ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5300/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5300/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă sub nr. 18424/3/2008,

reclamantul M.D.I. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin

Primar, M.V.; U.L. (fostă M.), M.N., M.D. și M.M., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtului

Municipiul București, prin Primar să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul liber de construcții în suprafață de 85 m.p., precum și suprafața de 65,10 m.p. de la subsol, fost atelier, aflate în imobilul din Str. Paris,

Sectorul 1;

- obligarea pârâților

persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentele situate la aceeași adresă, împreună cu dependințele și terenul

aferent, după cum urmează:

a. pârâta L.M.S.Z.

apartamentul A și anexele de la subsol, cumpărat cu contractul din 21 iulie 1997;

b. pârâții M.V. și M.L.

apartamentul 3 de la mansardă cumpărat cu contractul din 9 aprilie 1998;

c. pârâții M.N. și D.

apartamentul 2, cu anexe la subsol, cumpărat cu contractul din 13 mai 1999, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul în cauză a trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, conform Decretului nr. 92/1950, caracter

consacrat prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a

solicitat să se procedeze la compararea titlului său de proprietate, actul de

donație din 19 ianuarie 1993 și certificatul de moștenitor eliberat de

Notariatul de Stat de pe urma bunicii sale R.N., cu acelea ale pârâților,

acordându-se preferință primului întrucât provine de la adevăratul proprietar,

este mult mai vechi și nu a fost desființat, în vreme ce pârâții dețin

titlurile de la un neproprietar, fiind obținut în baza unei legi contestate și

contrară normelor internaționale.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pârâții M.N. și M.D.

au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de inadmisibilitate a

acțiunii, arătând că în cauză este aplicabil principiul specialia generalibus

derogant.

Pârâții M.V. și U. (fostă

M.) L. au formulat cerere de chemare în garanție prin care au solicitat

obligarea Primăriei Municipiului București la restituirea prețului imobilului

la valoarea de circulație de la momentul evicțiunii; la restituirea sporului de

valoare dobândit de apartament de la momentul încheierii contractului la data

producerii evicțiunii și la restituirea cheltuielilor necesare și utile

efectuate cu imobilul din str. Paris, sector 1.

Prin sentința civilă nr.

1686 din 24 noiembrie 2008, Tribunalului București Secția a III-a Civilă a

respins excepția de netimbrare a acțiunii și a respins acțiunea în revendicare

formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primar, M.V. și U.L. (fostă M.) M.N. și M.D. și M.M., ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a înțeles să uzeze de

dispozițiile legii speciale nr. 10/2001 formulând notificare. Așa cum s-a

statuat și prin decizia Î.C.C.J. din iunie 2008, dată în recursul în interesul

legii tocmai în rezolvarea acestei chestiuni, legea specială se aplică cu

prioritate față de legea generală, concursul dintre cele două legi

rezolvându-se în favoarea primei, decizie obligatorie pentru instanțe, conf. art.

329 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr.

606 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a

admis apelul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva sentinței civile nr. 1686/2008,

pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a

soluționat cauza prin admiterea excepției inadmisibilității și nu a analizat pe

fond acțiunea.

Prin decizia nr. 224

din 18 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de

proprietate intelectuală a respins recursul declarat de pârâții M.N. și M.D.

împotriva acestei decizii.

Instanța supremă a

arătat că acțiunea în revendicare de drept comun nu putea fi respinsă pe

excepție, fără a se verifica pe fond dacă părțile au un bun în sensul

Convenției sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale unită

cu o jurisprudență constată pe acest aspect.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă sub nr.

18424/3 din 21 martie 2011.

Ca urmare a decesului

reclamantului M.D.I. pe parcursul rejudecării apelului, a fost introdusă în

cauză în calitate de unică moștenitoare a acestuia apelanta-reclamantă G.I.L.R.

Prin sentința civilă nr.

1481 din 13 septembrie 2012 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a

respins ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta R.I.L.G.

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București Prin Primar, M.V., U.L., M.N.,

M.D. și M.M.; a obligat reclamanta la 1190 lei cheltuieli judiciare către

pârâta M.M.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut cu privire la situația juridică actuală

a terenului aflat la adresa în litigiu și construcțiilor de pe acesta, conform

probelor administrate, că apartamentele revendicate de către reclamant de la

pârâți persoane fizice sunt deținute de aceștia în baza contractelor de vânzare

încheiate conform Legii nr. 112/1995.

În cadrul acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri, creație a practicii judiciare,

tribunalul a acordat prevalență titlurilor în baza cărora pârâții au dobândit

proprietatea acestora, titluri nedesființate și care le conferă exercițiul

prerogativelor acestui drept, ei având astfel un „bun” în înțelesul C.E.D.O.

În ceea ce îl

privește pe reclamant tribunalul a reținut că nu a făcut dovada că deține un

act (dispoziție) care să emane de la autoritățile administrative ori hotărâre

judecătorească definitivă care să-i confirme dreptul, anterioară titlurilor

exhibate de pârâți, în raport de care să se poată stabili eventual

preferabilitatea titlului de proprietate exhibat de acesta, titlurile comparate

în cauză provenind de la autori diferiți.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008

dată în interesul legii, instanța supremă a stabilit că aplicarea altor

dispoziții legale decât cele ale legii speciale nr. 10/2001 atunci când acestea

ar fi contrare Convenției, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor

apărate de convenție aparținând altor persoane, impunându-se a se verifica pe

fondul acțiunii în revendicare și faptul dacă pârâtul are un bun în sensul

convenției, ori în speță, pârâții dețin un „bun”.

Cum în speță, în

cazul reclamantei nu există un act de recunoaștere a dreptului său de proprietate

anterior titlurilor pârâților, nu se poate vorbi de existența în patrimoniul

său a unui „bun” din punct de vedere al spațiilor revendicate de la pârâți,

pretenția acesteia apărând ca neîntemeiată.

Cât privește problema

spațiului din imobil cu altă destinație, ce reclamanta a pretins că s-ar găsi

încă în posesia Primăriei Municipiului București, tribunalul a constatat că

această împrejurare nu a fost dovedită, iar pe de altă parte, terenul

reprezentând curtea imobilului, datorită destinației și modului în care este

folosit, urmează regimul spațiilor de locuit ce le deservește, astfel că

tribunalul a constatat că nu poate face obiectul restituirii în natură către

reclamantă.

Împotriva sentinței

civile nr. 1481 din 13 septembrie 2012 a declarat apel reclamanta G.R.I.L.

Prin decizia nr. 123

A din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Față de prin prima critică

formulată, prin care apelanta-reclamantă a invocat faptul că au fost încălcate

prevederile art. 24 și ale art. 27 pct. 7 C. proc. civ., instanța a reținut:

Prin sentința civilă nr.

1686/2008 judecătorul de fond a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă,

motivând că reclamantul a optat să urmeze calea legii speciale de restituire nr.

10/2001, formulând notificare, astfel că acțiunea în revendicare de drept comun

este inadmisibilă.

Această hotărâre

judecătorească a fost casată pe motiv că instanța de fond în mod greșit a admis

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și nu a analizat-o pe fond.

Ambele instanțe de control judiciar, prin deciziile nr. 606/2009 și nr. 224/2011,

au arătat că acțiunea în revendicare nu putea fi respinsă pe cale de excepție,

fără a se verifica pe fond dacă părțile au un bun sau o speranță legitimă în

sensul Convenției.

Prin încheierea din

data de 30 septembrie 2011 cererea de abținere formulată de judecătorul care a

pronunțat sentința civilă nr. 1686/2008 a fost respinsă, pe considerentul că

acesta s-a pronunțat în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, fără

să analizeze nici un aspect legat de dreptul de proprietate al reclamanților,

astfel că judecătorul nu s-a antepronunțat.

Deși textul art. 24 alin.

(1) C. proc. civ. nu face distincție în privința soluției pronunțate de

judecător, Curtea a apreciat că nu există stare de incompatibilitate decât dacă

judecătorul s-a pronunțat asupra fondului cauzei sau asupra altei probleme

litigioase, nu și atunci când s-a pronunțat asupra excepției de

inadmisibilitate a acțiunii.

Având în vedere

scopul reglementării cazurilor de incompatibilitate, acela de a se înlătura

posibilitatea ca același judecător să se pronunțe asupra unui aspect litigios

care a mai făcut obiectul judecății în fața sa, Curtea a apreciat că în cauza

de față în mod corect s-a constatat prin încheierea din data de 30 septembrie 2011

că judecătorul care a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

prin sentința civilă nr. 1686/2008 nu a devenit incompatibil să soluționeze pe

fond acțiunea.

Greșita soluționare a

acțiunii pe cale de excepție a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin

decizia de casare, astfel că același judecător nu mai poate să admită din nou

excepția de inadmisibilitate deoarece ar încălca puterea de lucru judecat a

dezlegărilor date de instanța de control judiciar, de care este ținut în sensul

de a soluționa acțiunea pe fond.

În cauza de față,

având în vedere faptul că în primul ciclu procesual judecătorul s-a pronunțat

asupra unei excepții ce ține de exercițiul dreptului la acțiune, Curtea a

constatat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 24 și 27 pct. 7 C. proc.

civ. și nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează părții dreptul de a fi judecat de o instanță

imparțială, deoarece prin sentința apelată nu a mai fost repusă în discuție

aceeași chestiune litigioasă ce a stat la baza pronunțării sentinței civile nr.

1686/2008, ci judecătorul a soluționat acțiunea în revendicare pe fond,

respectând îndrumările date prin decizia de casare.

Prin cel de-al doilea

motiv de apel, prin care apelanta-reclamantă a susținut faptul că instanța de

fond nu a efectuat operația de comparare a titlurilor de proprietate, în baza

criteriilor privind vechimea titlului și necontestarea lui, modul de dobândire,

posesia exercitată în baza lui sau caracterele deposedării, Curtea a constatat

că tribunalul a reținut că suntem în situația unor titluri provenite de la

autori diferiți; că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra

apartamentelor revendicate împreună cu terenul aferent acestora în baza unor

titluri de proprietate ce nu au fost desființate și care le conferă

prerogativele unui „bun” în înțelesul CEDO, pe când reclamanta nu a făcut

dovada că deține un „bun” recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

definitivă sau printr-un act administrativ, anterioare titlurilor pârâților.

Curtea a

constatat că în mod corect a reținut Tribunalul incidența deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 pronunțată de ICCJ Secții Unite, care este obligatorie pentru

instanțe de la data publicării ei în M. Of., conform dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., deoarece este întemeiată premisa conform căreia

imobilul revendicat în cauza de față face parte din domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind un bun imobil preluat

în mod abuziv în accepțiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul

instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (la data de 16

august 2008).

Prin această decizie

în interesul legii, instanța supremă a soluționat problema concursului dintre

legea specială și legea generală, care se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni

revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce

atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

În consecință, s-a

considerat a fi nefondată critica apelantei-reclamante conform căreia instanța

de fond a refuzat să facă aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate

din doctrina și practica anterioară anilor 1990, deoarece instanța de fond, cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și a

deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a analizat acțiunea în revendicare

dedusă judecății prin aplicarea unor criterii de comparare actuale, criterii

care sunt oferite chiar de decizia în interesul legii nr. 33/2008 și de

jurisprudența CEDO în privința noțiunii de „bun”, respectiv criteriul referitor

la calitatea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Curtea a respins și

critica prin care apelanta-reclamantă susține greșita aplicare a

hotărârii-pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României și faptul că în mod greșit

instanța de fond a constatat că reclamanta nu deține un bun actual.

Astfel,

Curtea a constatat că reclamanta a promovat o acțiune în revendicare, acțiune

ce are caracter petitoriu, în sensul că implică dovedirea de către aceasta a

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Or, această premisă

nu este îndeplinită în cauză, în mod corect reținând tribunalul că reclamanta

nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut

dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar eventualitatea recunoașterii

unui drept la compensare în procedura declanșată prin formularea notificării în

conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Nu a fost reținută

susținerea apelantei-reclamantei potrivit căreia titlul său de proprietate este

reprezentat de actul de donație autentificat sub nr. 1576 din 19 ianuarie 1933

de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, deoarece autoarea reclamantei, L.N.R., a

pierdut dreptul de proprietate prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani

înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione

temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului

naționalizării.

Dreptul de

proprietate al autoarei apelantei-reclamante nu a fost recunoscut prin hotărâre

judecătorească, după ratificarea Convenției, astfel încât nu se poate discuta

despre existența unui bun actual al acesteia, care să poată fi valorificat în

cadrul acțiunii în revendicare.

În situația

apelantei-reclamante, în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

cu privire la imobilul în litigiu nu a fost încă soluționată, aceasta are la

dispoziție procedura oferită prin decizia în interesul legii nr. XX/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite (publicată în

M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007), conform căreia instanțele judecătorești

au plenitudinea de competență, în situația refuzului culpabil din partea

unității notificate de a răspunde la notificare, de a analiza pe fond

îndreptățirea reclamantei de a obține măsurile reparatorii prevăzute de legea

specială de reparație pentru imobilul din str. Paris.

În ceea ce privește

titlurile exhibate de pârâții persoane fizice, Curtea a constatat că în mod

corect a reținut tribunalul că aceștia dețin un „bun” în sensul Convenției,

având în vedere faptul că, contractele de vânzare-cumpărare nu au fost

desființate, iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pârâții

persoane fizice M.V., U.L. (fostă M.), M.N., M.D. și M.M. sunt protejați în

fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun deoarece admiterea

unei asemenea acțiuni i-ar lipsi de dreptul de proprietate și ar aduce atingere

securității raporturilor juridice.

Prin cel de-al

treilea motiv de apel, apelanta-reclamantă a susținut că în mod greșit

tribunalul a refuzat restituirea în natură a terenului neocupat de construcții

ce reprezintă curtea imobilului, în suprafață de 16,30 m.p., și a spațiului reprezentat de atelierul de la subsol.

În ceea ce privește

spațiul de la subsol și a terenului liber de construcții reprezentând curtea

imobilului, expertiza efectuată în primă instanță de expert Ș.G. a arătat că

suprafața curții este de 16,30 m.p. și a arătat că nu poate identifica spațiul

de la subsol deoarece nu a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare în

baza căruia L.M.Z. deține anexe la subsol.

Contractul de

vânzare-cumpărare a fost depus la dosar în faza de apel, din examinarea căruia

instanța a reținut la stabilirea situației de fapt că, pe lângă apartamentul nr.

A de la parter, numita L.M.S.Z., a cărei unică moștenitoare este

intimata-pârâtă M.M., a dobândit în proprietate și spațiul de la subsol.

În

consecință, Curtea a constatat că în mod corect nu a fost admisă acțiunea în

revendicare promovată în contradictoriu cu Municipiul București, având în

vedere probele administrate în cauză, în baza cărora spațiul de la subsol a

făcut obiectul vânzării, iar în privința terenului liber de construcții

reprezentând curtea imobilului, imposibilitatea restituirii în natură reiese

din dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu

modificările și completările ulterioare (potrivit cărora „Nu se restituie în

natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”) și ale art. 7.3.

din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 (potrivit cărora „sunt exceptate de la restituirea în natură

terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari

beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii”).

Având în

vedere noțiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995”

astfel cum a fost explicitată prin

art. 7.3. din H.G. nr. 250/2007, precum și

faptul că toate apartamentele ce compun construcția edificată pe terenul din

str. Paris, au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, Curtea a constatat că

în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare promovată în

contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 24 alin. (1) C.

proc. civ.

În mod greșit a

reținut instanța de apel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 24 și art. 27

C. proc. civ., întrucât în primul ciclu procesual judecătorul nu s-a pronunțat

asupra fondului cauzei.

Astfel, se susține că

din examinarea hotărârilor pronunțate în cele două cicluri procesuale, rezultă

că și prima hotărâre face referire la chestiuni de fond, iar în cea de-a doua

hotărâre, tot prin referire la aceleași probleme de fond, s-a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

apel a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 480 C. civ., aceea

de analiză și comparare a titlurilor de proprietate.

În compararea

titlurilor deținute de părți, instanța trebuia să țină seama de împrejurarea că

titlul reclamantei nu a fost contestat, provine de la adevăratul proprietar al

imobilului, în timp ce intimații dețin titluri provenite de la neproprietari,

întrucât trecerea imobilului la stat a fost abuzivă, iar abuzul nu constituie

drept.

Fondul cauzei în

soluționarea unei acțiuni de revendicare prin comparare de titluri constă

tocmai în analiza obiectivă, detaliată și comparată a titlurilor exhibate de

părți pentru a se observa care dintre acestea este preferabil, ceea ce instanța

de apel nu a făcut.

Mai susține recurenta

că în mod greșit a reținut instanța că intimații dețin un titlu valabil atâta

vreme cât contractele de vânzare cumpărare nu au fost desființate, întrucât astfel

de desființare nu se justifica, atâta vreme cât trecerea imobilului la stat a

fost abuzivă.

Cât privește

interpretarea practicii prin prisma Hotărârii Pilot Maria Atanasiu si alții c.

României, instanța a desprins anumite argumente favorabile soluției pe care a

adoptat-o, fără să facă o analiză exactă a practicii europene în materie.

La data formulării

prezentului recurs, recomandările CEDO din cauza Atanasiu capătă alte valențe

de îndată ce statul nu a adoptat o legislație în sensul acelor recomandări,

astfel că noțiunea de „bun actual” la care se face referire nu trebuie

înțeleasă în afara condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

menținut condiția de inadmisibilitate a acțiunii privind restituirea terenului

aferent.

În acest sens,

motivarea Curții cu referire la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 nu

are legătură cu cauza deoarece în textul respectiv se face referire doar la

aplicarea dispozițiilor acelei legi și nu la aplicarea dispozițiilor art. 480 C.

civ., astfel cum a solicitat reclamanta.

Examinând decizia

recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

primul motiv de recurs, relativ la încălcarea dispozițiilor art. 24 și 27 pct. 7

C. proc. civ., susținerile sunt nefondate și nu pot fi primite.

În mod corect a

reținut instanța de apel că în primul ciclu procesual judecătorul s-a pronunțat

asupra unei excepții ce ține de exercițiul dreptului la acțiune, astfel că nu

se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 24 și 27 pct. 7 C. proc.

civ. și nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Totodată, în mod

corect s-a reținut că, deși textul art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu face

distincție în privința soluției pronunțate de judecător, nu există stare de

incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a pronunțat asupra fondului cauzei

sau asupra altei probleme litigioase, nu și atunci când s-a pronunțat asupra

excepției de inadmisibilitate a acțiunii.

Față de aceste considerente,

criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate și urmează a fi

respinse.

situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de

actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele

ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite.

Prin acțiunea în

revendicare formulată, autorii reclamantei au solicitat, în temeiul art. 480,

481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să

se dea preponderență titlului lor, cu obligarea pârâților să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Având în vedere însă

că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul

unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au

avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse

în legea specială.

Astfel, curtea de

apel a reținut că soluționarea acțiunii în revendicare formulată în prezenta

cauză nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale

părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența

anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C.

civ., ci în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de

reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum

și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul legii

nr. 33/2008, sens în care a procedat.

Cu privire la

criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății

și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată

s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile

în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat

în anul 1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate

abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din

acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în

soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii

speciale de reparație.

Apartenența imobilului

la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din

modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în

raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și

cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în

domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate

face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Ca atare, instanțele

au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății,

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere

dispozițiile acestui act normativ.

Soluția este în acord

cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție – Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la

acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în

perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea

specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii

evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia

generalibus derogant”.

Cu toate acestea,

după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune

se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în

măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare

formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,

însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de

proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea

titlurilor opuse.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a

unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența

Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul

cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere,

în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii

de „bun”.

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau

chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat

ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură,

cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri

judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza

Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun

actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar

dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

În plus, din aceeași

hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi (par. 142).

În speță, reclamanta

nu este în posesia unei decizii administrative de restituire în natură și nici

nu a făcut dovada unor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre

judecătorească definitivă de restituire a imobilului.

În consecință,

reclamanta nu este titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei

noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea

pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei, cu consecința că cererea în revendicare este

neîntemeiată.

Ca atare, urmează a

se reține că hotărârea recurată este conformă deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

incidentă în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind

noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

prin motivul 3 de recurs, în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu pe cele ale Codului civil în soluționarea

capătului de cerere privind restituirea terenului este de asemenea nefondat,

față de considerentele deja expuse cu privire la aplicarea cu prioritate a

dispozițiilor legii speciale.

Pe de altă parte, nefiind

titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, reclamanta nu poate obține terenul pe calea acțiunii în revendicare de drept comun,

față de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008, incidentă în

speță și de jurisprudența actuală a Curții Europene privind noțiunea de „bun”

ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform celor deja arătate în analiza motivului de recurs precedent.

Acestea sunt

considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și

pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.R.I.L. împotriva deciziei civile nr.

123 A din 5 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 noiembrie 2013.