ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5300/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă sub nr. 18424/3/2008, reclamantul M.D.I. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar, M.V.; U.L. (fostă M.), M.N., M.D. și M.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul liber de construcții în suprafață de 85 m.p., precum și suprafața de 65,10 m.p. de la subsol, fost atelier, aflate în imobilul din Str. Paris, Sectorul 1; - obligarea pârâților persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele situate la aceeași adresă, împreună cu dependințele și terenul aferent, după cum urmează: a. pârâta L.M.S.Z.

apartamentul A și anexele de la subsol, cumpărat cu contractul din 21 iulie 1997; b. pârâții M.V. și M.L. apartamentul 3 de la mansardă cumpărat cu contractul din 9 aprilie 1998; c. pârâții M.N. și D. apartamentul 2, cu anexe la subsol, cumpărat cu contractul din 13 mai 1999, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, conform Decretului nr. 92/1950, caracter consacrat prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a solicitat să se procedeze la compararea titlului său de proprietate, actul de donație din 19 ianuarie 1993 și certificatul de moștenitor eliberat de Notariatul de Stat de pe urma bunicii sale R.N., cu acelea ale pârâților, acordându-se preferință primului întrucât provine de la adevăratul proprietar, este mult mai vechi și nu a fost desființat, în vreme ce pârâții dețin titlurile de la un neproprietar, fiind obținut în baza unei legi contestate și contrară normelor internaționale. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Pârâții M.N. și M.D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii, arătând că în cauză este aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

Pârâții M.V. și U. (fostă M.) L. au formulat cerere de chemare în garanție prin care au solicitat obligarea Primăriei Municipiului București la restituirea prețului imobilului la valoarea de circulație de la momentul evicțiunii; la restituirea sporului de valoare dobândit de apartament de la momentul încheierii contractului la data producerii evicțiunii și la restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate cu imobilul din str. Paris, sector 1. Prin sentința civilă nr. 1686 din 24 noiembrie 2008, Tribunalului București Secția a III-a Civilă a respins excepția de netimbrare a acțiunii și a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar, M.V.

și U.L. (fostă M.) M.N. și M.D. și M.M., ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a înțeles să uzeze de dispozițiile legii speciale nr. 10/2001 formulând notificare. Așa cum s-a statuat și prin decizia Î.C.C.J. din iunie 2008, dată în recursul în interesul legii tocmai în rezolvarea acestei chestiuni, legea specială se aplică cu prioritate față de legea generală, concursul dintre cele două legi rezolvându-se în favoarea primei, decizie obligatorie pentru instanțe, conf. art. 329 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 606 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva sentinței civile nr. 1686/2008, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a soluționat cauza prin admiterea excepției inadmisibilității și nu a analizat pe fond acțiunea. Prin decizia nr. 224 din 18 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de proprietate intelectuală a respins recursul declarat de pârâții M.N. și M.D. împotriva acestei decizii. Instanța supremă a arătat că acțiunea în revendicare de drept comun nu putea fi respinsă pe excepție, fără a se verifica pe fond dacă părțile au un bun în sensul Convenției sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constată pe acest aspect. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă sub nr. 18424/3 din 21 martie 2011. Ca urmare a decesului reclamantului M.D.I.

pe parcursul rejudecării apelului, a fost introdusă în cauză în calitate de unică moștenitoare a acestuia apelanta-reclamantă G.I.L.R. Prin sentința civilă nr. 1481 din 13 septembrie 2012 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta R.I.L.G. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București Prin Primar, M.V., U.L., M.N., M.D. și M.M.; a obligat reclamanta la 1190 lei cheltuieli judiciare către pârâta M.M. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut cu privire la situația juridică actuală a terenului aflat la adresa în litigiu și construcțiilor de pe acesta, conform probelor administrate, că apartamentele revendicate de către reclamant de la pârâți persoane fizice sunt deținute de aceștia în baza contractelor de vânzare încheiate conform Legii nr. 112/1995.

În cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, creație a practicii judiciare, tribunalul a acordat prevalență titlurilor în baza cărora pârâții au dobândit proprietatea acestora, titluri nedesființate și care le conferă exercițiul prerogativelor acestui drept, ei având astfel un „bun” în înțelesul C.E.D.O. În ceea ce îl privește pe reclamant tribunalul a reținut că nu a făcut dovada că deține un act (dispoziție) care să emane de la autoritățile administrative ori hotărâre judecătorească definitivă care să-i confirme dreptul, anterioară titlurilor exhibate de pârâți, în raport de care să se poată stabili eventual preferabilitatea titlului de proprietate exhibat de acesta, titlurile comparate în cauză provenind de la autori diferiți.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 dată în interesul legii, instanța supremă a stabilit că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale nr. 10/2001 atunci când acestea ar fi contrare Convenției, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de convenție aparținând altor persoane, impunându-se a se verifica pe fondul acțiunii în revendicare și faptul dacă pârâtul are un bun în sensul convenției, ori în speță, pârâții dețin un „bun”. Cum în speță, în cazul reclamantei nu există un act de recunoaștere a dreptului său de proprietate anterior titlurilor pârâților, nu se poate vorbi de existența în patrimoniul său a unui „bun” din punct de vedere al spațiilor revendicate de la pârâți, pretenția acesteia apărând ca neîntemeiată.

Cât privește problema spațiului din imobil cu altă destinație, ce reclamanta a pretins că s-ar găsi încă în posesia Primăriei Municipiului București, tribunalul a constatat că această împrejurare nu a fost dovedită, iar pe de altă parte, terenul reprezentând curtea imobilului, datorită destinației și modului în care este folosit, urmează regimul spațiilor de locuit ce le deservește, astfel că tribunalul a constatat că nu poate face obiectul restituirii în natură către reclamantă. Împotriva sentinței civile nr. 1481 din 13 septembrie 2012 a declarat apel reclamanta G.R.I.L. Prin decizia nr. 123 A din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Față de prin prima critică formulată, prin care apelanta-reclamantă a invocat faptul că au fost încălcate prevederile art. 24 și ale art. 27 pct. 7 C. proc. civ., instanța a reținut: Prin sentința civilă nr. 1686/2008 judecătorul de fond a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, motivând că reclamantul a optat să urmeze calea legii speciale de restituire nr. 10/2001, formulând notificare, astfel că acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă. Această hotărâre judecătorească a fost casată pe motiv că instanța de fond în mod greșit a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și nu a analizat-o pe fond.

Ambele instanțe de control judiciar, prin deciziile nr. 606/2009 și nr. 224/2011, au arătat că acțiunea în revendicare nu putea fi respinsă pe cale de excepție, fără a se verifica pe fond dacă părțile au un bun sau o speranță legitimă în sensul Convenției. Prin încheierea din data de 30 septembrie 2011 cererea de abținere formulată de judecătorul care a pronunțat sentința civilă nr. 1686/2008 a fost respinsă, pe considerentul că acesta s-a pronunțat în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, fără să analizeze nici un aspect legat de dreptul de proprietate al reclamanților, astfel că judecătorul nu s-a antepronunțat. Deși textul art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu face distincție în privința soluției pronunțate de judecător, Curtea a apreciat că nu există stare de incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a pronunțat asupra fondului cauzei sau asupra altei probleme litigioase, nu și atunci când s-a pronunțat asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii.

Având în vedere scopul reglementării cazurilor de incompatibilitate, acela de a se înlătura posibilitatea ca același judecător să se pronunțe asupra unui aspect litigios care a mai făcut obiectul judecății în fața sa, Curtea a apreciat că în cauza de față în mod corect s-a constatat prin încheierea din data de 30 septembrie 2011 că judecătorul care a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin sentința civilă nr. 1686/2008 nu a devenit incompatibil să soluționeze pe fond acțiunea. Greșita soluționare a acțiunii pe cale de excepție a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, astfel că același judecător nu mai poate să admită din nou excepția de inadmisibilitate deoarece ar încălca puterea de lucru judecat a dezlegărilor date de instanța de control judiciar, de care este ținut în sensul de a soluționa acțiunea pe fond.

În cauza de față, având în vedere faptul că în primul ciclu procesual judecătorul s-a pronunțat asupra unei excepții ce ține de exercițiul dreptului la acțiune, Curtea a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 24 și 27 pct. 7 C. proc. civ. și nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează părții dreptul de a fi judecat de o instanță imparțială, deoarece prin sentința apelată nu a mai fost repusă în discuție aceeași chestiune litigioasă ce a stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 1686/2008, ci judecătorul a soluționat acțiunea în revendicare pe fond, respectând îndrumările date prin decizia de casare.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, prin care apelanta-reclamantă a susținut faptul că instanța de fond nu a efectuat operația de comparare a titlurilor de proprietate, în baza criteriilor privind vechimea titlului și necontestarea lui, modul de dobândire, posesia exercitată în baza lui sau caracterele deposedării, Curtea a constatat că tribunalul a reținut că suntem în situația unor titluri provenite de la autori diferiți; că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate împreună cu terenul aferent acestora în baza unor titluri de proprietate ce nu au fost desființate și care le conferă prerogativele unui „bun” în înțelesul CEDO, pe când reclamanta nu a făcut dovada că deține un „bun” recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau printr-un act administrativ, anterioare titlurilor pârâților.

Curtea a constatat că în mod corect a reținut Tribunalul incidența deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de ICCJ Secții Unite, care este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în M. Of., conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul revendicat în cauza de față face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind un bun imobil preluat în mod abuziv în accepțiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (la data de 16 august 2008). Prin această decizie în interesul legii, instanța supremă a soluționat problema concursului dintre legea specială și legea generală, care se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

În consecință, s-a considerat a fi nefondată critica apelantei-reclamante conform căreia instanța de fond a refuzat să facă aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate din doctrina și practica anterioară anilor 1990, deoarece instanța de fond, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a analizat acțiunea în revendicare dedusă judecății prin aplicarea unor criterii de comparare actuale, criterii care sunt oferite chiar de decizia în interesul legii nr. 33/2008 și de jurisprudența CEDO în privința noțiunii de „bun”, respectiv criteriul referitor la calitatea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Curtea a respins și critica prin care apelanta-reclamantă susține greșita aplicare a hotărârii-pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României și faptul că în mod greșit instanța de fond a constatat că reclamanta nu deține un bun actual. Astfel, Curtea a constatat că reclamanta a promovat o acțiune în revendicare, acțiune ce are caracter petitoriu, în sensul că implică dovedirea de către aceasta a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, în mod corect reținând tribunalul că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar eventualitatea recunoașterii unui drept la compensare în procedura declanșată prin formularea notificării în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Nu a fost reținută susținerea apelantei-reclamantei potrivit căreia titlul său de proprietate este reprezentat de actul de donație autentificat sub nr. 1576 din 19 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, deoarece autoarea reclamantei, L.N.R., a pierdut dreptul de proprietate prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării. Dreptul de proprietate al autoarei apelantei-reclamante nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenției, astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun actual al acesteia, care să poată fi valorificat în cadrul acțiunii în revendicare.

În situația apelantei-reclamante, în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu nu a fost încă soluționată, aceasta are la dispoziție procedura oferită prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite (publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007), conform căreia instanțele judecătorești au plenitudinea de competență, în situația refuzului culpabil din partea unității notificate de a răspunde la notificare, de a analiza pe fond îndreptățirea reclamantei de a obține măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație pentru imobilul din str. Paris.

În ceea ce privește titlurile exhibate de pârâții persoane fizice, Curtea a constatat că în mod corect a reținut tribunalul că aceștia dețin un „bun” în sensul Convenției, având în vedere faptul că, contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pârâții persoane fizice M.V., U.L. (fostă M.), M.N., M.D. și M.M. sunt protejați în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun deoarece admiterea unei asemenea acțiuni i-ar lipsi de dreptul de proprietate și ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanta-reclamantă a susținut că în mod greșit tribunalul a refuzat restituirea în natură a terenului neocupat de construcții ce reprezintă curtea imobilului, în suprafață de 16,30 m.p., și a spațiului reprezentat de atelierul de la subsol.

În ceea ce privește spațiul de la subsol și a terenului liber de construcții reprezentând curtea imobilului, expertiza efectuată în primă instanță de expert Ș.G. a arătat că suprafața curții este de 16,30 m.p. și a arătat că nu poate identifica spațiul de la subsol deoarece nu a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia L.M.Z. deține anexe la subsol. Contractul de vânzare-cumpărare a fost depus la dosar în faza de apel, din examinarea căruia instanța a reținut la stabilirea situației de fapt că, pe lângă apartamentul nr. A de la parter, numita L.M.S.Z., a cărei unică moștenitoare este intimata-pârâtă M.M., a dobândit în proprietate și spațiul de la subsol.

În consecință, Curtea a constatat că în mod corect nu a fost admisă acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu Municipiul București, având în vedere probele administrate în cauză, în baza cărora spațiul de la subsol a făcut obiectul vânzării, iar în privința terenului liber de construcții reprezentând curtea imobilului, imposibilitatea restituirii în natură reiese din dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare (potrivit cărora „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”) și ale art. 7.3. din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (potrivit cărora „sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii”). Având în vedere noțiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” astfel cum a fost explicitată prin art. 7.3. din H.G. nr. 250/2007, precum și faptul că toate apartamentele ce compun construcția edificată pe terenul din str. Paris, au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a formulat următoarele critici: 1. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 24 alin. (1) C. proc. civ. În mod greșit a reținut instanța de apel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 24 și art. 27 C. proc. civ., întrucât în primul ciclu procesual judecătorul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Astfel, se susține că din examinarea hotărârilor pronunțate în cele două cicluri procesuale, rezultă că și prima hotărâre face referire la chestiuni de fond, iar în cea de-a doua hotărâre, tot prin referire la aceleași probleme de fond, s-a respins acțiunea ca neîntemeiată. 2. Nelegal, curtea de apel a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 480 C. civ., aceea de analiză și comparare a titlurilor de proprietate.

În compararea titlurilor deținute de părți, instanța trebuia să țină seama de împrejurarea că titlul reclamantei nu a fost contestat, provine de la adevăratul proprietar al imobilului, în timp ce intimații dețin titluri provenite de la neproprietari, întrucât trecerea imobilului la stat a fost abuzivă, iar abuzul nu constituie drept. Fondul cauzei în soluționarea unei acțiuni de revendicare prin comparare de titluri constă tocmai în analiza obiectivă, detaliată și comparată a titlurilor exhibate de părți pentru a se observa care dintre acestea este preferabil, ceea ce instanța de apel nu a făcut. Mai susține recurenta că în mod greșit a reținut instanța că intimații dețin un titlu valabil atâta vreme cât contractele de vânzare cumpărare nu au fost desființate, întrucât astfel de desființare nu se justifica, atâta vreme cât trecerea imobilului la stat a fost abuzivă.

Cât privește interpretarea practicii prin prisma Hotărârii Pilot Maria Atanasiu si alții c. României, instanța a desprins anumite argumente favorabile soluției pe care a adoptat-o, fără să facă o analiză exactă a practicii europene în materie. La data formulării prezentului recurs, recomandările CEDO din cauza Atanasiu capătă alte valențe de îndată ce statul nu a adoptat o legislație în sensul acelor recomandări, astfel că noțiunea de „bun actual” la care se face referire nu trebuie înțeleasă în afara condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. 3. Nelegal s-a menținut condiția de inadmisibilitate a acțiunii privind restituirea terenului aferent. În acest sens, motivarea Curții cu referire la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 nu are legătură cu cauza deoarece în textul respectiv se face referire doar la aplicarea dispozițiilor acelei legi și nu la aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., astfel cum a solicitat reclamanta.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: 1. În ce privește primul motiv de recurs, relativ la încălcarea dispozițiilor art. 24 și 27 pct. 7 C. proc. civ., susținerile sunt nefondate și nu pot fi primite. În mod corect a reținut instanța de apel că în primul ciclu procesual judecătorul s-a pronunțat asupra unei excepții ce ține de exercițiul dreptului la acțiune, astfel că nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 24 și 27 pct. 7 C. proc. civ. și nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, în mod corect s-a reținut că, deși textul art. 24 alin. (1) C. proc.

civ. nu face distincție în privința soluției pronunțate de judecător, nu există stare de incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a pronunțat asupra fondului cauzei sau asupra altei probleme litigioase, nu și atunci când s-a pronunțat asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii. Față de aceste considerente, criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate și urmează a fi respinse. 2. În raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.

Prin acțiunea în revendicare formulată, autorii reclamantei au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului lor, cu obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.

Astfel, curtea de apel a reținut că soluționarea acțiunii în revendicare formulată în prezenta cauză nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care a procedat. Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în anul 1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație. Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Ca atare, instanțele au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ. Soluția este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”. Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. În jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). În plus, din aceeași hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142). În speță, reclamanta nu este în posesia unei decizii administrative de restituire în natură și nici nu a făcut dovada unor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a imobilului.

În consecință, reclamanta nu este titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea în revendicare este neîntemeiată. Ca atare, urmează a se reține că hotărârea recurată este conformă deciziei în interesul legii nr. 33/2008, incidentă în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. 3. Critica formulată prin motivul 3 de recurs, în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu pe cele ale Codului civil în soluționarea capătului de cerere privind restituirea terenului este de asemenea nefondat, față de considerentele deja expuse cu privire la aplicarea cu prioritate a dispozițiilor legii speciale.

Pe de altă parte, nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, reclamanta nu poate obține terenul pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, față de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008, incidentă în speță și de jurisprudența actuală a Curții Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform celor deja arătate în analiza motivului de recurs precedent. Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.R.I.L. împotriva deciziei civile nr. 123 A din 5 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2013.