ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 541/2017
Asupra cauzei
de față, constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 331
din 4 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a
admis în parte contestația reclamantului, a anulat în parte
dispoziția și a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții
privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în
suprafață de 1.493 mp, situat în sector 6.
S-a reținut,
în esență, că reclamantul a făcut dovada că este
moștenitorul autorilor A. și B., care au dobândit în mod legal, în
proprietate, un teren de 1.493 mp, conform actelor depuse la dosarul cauzei. Prin
urmare, suprafața de teren pentru care se impune a fi despăgubit
reclamantul este de 1.493 mp, teren în legătură cu care s-a probat
că a fost preluat abuziv și care face parte din sfera de aplicare a
Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă
nr. 194/A din 9 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
a admis apelul reclamantului, a modificat în parte sentința, a obligat pârâtul
să emită dispoziție de restituire prin compensare, pentru
terenul identificat conform expertizei C., în suprafață de 384,26 mp
și să facă propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent,
pentru diferența de teren, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,
au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, a fost respins
apelul pârâtului.
Prin Decizia civilă
nr. 1232 din 7 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I-a civilă, a admis recursul, a casat hotărârea
recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea
rejudecării apelurilor.
În
esență, s-a reținut nelămurirea situației de fapt sub
aspectul modalității de acordare a măsurii reparatorii prin
echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în litigiu, în
legătură cu care Primăria Municipiului București -
Direcția patrimoniu, serviciu de evidență domeniul public
și privat nu a fost în măsură să furnizeze date exacte
privind localizarea acestuia în funcție de reperele actuale din teren.
Fără
a contesta prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi
acordate în compensare, prezumție rezultată din împrejurarea
atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condițiile
art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluționării notificării
reclamantului, Înalta Curte a constatat că situația de fapt, sub
aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin
lămurită în cauză și a făcut aplicațiunea dispozițiilor
art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă
nr. 346/A din 5 decembrie 2013, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantului și
pârâților.
Instanța
de trimitere a reținut că după pronunțarea hotărârii
de către prima instanță, a intrat în vigoare Legea nr. 165 din 16
mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în
natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013.
Acest act
normativ prevede în art. 16 că „cererile de restituire care nu pot fi
soluționate prin restituire în natură la nivelul
entităților învestite de lege, se soluționează prin
acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se
determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)”; în art. 50, legea
prevede că, la data intrării în vigoare a acesteia, sintagma
„despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind
regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv”, cuprinsă în Legea nr. 10/2001,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, se
înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile
legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în
perioada regimului comunist în România"; art. 4 din lege prevede că
dispozițiile acesteia „se aplică cererilor formulate și depuse,
în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate
până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în
materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul
instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene
a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12
octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții
împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Dispozițiile
Legii nr. 165 din 16 mai 2013 sunt aplicabile raporturilor juridice de drept
substanțial aflate în derulare, deoarece, pe de o parte, există o
dispoziție legală expresă în acest sens iar, pe de altă
parte, prin legea menționată se reglementează regimul general al
bunurilor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 6 alin. (6)
din N.C.C. - „dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și
efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea
persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația
legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate,
dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în
vigoare a legii noi”.
Este posibil
ca în anumite situații noua lege, de imediată aplicare, să
conțină dispoziții care nu sunt concordante cu ceea ce se
dispusese cu putere obligatorie sub imperiul legii vechi de către
instanța de recurs care a pronunțat o soluție de casare cu
trimitere pentru rejudecarea apelului.
Instanța
de apel a reținut că problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă
nr. 1232 din 7 martie 2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de
persoană îndreptățită la obținerea de măsuri
reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanța
supremă a dispus ca, în rejudecare, să se suplimenteze probatoriul
pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite
reclamantului. S-a apreciat astfel că, independent de conținutul
adresei Primăriei Municipiului București (care, în anumite
privințe, face trimitere la dispozițiile Legii nr. 165/2013)
apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce
această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform
Legii nr. 165/2013.
Prin Decizia civilă
nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia
recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași
instanțe de apel.
Cauza de
față a parcurs un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 1232 din 7
martie 2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
I-a civilă, în soluționarea recursului declarat de Municipiul
București, fiind trimisă spre rejudecare aceleiași curți de
apel.
Dispozițiile
art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cantonează limitele rejudecării
și enunță principiile ce trebuie urmate de instanța de
trimitere sub aspectul obligativității respectării
statuărilor date de instanța de casare asupra unor probleme de drept dezlegate
cât și a necesității administrării unor alte probe.
În
privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă pricina are
o deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind
atributul exclusiv al acesteia. Tot astfel, limitele rejudecării sunt
determinate de împrejurările ce au determinat casarea. În speță,
prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit, fără
echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre
măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau
servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de
legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în
contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului.
Nu a putut fi
reținută, în ansamblul datelor cauzei, argumentația
instanței de trimitere în sensul că dezlegările deciziei de
casare au vizat „exclusiv” calitatea apelantului de persoană
îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în
condițiile în care acest aspect nu a format practic obiectul demersului
judiciar care, a supus atenției instanței refuzul entității
investite cu soluționarea notificării de a restitui imobilul în
natură sau de a acorda un alt teren în compensare deși inițial,
s-a probat existența unor suprafețe disponibile, care ar putea fi
afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate
prevăzută de lege.
În
adevăr, calitatea reclamantului de persoană
îndreptățită nu a fost contestată în cauză, chestiunea
fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluționare
a notificării, în discuție fiind doar întinderea și forma
măsurilor reparatorii prin echivalent.
Este
întemeiat și motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită
a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, la cauza dedusă
judecății deși, actul normativ a intrat în vigoare ulterior
pronunțării unei hotărâri în fond și respectiv unei decizii
de casare cu trimitere spre rejudecare.
S-a impus a
se reaminti statuarea instanței de rejudecare, în sensul că
reclamantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce
această măsură reparatorie „nu mai este posibilă” conform
noii reglementări care prevede doar compensarea prin puncte. S-a
făcut, în acest sens, trimitere la dispozițiile art. 4 teza a II-a
raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 368/2013.
Abordarea
instanței de control judiciar este greșită, chiar în contextul
cadrului normativ existent la data pronunțării hotărârii
atacate, din perspectiva principiilor dreptului la un proces echitabil și
a egalității armelor, consacrate de art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care nu se poate
aprecia că ingerința puterii legiuitoare în administrarea
justiției, prin adoptarea unui act normativ care influențează
soluția unui litigiu aflat pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe
fond, a corespuns unor motive imperioase de ordin general, care să
justifice o atare intervenție.
Dându-se
eficiență noii reglementări - intrată în vigoare chiar în
cursul derulării litigiului - aceasta s-a constituit într-un obstacol în
dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanță, fiind un
element de imprevizibilitate ce a atins chiar substanța acestui drept cât
timp, noua lege, a suprimat categoria de măsuri reparatorii
solicitată de reclamant (compensarea imobilului ce a făcut obiectul
notificării cu un alt teren, echivalent ca valoare), soluționând
practic fondul litigiului, ce avea ca obiect acordarea acestei măsuri
reparatorii, fiind împiedicată astfel examinarea pe fond a
contestației.
La momentul
introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării
în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual
care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin
echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în
care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate
prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel,
așa cum s-a arătat, la data adoptării noii reglementări,
erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea
reclamantului de persoană îndreptățită cât și dreptul
acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin
echivalent prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în
redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar.
Ca atare,
aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă
echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un
proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesului
civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 alin. (3) din
Constituție.
De altfel,
chestiunea compatibilității textului în discuție (art. 4 teza a
II-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea
fundamentală, a fost tranșată de Curtea
Constituțională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr.
210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției
legislative consacrate inițial și reinstaurând (prin Legea nr. 368/2013,
pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013) pe lângă
compensarea prin puncte și dreptul persoanelor îndreptățite la
acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în
echivalent.
Așa
fiind, recursul a fost admis cu consecința casării deciziei atacate
și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de
apel care, în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013,
urmează a se pronunța dacă există posibilitatea atribuirii
în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte
bunuri sau servicii, aflate la dispoziția unității
deținătoare.
Prin Decizia civilă
nr. 157/A din data de 3 martie 2016,
Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile.
S-a
reținut că apelul reclamantului privește solicitarea de
compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către
entitatea investită, ca fiind disponibile și aparținând
acesteia.
În drept, au
fost avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 26 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Din economia acestor texte legale
rezultă că legiuitorul a instituit o ordine a măsurilor
reparatorii, prima s-a referit la restituirea în natură a imobilelor, cea
de-a doua la acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, iar cea de-a
treia la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Este
adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii
este obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la
aprecierea unității deținătoare sau a entității
învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca,
prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în
compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la restituire.
Dispozițiile
art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că
primarii sau conducătorii entităților investite cu
soluționarea notificărilor au obligația să afișeze
lunar la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile
și/sau după caz, serviciile care pot fi acordate prin compensare.
Este la
aprecierea exclusivă a unității deținătoare
componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea
fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanța de
judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege și
să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare
pentru imobilul preluat abuziv, întrucât Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007
nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de
judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura
abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru
a fi oferite în compensare.
În
considerarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a dispozițiilor deciziei
de casare și pentru lămurirea existenței posibilității
de atribuire în compensare a terenului solicitat de către reclamant, a
unor alte bunuri sau servicii, s-au administrat probatorii cu înscrisuri pentru
solicitarea inventarului terenurilor, bunurilor și serviciilor aflate la
dispoziția unității deținătoare a imobilului
notificat, constând în adrese către mai multe entități
administrative. Aceste adrese de solicitare a inventarului au fost reluate la
solicitarea apelantului-reclamant, așa cum rezultă din încheierile de
ședință din 18 decembrie 2014, 26 februarie 2015, 30 aprilie 2015,
24 septembrie 2015, iar perioada de administrare a acestui probatoriu a fost una
îndelungată, în considerarea principiului aflării adevărului
și al rolului activ al instanței. Urmare a acestor demersuri, care
s-au centralizat în solicitarea adresată Primăriei Municipiului
București - Comisia pentru identificare și disponibilizarea imobilelor
ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013
și H.G. nr. 89/2014, Curtea a constatat că nu a fost încă
finalizată lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul
reconstituirii dreptului de proprietate, la nivelul Municipiului
București.
Aceste
împrejurări coroborate cu perioada de derulare a cauzei, au determinat
instanța a concluziona, în contradicție cu toate demersurile
efectuate pentru identificarea listei terenurilor, bunurilor și
serviciilor aflate la dispoziția unității deținătoare
a imobilului notificat, că în acest moment nu poate fi uzitată o
atare modalitate de compensare a despăgubirilor cuvenite reclamantului.
Ca atare, în
speță, din întregul probatoriu administrat în cauză nu a
rezultat că intimatul-pârât ar deține bunuri ce pot fi oferite în
compensare pentru bunul preluat abuziv de la antecesorii reclamantului și
care nu poate fi restituit în natură, astfel că apare ca fiind
neîntemeiată, solicitarea acestuia de a i se acorda în compensare alte
bunuri sau servicii aflate la dispoziția entității notificate.
Obligația
de includere a bunurilor aflate în patrimoniul său, pe o listă de
inventar, îi revenea în mod imperativ entității
deținătoare, în temeiul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001
și dispozițiilor Legii nr. 165/2013, însă, dacă reclamantul
aprecia că pârâtul a procedat de o manieră abuzivă, atunci când
a stabilit că nu deține bunuri sau servicii disponibile ce pot fi
acordate ca măsuri reparatorii alternative, trebuia să acționeze
în condițiile Legii nr. 554/2004, iar după întocmirea unei liste de
bunuri disponibile, să obțină măsura reparatorie
solicitată.
Solicitarea
de atribuire în natură, prin compensare, a unor terenuri intravilane,
naționalizate de la alte persoane, în prezent în patrimoniul
intimatului-pârât, astfel cum s-ar putea pretinde în raport de conținutul
diverselor situațiilor juridice identificate la nivelul Primăriei
Municipiului București, nu este posibilă, deoarece contravine cadrului
legal stabilit prin Legea nr. 10/2001, ce nu permite ca fiecare persoană
îndreptățită, în măsura în care proprietatea
revendicată nu mai poate fi restituită în natură,
să-și aleagă un alt imobil, proprietate a autorității
locale și să solicite restituirea în compensare a acestuia din
urmă. Prin această practică s-ar ajunge la arbitrariu în
domeniul retrocedării proprietăților, s-ar crea posibilitatea
constituirii unui drept de proprietate în patrimoniul notificatorilor, asupra
unui bun care nu are niciun fel de legătură cu patrimoniul autorilor
lor și, foarte ușor la încălcarea drepturilor subiective civile
ale altor persoane, care ar putea cere retrocedarea în natură a imobilelor
proprietate a antecesorilor lor, aflate în prezent, în domeniul privat al
Statului Român sau al autorităților administrative locale. De altfel,
această măsură nici nu este prevăzută de lege și
ar constitui și o modalitate de periclitare a siguranței circuitului
civil, pentru că ar avea la bază un mod de dobândire al
proprietății care s-ar baza pe criterii arbitrare și care este
contrară jurisprudenței Curții Europene ale Dreptului Omului cu
privire la valorificarea drepturilor subiective civile fără a se
aduce atingere altor drepturi subiective civile constituite în favoarea altor
titulari, în condiții legale.
Curtea a
reținut că apelantul reclamant în mod cert are dreptul la repararea
prejudiciului cauzat prin actul abuziv de naționalizare, însă, în
măsura în care acest lucru nu este posibil, prin restituirea în
natură totală sau parțială a bunului, din motive obiective
și de interes public general, cum este cazul în speță, persoana
prejudiciată are dreptul la o justă măsură reparatorie prin
echivalent, astfel cum a stabilit prima instanță. Cum soluția
primei instanțe este în sensul obligării pârâtului la emiterea unei
dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent
pentru terenul în litigiu, Curtea a notat că la acest moment nu se poate
considera viabilă o altă alternativă de acordare a
reparației cuvenite reclamantului în virtutea Legii nr. 10/2001.
Împotriva Deciziei
civile nr. 157/A din data de 3 martie 2016, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs
la data de 26 octombrie 2016, reclamantul D., prin care a criticat-o pentru
nelegalitate sub următoarele aspecte:
Motivul de
recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - s-a susținut
că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu
încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 26
din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel a încălcat
hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate
și asupra necesității administrării unor probe. Prin
decizia De casare nr. 1921 din 17 iunie 2014 s-a statuat în mod expres ca
rejudecarea să se facă în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7
martie 2013, iar instanța de apel avea obligația să respecte
toate dezlegările de drept și limitele stabilite prin această decizie
de casare.
Instanța
supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea
reclamantului de a beneficia de oricare din măsurile reparatorii prin
echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv
de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului
instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte
a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituiri în
natură a imobilului.
În condițiile
Legii nr. 10/2001, procedura administrativă poate fi urmată de o
procedură judiciară prin care, persoana care se consideră
îndreptățită, învestește instanța de judecată cu
verificarea legalității măsurilor cuprinse în decizia sau
dispoziția emisă de unitatea notificată. Controlul de legalitate
pe care instanța de judecată îl exercită, vizează tocmai
respectarea de către entitatea învestită cu soluționarea
notificării, a normelor legale aplicabile. De aceea dacă
constată că dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege nu au fost
respectate cu ocazia soluționării notificării, în cadrul
controlului de legalitate efectuat, instanța este
îndreptățită să oblige entitatea notificată la
respectarea dispozițiilor menționate, inclusiv prin admiterea
solicitării persoanei îndreptățite de a beneficia de restituirea
în natură a anumitor imobile.
Prin cele
două decizii de casare s-a dispus ca instanța de rejudecare să
administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu
există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare. Dezlegările
de drept ale instanțelor de casare și dispoziția de a se
administra probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu
există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare,
au fost încălcate de instanța de apel.
Instanța
de apel a încălcat nu numai dezlegările de drept date de
instanțele de casare, dar și dispoziția ca instanța de
rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă
exista sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii
în compensare. Deși instanța de apel a început demersurile pentru
administrarea probelor necesare în acest sens, aceasta, în mod nelegal, nu le-a
finalizat.
S-a
susținut totodată că cea mai mare parte a adreselor au fost
comunicate către instituții care nu dețineau lista bunurilor
care pot fi acordate în compensare, până când s-a depistat că
există înființată Comisia pentru identificare și
disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare.
Prin
încheierea din data de 24 septembrie 2015, instanța a dispus, pentru prima
dată, emiterea unei adrese către această comisie, pentru a
comunica lista bunurilor sau serviciilor care pot fi acordate în compensare. Comisia
nu comunică lista bunurilor sau serviciilor care pot fi acordate în
compensare, deși s-au acordat mai multe termene, ci răspunde că
„lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă
finalizată."
La termenul
din 03 martie 2016, apărătorul recurentului-reclamant a depus la
dosar dovezi din care rezulta că la câteva zile după comunicarea
răspunsului incomplet către Curtea de Apel București,
Primăria Municipiului București a emis către o terță
persoană o dispoziție de acordare în compensare a unui teren, ceea ce
dovedește reaua-credință a intimatei-pârâte, a Comisiei, care
refuză să comunice instanței relațiile solicitate,
însă emite decizii în compensare pentru terțe persoane. Soluția
legală ar fi fost ca instanța de apel să îl amendeze pe
președintele comisiei și să revină cu adresă până
când se primea un răspuns concret.
Motivul de
recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - s-a
susținut totodată că decizia recurată este nelegală,
fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 172, 175, 108
1
alin.
(1) pct. 2 lit. e) și f) C. proc. civ., respectiv că decizia
conține motive străine de natura pricinii.
Instanța
de apel, deși a dispus depunerea la dosar, de către Comisia pentru
identificare și disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare,
a listei, chiar parțiale, provizorii, a bunurilor sau serviciilor care pot
fi acordate în compensare, iar comisia nu a depus lista, a respins cererea de
amendare a președintelui Comisiei și nu a mai solicitat
înfățișarea listei. Instanța de apel avea obligația
să solicite și să obțină de la Comisie această listă,
aceste date sunt înregistrate în actele și evidențele comisiei.
Instanța
de apei nu numai că nu a obținut aceste relații, ci reproșează
recurentului că nu a acționat în instanță comisia, conform
Legii nr. 554/2004, pentru a obține lista respectivă. Motivarea de
mai sus este inadmisibilă și străină de natura pricinii,
instanța de apel permițând Comisiei să ignore solicitarea
expresă a instanței de a comunica anumite relații la dosar.
Motivul de
recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - s-a susținut pe
acest temei că decizia recurată este nelegală, întrucât conține
motive contradictorii. La pag. 9 a deciziei recurate instanța de apel
reține în mod temeinic și legal următoarele; „este adevărat
că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este
obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la
aprecierea unității deținătoare sau a entității
învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca,
prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în
compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la
restituire." Acest considerent se contrazice însă cu următorul
considerent al deciziei recurate: „De asemenea, instanța de apel
arată că, este la aprecierea exclusivă a unității
deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul
compensării, ea fiind singura abilitata în acest sens, astfel că
instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa
oferită de lege și să stabilească că un anumit bun
poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr.
10/2001 și H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competențe în acest sens
în favoarea instanțelor de judecată, astfel că unitatea
deținătoare este singura abilitată de lege să
întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în
compensare.", precum și cu următoarele considerente: „Urmare a
acestor numeroase demersuri (…), Curtea a constatat că nu a fost
finalizata lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul
reconstituirii dreptului de proprietate la nivelul Municipiului București.
Însăși instanța de apel recunoaște motivarea
contradictorie, reținând în considerente că soluția dispusă
este în contradicție cu demersurile efectuate.
Pentru toate
aceste motive de nelegalitate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea
în parte a deciziei, admiterea apelului și modificarea în parte a
sentinței apelate, obligarea pârâților să emită
dispoziție de restituire prin compensare cu bunuri sau servicii aflate la
dispoziția unității deținătoare, pentru bunul preluat
abuziv și doar în subsidiar, casarea deciziei recurate, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare instanței de apel.
Recursul este
întemeiat și va fi admis, cu consecința casării deciziei atacate
și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de
apel, pentru următoarele considerente:
Este
întemeiat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -
decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu
încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 26
din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel a încălcat
hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate
și asupra necesității administrării unor probe.
Prin Decizia civilă
nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia
recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași
instanțe de apel. Cu această ocazie, instanța supremă a
atenționat asupra necesității respectării dispozițiile
art. 315 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care cantonează limitele
rejudecării și enunță principiile ce trebuie urmate de
instanța de trimitere sub aspectul obligativității
respectării statuărilor date de instanța de casare asupra unor
probleme de drept dezlegate cât și a necesității
administrării unor alte probe.
S-au avut
astfel în vedere în mod explicit efectele Deciziei civile nr. 1232 din 7 martie
2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
I-a civilă, în soluționarea recursului declarat de Municipiul
București. În privința problemelor de fapt, s-a statuat că
instanța de rejudecare are deplină putere de apreciere, stabilirea
stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia, respectiv că
limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au
determinat casarea.
Prin decizia
de casare, instanța supremă a stabilit, fără echivoc,
îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre
măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau
servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de
legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în
contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului.
S-a statuat
totodată că este întemeiat motivul de recurs ce vizează
aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, la cauza
dedusă judecății, cu precizarea că abordarea instanței
este greșită, chiar în contextul cadrului normativ existent la data
pronunțării hotărârii atacate, din perspectiva principiilor
dreptului la un proces echitabil și a egalității armelor,
consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în
condițiile în care nu se poate aprecia că ingerința puterii
legiuitoare în administrarea justiției, prin adoptarea unui act normativ
care influențează soluția unui litigiu aflat pe rol, lipsind de
sens examinarea acestuia pe fond, a corespuns unor motive imperioase de ordin
general, care să justifice o atare intervenție.
Dându-se
eficiență noii reglementări - intrată în vigoare chiar în
cursul derulării litigiului - aceasta s-a constituit într-un obstacol în
dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanță, fiind un
element de imprevizibilitate ce a atins chiar substanța acestui drept cât
timp, noua lege, a suprimat categoria de măsuri reparatorii
solicitată de reclamant (compensarea imobilului ce a făcut obiectul
notificării cu un alt teren, echivalent ca valoare), soluționând
practic fondul litigiului, ce avea ca obiect acordarea acestei măsuri
reparatorii, fiind împiedicată astfel examinarea pe fond a
contestației.
La momentul
introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării
în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual
care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin
echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în
care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate
prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-au avut
totodată în vedere și dispozițiile art. 15 alin. (2) din
Constituție, care consacră principiul neretroactivității
legii, în raport de care s-a statuat că la data adoptării noii
reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând
calitatea reclamantului de persoană îndreptățită cât
și dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile
reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001
în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar. Ca atare,
aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă
echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un
proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesului
civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 alin. (3) din
Constituție.
De altfel,
chestiunea compatibilității textului în discuție (art. 4 teza a II-a
raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea
fundamentală, a fost tranșată de Curtea
Constituțională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr.
210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției
legislative consacrate inițial și reinstaurând (prin Legea nr. 368/2013,
pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013) pe lângă
compensarea prin puncte și dreptul persoanelor îndreptățite la
acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în
echivalent. S-a reținut de către instanța de contencios
constituțional, că modificările legislative care s-au succedat
au generat mai mult decât „divergențe de interpretare a textelor legale”
ci chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situații identice,
ceea ce demonstrează caracterul „arbitrar” și „imprevizibil” al
normelor adoptate de legiuitor, de natură să afecteze în mod grav principiul
securității raporturilor juridice, ca dimensiune fundamentală a
statului de drept. Mai mult, s-a arătat, modificările legislative
survenite au generat discriminări sub aspectul tratamentului juridic
aplicabil unor persoane aflate în situații identice, simpla împrejurare de
fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către
entitățile investite, neputându-se constitui în argumente care
să justifice în mod obiectiv și rezonabil aplicarea unui tratament
juridic diferit, persoanelor îndreptățite la măsura reparatorie
a compensării cu un alt bun oferit în echivalent.
Așa
fiind, recursul a fost admis, cu consecința casării deciziei atacate
și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de
apel care, în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013,
urmează a se pronunța dacă există posibilitatea atribuirii
în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte
bunuri sau servicii, aflate la dispoziția unității deținătoare.
Instanța
de apel a nesocotit cele două decizii de casare, prin care s-a dispus ca
instanța de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se
stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării
de bunuri sau servicii în compensare. Astfel, deși instanța de apel a
început demersurile pentru administrarea probelor necesare cu un astfel de scop
precis, aceasta nu le-a finalizat, deși trebuia și putea să le
finalizeze. Cea mai mare parte a adreselor la care face trimitere instanța
au fost comunicate către instituții care nu dețineau lista
bunurilor care pot fi acordate în compensare. Abia în luna septembrie 2015, a
fost identificată Comisia pentru identificare și disponibilizare
imobile care pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013
și H.G. nr. 89/2014, iar prin încheierea din data de 24 septembrie 2015,
instanța a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către
această comisie. Comisia astfel solicitată nu se conformează
și nu trimite niciun răspuns pertinent instanței de
judecată, cu excepția informației conform căreia „lista
bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă
finalizată".
Acesta este
motivul pentru care s-a susținut cu deplin temei nesocotirea prevederilor art.
172, 175, 108
1
alin. (1) pct. 2 lit. e) și f) C. proc. civ., referitoare
la modalitățile procedurale concrete de administrare sub controlul
instanței a probatoriului, ordonarea înfățișării
înscrisurilor, respectiv amendarea președintelui acestei comisii. S-a
susținut astfel corect că instanța de apel avea obligația
să solicite și să obțină de la această comisie,
lista, chiar parțială, provizorie, a bunurilor și serviciilor
care pot fi acordate în compensare, aceste date sunt înregistrate în actele
și evidențele comisiei.
Este
întemeiat însă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.
proc. civ., ceea ce înseamnă că decizia recurată este
nelegală, întrucât conține în mod categoric motive contradictorii.
Prin decizia
de casare, instanța supremă a stabilit, fără echivoc,
îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre
măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau
servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de
legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în
contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului.
Instanța
de apel, nesocotind cele deja stabilite de instanța supremă prin
două decizii de casare succesive, a reținut considerente
contradictorii, pe de o parte, s-a reținut că „este adevărat
că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este
obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la
aprecierea unității deținătoare sau a entității
învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca,
prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în
compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la
restituire" iar, pe de altă parte, că „ . este la aprecierea
exclusivă a unității deținătoare componența
listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura
abilitata în acest sens, astfel că instanța de judecată nu se
poate substitui în prerogativa oferită de lege și să
stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru
imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007
nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de
judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura
abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile
pentru a fi oferite în compensare."
Cu ocazia rejudecării,
instanța va avea în vedere și faptul că, în etapa
soluționării recursului, recurentul-reclamant a formulat o cerere de
suspendare a judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.
civ., întrucât există o altă pricină pe rolul Tribunalului
București, secția contencios administrativ și fiscal, obiectul
acestei cereri fiind obținerea tabelului imobilelor disponibile la nivelul
unității deținătoare, în considerarea dispozițiilor
exprese ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte a respins
această cerere doar pentru faptul că instanța de recurs nu poate
reevalua situația de fapt a cauzei, însă împrejurările
învederate de această parte au fost avute în vedere la analiza motivelor
de recurs.
Pentru toate
aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație
și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)
și (3) C. proc. civ., va a
dmite recursul reclamantului, va casa decizia
atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași
instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamantul D. împotriva Deciziei nr. 157/A din data de 3 martie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Casează
decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași
instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 23 martie 2017.