ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2017

Decizia nr. 541/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin sentința civilă nr. 331 din 4 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte contestația reclamantului, a anulat în parte dispoziția și a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1.493 mp, situat în sector 6. S-a reținut, în esență, că reclamantul a făcut dovada că este moștenitorul autorilor A. și B., care au dobândit în mod legal, în proprietate, un teren de 1.493 mp, conform actelor depuse la dosarul cauzei. Prin urmare, suprafața de teren pentru care se impune a fi despăgubit reclamantul este de 1.493 mp, teren în legătură cu care s-a probat că a fost preluat abuziv și care face parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 194/A din 9 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a modificat în parte sentința, a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire prin compensare, pentru terenul identificat conform expertizei C., în suprafață de 384,26 mp și să facă propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru diferența de teren, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, a fost respins apelul pârâtului. Prin Decizia civilă nr. 1232 din 7 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelurilor.

În esență, s-a reținut nelămurirea situației de fapt sub aspectul modalității de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în litigiu, în legătură cu care Primăria Municipiului București - Direcția patrimoniu, serviciu de evidență domeniul public și privat nu a fost în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcție de reperele actuale din teren. Fără a contesta prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumție rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluționării notificării reclamantului, Înalta Curte a constatat că situația de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză și a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. Prin Decizia civilă nr. 346/A din 5 decembrie 2013, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantului și pârâților. Instanța de trimitere a reținut că după pronunțarea hotărârii de către prima instanță, a intrat în vigoare Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of.

nr. 278 din 17 mai 2013. Acest act normativ prevede în art. 16 că „cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege, se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)”; în art. 50, legea prevede că, la data intrării în vigoare a acesteia, sintagma „despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România"; art. 4 din lege prevede că dispozițiile acesteia „se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Dispozițiile Legii nr. 165 din 16 mai 2013 sunt aplicabile raporturilor juridice de drept substanțial aflate în derulare, deoarece, pe de o parte, există o dispoziție legală expresă în acest sens iar, pe de altă parte, prin legea menționată se reglementează regimul general al bunurilor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 6 alin. (6) din N.C.C. - „dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.

Este posibil ca în anumite situații noua lege, de imediată aplicare, să conțină dispoziții care nu sunt concordante cu ceea ce se dispusese cu putere obligatorie sub imperiul legii vechi de către instanța de recurs care a pronunțat o soluție de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului. Instanța de apel a reținut că problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7 martie 2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanța supremă a dispus ca, în rejudecare, să se suplimenteze probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului.

S-a apreciat astfel că, independent de conținutul adresei Primăriei Municipiului București (care, în anumite privințe, face trimitere la dispozițiile Legii nr. 165/2013) apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013. Prin Decizia civilă nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cauza de față a parcurs un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, în soluționarea recursului declarat de Municipiul București, fiind trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cantonează limitele rejudecării și enunță principiile ce trebuie urmate de instanța de trimitere sub aspectul obligativității respectării statuărilor date de instanța de casare asupra unor probleme de drept dezlegate cât și a necesității administrării unor alte probe. În privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia. Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

În speță, prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

Nu a putut fi reținută, în ansamblul datelor cauzei, argumentația instanței de trimitere în sensul că dezlegările deciziei de casare au vizat „exclusiv” calitatea apelantului de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile în care acest aspect nu a format practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenției instanței refuzul entității investite cu soluționarea notificării de a restitui imobilul în natură sau de a acorda un alt teren în compensare deși inițial, s-a probat existența unor suprafețe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege. În adevăr, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită nu a fost contestată în cauză, chestiunea fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluționare a notificării, în discuție fiind doar întinderea și forma măsurilor reparatorii prin echivalent.

Este întemeiat și motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, la cauza dedusă judecății deși, actul normativ a intrat în vigoare ulterior pronunțării unei hotărâri în fond și respectiv unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare. S-a impus a se reaminti statuarea instanței de rejudecare, în sensul că reclamantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie „nu mai este posibilă” conform noii reglementări care prevede doar compensarea prin puncte. S-a făcut, în acest sens, trimitere la dispozițiile art. 4 teza a II-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 368/2013.

Abordarea instanței de control judiciar este greșită, chiar în contextul cadrului normativ existent la data pronunțării hotărârii atacate, din perspectiva principiilor dreptului la un proces echitabil și a egalității armelor, consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care nu se poate aprecia că ingerința puterii legiuitoare în administrarea justiției, prin adoptarea unui act normativ care influențează soluția unui litigiu aflat pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, a corespuns unor motive imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenție.

Dându-se eficiență noii reglementări - intrată în vigoare chiar în cursul derulării litigiului - aceasta s-a constituit într-un obstacol în dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanță, fiind un element de imprevizibilitate ce a atins chiar substanța acestui drept cât timp, noua lege, a suprimat categoria de măsuri reparatorii solicitată de reclamant (compensarea imobilului ce a făcut obiectul notificării cu un alt teren, echivalent ca valoare), soluționând practic fondul litigiului, ce avea ca obiect acordarea acestei măsuri reparatorii, fiind împiedicată astfel examinarea pe fond a contestației.

La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, așa cum s-a arătat, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită cât și dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar.

Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituție. De altfel, chestiunea compatibilității textului în discuție (art. 4 teza a II-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea fundamentală, a fost tranșată de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției legislative consacrate inițial și reinstaurând (prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013) pe lângă compensarea prin puncte și dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

Așa fiind, recursul a fost admis cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, urmează a se pronunța dacă există posibilitatea atribuirii în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte bunuri sau servicii, aflate la dispoziția unității deținătoare. Prin Decizia civilă nr. 157/A din data de 3 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile. S-a reținut că apelul reclamantului privește solicitarea de compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită, ca fiind disponibile și aparținând acesteia.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Din economia acestor texte legale rezultă că legiuitorul a instituit o ordine a măsurilor reparatorii, prima s-a referit la restituirea în natură a imobilelor, cea de-a doua la acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, iar cea de-a treia la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la restituire.

Dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că primarii sau conducătorii entităților investite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz, serviciile care pot fi acordate prin compensare. Este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege și să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, întrucât Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.

În considerarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a dispozițiilor deciziei de casare și pentru lămurirea existenței posibilității de atribuire în compensare a terenului solicitat de către reclamant, a unor alte bunuri sau servicii, s-au administrat probatorii cu înscrisuri pentru solicitarea inventarului terenurilor, bunurilor și serviciilor aflate la dispoziția unității deținătoare a imobilului notificat, constând în adrese către mai multe entități administrative. Aceste adrese de solicitare a inventarului au fost reluate la solicitarea apelantului-reclamant, așa cum rezultă din încheierile de ședință din 18 decembrie 2014, 26 februarie 2015, 30 aprilie 2015, 24 septembrie 2015, iar perioada de administrare a acestui probatoriu a fost una îndelungată, în considerarea principiului aflării adevărului și al rolului activ al instanței.

Urmare a acestor demersuri, care s-au centralizat în solicitarea adresată Primăriei Municipiului București - Comisia pentru identificare și disponibilizarea imobilelor ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014, Curtea a constatat că nu a fost încă finalizată lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, la nivelul Municipiului București. Aceste împrejurări coroborate cu perioada de derulare a cauzei, au determinat instanța a concluziona, în contradicție cu toate demersurile efectuate pentru identificarea listei terenurilor, bunurilor și serviciilor aflate la dispoziția unității deținătoare a imobilului notificat, că în acest moment nu poate fi uzitată o atare modalitate de compensare a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Ca atare, în speță, din întregul probatoriu administrat în cauză nu a rezultat că intimatul-pârât ar deține bunuri ce pot fi oferite în compensare pentru bunul preluat abuziv de la antecesorii reclamantului și care nu poate fi restituit în natură, astfel că apare ca fiind neîntemeiată, solicitarea acestuia de a i se acorda în compensare alte bunuri sau servicii aflate la dispoziția entității notificate. Obligația de includere a bunurilor aflate în patrimoniul său, pe o listă de inventar, îi revenea în mod imperativ entității deținătoare, în temeiul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și dispozițiilor Legii nr. 165/2013, însă, dacă reclamantul aprecia că pârâtul a procedat de o manieră abuzivă, atunci când a stabilit că nu deține bunuri sau servicii disponibile ce pot fi acordate ca măsuri reparatorii alternative, trebuia să acționeze în condițiile Legii nr. 554/2004, iar după întocmirea unei liste de bunuri disponibile, să obțină măsura reparatorie solicitată.

Solicitarea de atribuire în natură, prin compensare, a unor terenuri intravilane, naționalizate de la alte persoane, în prezent în patrimoniul intimatului-pârât, astfel cum s-ar putea pretinde în raport de conținutul diverselor situațiilor juridice identificate la nivelul Primăriei Municipiului București, nu este posibilă, deoarece contravine cadrului legal stabilit prin Legea nr. 10/2001, ce nu permite ca fiecare persoană îndreptățită, în măsura în care proprietatea revendicată nu mai poate fi restituită în natură, să-și aleagă un alt imobil, proprietate a autorității locale și să solicite restituirea în compensare a acestuia din urmă.

Prin această practică s-ar ajunge la arbitrariu în domeniul retrocedării proprietăților, s-ar crea posibilitatea constituirii unui drept de proprietate în patrimoniul notificatorilor, asupra unui bun care nu are niciun fel de legătură cu patrimoniul autorilor lor și, foarte ușor la încălcarea drepturilor subiective civile ale altor persoane, care ar putea cere retrocedarea în natură a imobilelor proprietate a antecesorilor lor, aflate în prezent, în domeniul privat al Statului Român sau al autorităților administrative locale.

De altfel, această măsură nici nu este prevăzută de lege și ar constitui și o modalitate de periclitare a siguranței circuitului civil, pentru că ar avea la bază un mod de dobândire al proprietății care s-ar baza pe criterii arbitrare și care este contrară jurisprudenței Curții Europene ale Dreptului Omului cu privire la valorificarea drepturilor subiective civile fără a se aduce atingere altor drepturi subiective civile constituite în favoarea altor titulari, în condiții legale. Curtea a reținut că apelantul reclamant în mod cert are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul abuziv de naționalizare, însă, în măsura în care acest lucru nu este posibil, prin restituirea în natură totală sau parțială a bunului, din motive obiective și de interes public general, cum este cazul în speță, persoana prejudiciată are dreptul la o justă măsură reparatorie prin echivalent, astfel cum a stabilit prima instanță.

Cum soluția primei instanțe este în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în litigiu, Curtea a notat că la acest moment nu se poate considera viabilă o altă alternativă de acordare a reparației cuvenite reclamantului în virtutea Legii nr. 10/2001. Împotriva Deciziei civile nr. 157/A din data de 3 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs la data de 26 octombrie 2016, reclamantul D., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - s-a susținut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și a art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel a încălcat hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe. Prin decizia De casare nr. 1921 din 17 iunie 2014 s-a statuat în mod expres ca rejudecarea să se facă în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, iar instanța de apel avea obligația să respecte toate dezlegările de drept și limitele stabilite prin această decizie de casare. Instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare din măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituiri în natură a imobilului.

În condițiile Legii nr. 10/2001, procedura administrativă poate fi urmată de o procedură judiciară prin care, persoana care se consideră îndreptățită, învestește instanța de judecată cu verificarea legalității măsurilor cuprinse în decizia sau dispoziția emisă de unitatea notificată. Controlul de legalitate pe care instanța de judecată îl exercită, vizează tocmai respectarea de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, a normelor legale aplicabile. De aceea dacă constată că dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege nu au fost respectate cu ocazia soluționării notificării, în cadrul controlului de legalitate efectuat, instanța este îndreptățită să oblige entitatea notificată la respectarea dispozițiilor menționate, inclusiv prin admiterea solicitării persoanei îndreptățite de a beneficia de restituirea în natură a anumitor imobile.

Prin cele două decizii de casare s-a dispus ca instanța de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare. Dezlegările de drept ale instanțelor de casare și dispoziția de a se administra probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare, au fost încălcate de instanța de apel. Instanța de apel a încălcat nu numai dezlegările de drept date de instanțele de casare, dar și dispoziția ca instanța de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă exista sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare.

Deși instanța de apel a început demersurile pentru administrarea probelor necesare în acest sens, aceasta, în mod nelegal, nu le-a finalizat. S-a susținut totodată că cea mai mare parte a adreselor au fost comunicate către instituții care nu dețineau lista bunurilor care pot fi acordate în compensare, până când s-a depistat că există înființată Comisia pentru identificare și disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare. Prin încheierea din data de 24 septembrie 2015, instanța a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către această comisie, pentru a comunica lista bunurilor sau serviciilor care pot fi acordate în compensare.

Comisia nu comunică lista bunurilor sau serviciilor care pot fi acordate în compensare, deși s-au acordat mai multe termene, ci răspunde că „lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă finalizată." La termenul din 03 martie 2016, apărătorul recurentului-reclamant a depus la dosar dovezi din care rezulta că la câteva zile după comunicarea răspunsului incomplet către Curtea de Apel București, Primăria Municipiului București a emis către o terță persoană o dispoziție de acordare în compensare a unui teren, ceea ce dovedește reaua-credință a intimatei-pârâte, a Comisiei, care refuză să comunice instanței relațiile solicitate, însă emite decizii în compensare pentru terțe persoane.

Soluția legală ar fi fost ca instanța de apel să îl amendeze pe președintele comisiei și să revină cu adresă până când se primea un răspuns concret. Motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - s-a susținut totodată că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 172, 175, 108 1 alin. (1) pct. 2 lit. e) și f) C. proc. civ., respectiv că decizia conține motive străine de natura pricinii. Instanța de apel, deși a dispus depunerea la dosar, de către Comisia pentru identificare și disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare, a listei, chiar parțiale, provizorii, a bunurilor sau serviciilor care pot fi acordate în compensare, iar comisia nu a depus lista, a respins cererea de amendare a președintelui Comisiei și nu a mai solicitat înfățișarea listei.

Instanța de apel avea obligația să solicite și să obțină de la Comisie această listă, aceste date sunt înregistrate în actele și evidențele comisiei. Instanța de apei nu numai că nu a obținut aceste relații, ci reproșează recurentului că nu a acționat în instanță comisia, conform Legii nr. 554/2004, pentru a obține lista respectivă. Motivarea de mai sus este inadmisibilă și străină de natura pricinii, instanța de apel permițând Comisiei să ignore solicitarea expresă a instanței de a comunica anumite relații la dosar. Motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - s-a susținut pe acest temei că decizia recurată este nelegală, întrucât conține motive contradictorii. La pag.

9 a deciziei recurate instanța de apel reține în mod temeinic și legal următoarele; „este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la restituire." Acest considerent se contrazice însă cu următorul considerent al deciziei recurate: „De asemenea, instanța de apel arată că, este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitata în acest sens, astfel că instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege și să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 și H.G.

nr. 250/2007 nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.", precum și cu următoarele considerente: „Urmare a acestor numeroase demersuri (…), Curtea a constatat că nu a fost finalizata lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate la nivelul Municipiului București. Însăși instanța de apel recunoaște motivarea contradictorie, reținând în considerente că soluția dispusă este în contradicție cu demersurile efectuate.

Pentru toate aceste motive de nelegalitate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței apelate, obligarea pârâților să emită dispoziție de restituire prin compensare cu bunuri sau servicii aflate la dispoziția unității deținătoare, pentru bunul preluat abuziv și doar în subsidiar, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recursul este întemeiat și va fi admis, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente: Este întemeiat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și a art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel a încălcat hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe. Prin Decizia civilă nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu această ocazie, instanța supremă a atenționat asupra necesității respectării dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care cantonează limitele rejudecării și enunță principiile ce trebuie urmate de instanța de trimitere sub aspectul obligativității respectării statuărilor date de instanța de casare asupra unor probleme de drept dezlegate cât și a necesității administrării unor alte probe.

S-au avut astfel în vedere în mod explicit efectele Deciziei civile nr. 1232 din 7 martie 2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, în soluționarea recursului declarat de Municipiul București. În privința problemelor de fapt, s-a statuat că instanța de rejudecare are deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia, respectiv că limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea. Prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

S-a statuat totodată că este întemeiat motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, la cauza dedusă judecății, cu precizarea că abordarea instanței este greșită, chiar în contextul cadrului normativ existent la data pronunțării hotărârii atacate, din perspectiva principiilor dreptului la un proces echitabil și a egalității armelor, consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care nu se poate aprecia că ingerința puterii legiuitoare în administrarea justiției, prin adoptarea unui act normativ care influențează soluția unui litigiu aflat pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, a corespuns unor motive imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenție.

Dându-se eficiență noii reglementări - intrată în vigoare chiar în cursul derulării litigiului - aceasta s-a constituit într-un obstacol în dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanță, fiind un element de imprevizibilitate ce a atins chiar substanța acestui drept cât timp, noua lege, a suprimat categoria de măsuri reparatorii solicitată de reclamant (compensarea imobilului ce a făcut obiectul notificării cu un alt teren, echivalent ca valoare), soluționând practic fondul litigiului, ce avea ca obiect acordarea acestei măsuri reparatorii, fiind împiedicată astfel examinarea pe fond a contestației.

La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-au avut totodată în vedere și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul neretroactivității legii, în raport de care s-a statuat că la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită cât și dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar.

Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituție. De altfel, chestiunea compatibilității textului în discuție (art. 4 teza a II-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea fundamentală, a fost tranșată de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției legislative consacrate inițial și reinstaurând (prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013) pe lângă compensarea prin puncte și dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

S-a reținut de către instanța de contencios constituțional, că modificările legislative care s-au succedat au generat mai mult decât „divergențe de interpretare a textelor legale” ci chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situații identice, ceea ce demonstrează caracterul „arbitrar” și „imprevizibil” al normelor adoptate de legiuitor, de natură să afecteze în mod grav principiul securității raporturilor juridice, ca dimensiune fundamentală a statului de drept. Mai mult, s-a arătat, modificările legislative survenite au generat discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situații identice, simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către entitățile investite, neputându-se constitui în argumente care să justifice în mod obiectiv și rezonabil aplicarea unui tratament juridic diferit, persoanelor îndreptățite la măsura reparatorie a compensării cu un alt bun oferit în echivalent.

Așa fiind, recursul a fost admis, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, urmează a se pronunța dacă există posibilitatea atribuirii în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte bunuri sau servicii, aflate la dispoziția unității deținătoare. Instanța de apel a nesocotit cele două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanța de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare. Astfel, deși instanța de apel a început demersurile pentru administrarea probelor necesare cu un astfel de scop precis, aceasta nu le-a finalizat, deși trebuia și putea să le finalizeze.

Cea mai mare parte a adreselor la care face trimitere instanța au fost comunicate către instituții care nu dețineau lista bunurilor care pot fi acordate în compensare. Abia în luna septembrie 2015, a fost identificată Comisia pentru identificare și disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014, iar prin încheierea din data de 24 septembrie 2015, instanța a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către această comisie. Comisia astfel solicitată nu se conformează și nu trimite niciun răspuns pertinent instanței de judecată, cu excepția informației conform căreia „lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă finalizată". Acesta este motivul pentru care s-a susținut cu deplin temei nesocotirea prevederilor art. 172, 175, 108 1 alin. (1) pct. 2 lit. e) și f) C. proc.

civ., referitoare la modalitățile procedurale concrete de administrare sub controlul instanței a probatoriului, ordonarea înfățișării înscrisurilor, respectiv amendarea președintelui acestei comisii. S-a susținut astfel corect că instanța de apel avea obligația să solicite și să obțină de la această comisie, lista, chiar parțială, provizorie, a bunurilor și serviciilor care pot fi acordate în compensare, aceste date sunt înregistrate în actele și evidențele comisiei. Este întemeiat însă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că decizia recurată este nelegală, întrucât conține în mod categoric motive contradictorii.

Prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

Instanța de apel, nesocotind cele deja stabilite de instanța supremă prin două decizii de casare succesive, a reținut considerente contradictorii, pe de o parte, s-a reținut că „este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la restituire" iar, pe de altă parte, că „ . este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitata în acest sens, astfel că instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege și să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 și H.G.

nr. 250/2007 nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare." Cu ocazia rejudecării, instanța va avea în vedere și faptul că, în etapa soluționării recursului, recurentul-reclamant a formulat o cerere de suspendare a judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât există o altă pricină pe rolul Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, obiectul acestei cereri fiind obținerea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unității deținătoare, în considerarea dispozițiilor exprese ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a respins această cerere doar pentru faptul că instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt a cauzei, însă împrejurările învederate de această parte au fost avute în vedere la analiza motivelor de recurs. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va a dmite recursul reclamantului, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul D. împotriva Deciziei nr. 157/A din data de 3 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2017.