândit în anul 1927 și 1931, s-a arătat că

instanța a dispus efectuarea unei expertize topografice, proba din care rezultă

identitatea terenului din acte cu terenul revendicat în prezenta cauză,

concluziile expertizei efectuate în cauza fiind neechivoce din acest punct de

vedere.

Instanța

de apel a reținut că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără

titlu valabil puteau fi solicitate în

condițiile

acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate

în mod abuziv în sensul legii, însă această motivare este făcută cu încălcarea

prevederilor art. 1 din Legea nr. 1/2000, astfel cum acest articol a fost

modificat prin Titlul VI art. I pct. 1 din Legea nr. 247/2005.

De

asemenea, s-a arătat că instanța de apel nelegal s-a raportat la decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a I.C.CJ, întrucât această decizie nu vizează, cum

în mod greșit susține instanța de apel, problema în discuție, ci vizează, în

exclusivitate, situațiile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, care nu se

aplică cauzei de față.

Decizia

recurată este lipsită de temei legal și pentru că a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990,

deoarece instanța de apel, persistând în eroarea că imobilului în cauză i se

aplica prevederile Legii nr. 10/2001 nu a examinat nici titlul statului asupra

acelui imobil și nici titlul pârâtei SC H. SA

Cum

Statul Român a preluat imobilul de la autoarea recurentei „în mod provizoriu”,

în lipsa unui act normativ și a unei despăgubiri prealabile și echitabile a

proprietarului, în sensul art. 481 C. civ., titlul său nu poate fi considerat

un titlu valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încălcând

prevederile art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948, cât și ale art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În ceea

ce o privește pe pârâta SC H. SA, s-a arătat că nu poate invoca nici legea ca

temei a dobândirii imobilului în litigiu, întrucât dispozițiile art. 20 din

Legea nr. 15/1990 statuează că bunurile din patrimonial societăților comerciale

sunt proprietatea acestora cu excepția celor dobândite cu alt titlu, categorie

în care se încadrează și terenul în litigiu, pe care această pârâta îl deține

cu titlu precar în condițiile în care autorul său, Statul Român, ulterior

Agenția Domeniilor Statului și Secretariatul General al Guvernului, ce a emis

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor la data

de 27 iulie 2005, pentru suprafața de 6.383,18 m.p., nu avea însușirile

necesare pentru a-i transmite în mod valabil dreptul de proprietate.

În ceea

ce privește titlul său, reclamanta a arătat că prin sentința civila nr. 185 din

26 martie 1996, pronunțata de către Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 1332 din 08

august 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția contencios administrativ, s-a

dispus anularea Hotărârii nr. 633/1995 emisa de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.

18/1991, astfel ca adeverința de Proprietate nr. X din 17 martie 1992 este

perfect valabilă și constituie, împreună cu contractul de vânzare-cumpărare

transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, din 18 martie 1931, titlul autoarei

sale, A.M.R., făcând astfel dovada deplină a dreptului de proprietate, și, prin

urmare, aceasta deține nu numai o speranță legitimă cu privire la un bun, ci

deține chiar un „un bun” în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În ceea ce

privește certificatele de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, s-a

arătat că acestea nu mai pot face obiectul unei acțiuni în instanța pentru

anularea lor, deoarece a trecut mai mult de un an de la data emiterii, însă

reclamanta poate invoca oricând, în cadrul unui proces, nelegalitatea acestora

pe cale de excepție, astfel că se poate examina nelegalității pretinsului titlu

invocat de către intimata pârâta SC H. SA în prezenta acțiune, cu motivarea că

Secretariatul General al Guvernului nu avea competența legală de a emite

certificatele de atestare a dreptului de proprietate din 31 august 2004 și din

27 iulie 2005.

S-a conchis,

că titlul reclamantei este singurul valabil și trebuie preferat, iar titlul

pârâtei SC H. SA urmează a fi înlăturat, deoarece este nelegal, fiind emis cu

încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

Cu

privire la titlu reclamantei, s-a mai arătat că, în mod nelegal, instanța de

apel a reținut că titlul acesteia de proprietate îl constituie adeverința de

proprietate nr. X din 17 martie 1992, când, în realitate, astfel cum s-a arătat

și la fond și în apel, titlul acesteia de proprietate îl reprezintă contractul

de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov din 18 martie 1931,

ce a fost recunoscut și întărit, în prezent, prin adeverința de proprietate din

17 martie 1992; că, Hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993 se referă la celălalt

teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991, situat în Băneasa - Vatra Nouă, în

suprafață de 1 ha (1,125 ha din acte) și nu la terenul în litigiu; că deși

instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, de respingere ca

neîntemeiată a excepției inadmisibilității acțiunii,  motivarea care a condus la

admiterea apelurilor se

întemeiază,

în totalitate, pe aspecte vizând inadmisibilitate unei asemenea cereri, cu

trimitere directă, pe de-o parte, la neuzitarea procedurilor reglementate de

Legea nr. 10/2001, cât și la necontinuarea procedurii pe Legea nr. 18/1991, pe

de altă parte, ceea ce constituie considerente contradictorii, deoarece nu se

pot aplica, în același timp aceste reglementări speciale.

Examinând

decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9

C. proc. civ., instanța constată următoarele;

în

raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare a terenului în suprafață

de 6.383,18 mp, situat în București, șos. București - Ploiești, pe calea

dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții, în temeiul art. 480 C. civ. și art.

6 din Legea nr. 213/1998.

Prima

instanță, soluționând cauza pe fond, a admis acțiunea reclamantei, a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și a obligat

pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în litigiu, iar instanța de apel, admițând apelurile declarate de

pârâți, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins în

totalitate acțiunea, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale

acesteia.

Cu privire la

soluționarea capătului de cerere în revendicarea suprafeței de teren de 6.383,18

mp, pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., se constată că analiza în apel

a cauzei s-a realizat atât pe excepția admisibilității acțiunii, față de

procedura specială de reparație instituită prin legile speciale, Legea nr. 10/2001

și legile fondului funciar, cât și pe fond concluzionând că reclamanta nu

deține un „bun actual” în sensul Convenției cu privire la imobilul în litigiu.

Cu

privire la soluția instanței de apel pe excepția admisibilității acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea

deținătoare” așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

se constată că aceasta este legală, pentru următoarele considerente;

În ceea

ce privește starea de fapt reținută de instanța de apel și care nu poate fi

reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., se constată că instanța de apel a reținut că reclamanta se află în

situația de a fi inițiat acțiunea în revendicarea terenului în litigiu, pe

dreptul comun, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul

originar al autoarei sale, adeverința de proprietate nr. X din 17 martie 1992,

precum și procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992; că

adeverința de proprietate nr. X din 17 martie  1993, prin care se atestă

înscrierea reclamantei în anexa 4 a Comisiei locale Otopeni a fost anulată prin

hotărârea nr. 40 din 28 mai 1993 a Comisiei municipiului București pentru

aplicarea Legii fondului funciar; că pârâta SC H. SA a dobândit în proprietate

suprafața de 6.383,18 mp., potrivit certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 27 iulie 2005; că procesul verbal de punere în posesie scriptic

asupra suprafeței de 14.000 mp nu a fost anulat, și că suprafața de 6383,18 mp

teren nu a fost delimitată în niciun fel, aceasta fiind deținută de pârâta SC

H. SA.

Potrivit

Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către înalta

Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu

privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Având

în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii,

obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 (3) C. proc. civ., se constată

că analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece,

potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea

generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, și, prin

urmare, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în

temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu

pârâții, câtă vreme aceasta avea deschisă cale procedurii speciale pentru

retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, astfel că hotărârea recurată a

fost dată cu aplicarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia

„Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietarii sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În ceea

ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de

proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de

titlul pârâtei SC H. SA, care a dobândit imobilul în litigiu de la stat, care,

la rândul său, l-a deținut fără titlu valabil, intrând astfel sub protecția art.

l din Primul Protocol adițional la CEDO, se constată caracterul nefondat al

acestora, pentru cele ce urmează;

În

speță, reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul

originar al autoarei sale, întrucât adeverința de proprietate emisă acesteia, nr.

X/1992, a fost anulată, iar procesul verbal de punere în posesie, emis în baza

acestei hotărâri, care nu a fost anulat, nu face dovada dreptului de

proprietate.

Instanța

supremă, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a

mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se

reține, că decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este

pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în

revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între

foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat

abuziv.

Astfel,

Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de

Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin

decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în

revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura

de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea

principiului securității raporturilor juridice.

În ceea

ce privește noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă

atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu

privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă

de a le vedea concretizate.

Conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual” presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care

să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În

schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul

articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a

stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției.

Însă,

jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu

fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz,

iar în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o

hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie

titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12

octombrie 2010).

Față de

aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul

la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă

incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în

revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de

acest act normativ.

De

precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot

împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar

în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest

sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată

prin transmiterea în proprietate de către stat unui terț a imobilului

aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta

mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”,

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia

imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către

pârâtă, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă,

urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura

celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a

unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001,

în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act

normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea

efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.

Schimbarea

de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea

procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a

obligației de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile

prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu.

Stabilirea

obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același

timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația când bunul nu se poate

restitui în natură.

Dată

fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii

declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a

despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor

la preferabilitatea titlului pârâtei SC H. SA, se constată că, într-adevăr,

acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa

înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că nevalabilitatea sa nu poate fi

invocată nici pe calea excepției în cadrul prezentului litigiu, titlu și drept

ce pot fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar

faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată

valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și

stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din

jurisprudența Curții Europene.

Prin

urmare, reclamanta, care nu deține un „bun actual”, nu are un drept la

restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care

este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul

pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar,

față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție

și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Însă,

instanța de apel argumentându-și soluția s-a pronunțat și în raport de legile

speciale de reparație asupra măsurilor reparatorii la care este îndreptățită

reclamanta cu privire la imobilul în litigiu, și anume restituirea sub forma de

acțiuni, ceea ce excede cadrului procedural stabilit prin cererea de chemare în

judecată, prin care s-a arătat că prezenta acțiune este o acțiune în

revendicare, potrivit art. 480 C. civ.

Procedând

astfel, se constată că instanța de apel a reținut considerente străine de

natura pricinii, astfel că greșit și-a fundamentat soluția, deși legală, și pe

aceste argumente.

Pentru

considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R.V. împotriva deciziei nr. 12/ A

din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013