ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3412/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Dispoziția nr. 10166 din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului București, în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de A., a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul în suprafață de 1100 mp din București, Calea x, - trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 242/1987 - constând în diferența dintre valoarea încasată și valoarea de piață a nemișcătorului, indexată cu indicele de inflație.

S-a reținut că imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, întrucât este "afectat" integral de Lacul Dâmbovița, iar, pe de altă parte, municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor art. 26 (1) teza 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

La 4 iunie 2008, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București - să oblige pârâtul a-i restitui în natură, pe vechiul amplasament, imobilul - teren în suprafață de 1.493 mp - situat în fosta str. x, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, iar dacă această măsură reparatorie nu este posibilă, să i se acorde în compensare, un alt teren echivalent valoric cu cel notificat.

În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit valorii imobilului.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 331 din 4 martie 2010, a admis în parte contestația și, în consecință, anulând în parte dispoziția, l-a obligat pe pârât la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1.493 mp, situat în fosta Calea x.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul a făcut dovada faptului că este moștenitorul legal al autorilor B. și C. care, au deținut în proprietate un teren de 1.493 mp, compus din două suprafețe de - 900 și respectiv 593 mp - cuprinse în fosta parcelare "Stăvilar Crângași-Ciurel", conform actelor depuse la dosar.

Ca atare, s-a arătat că suprafața pentru care se impune a fi despăgubit reclamantul este de 1.493 mp, iar nu de 1100 mp, teren în legătură cu care s-a probat că a fost preluat abuziv și face parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din acest act normativ.

În ceea ce privește acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că din Adresa nr. x/10.03.2008 reiese că municipalitatea nu deținea la acel moment terenuri care ar fi putut fi acordate în compensare, aceeași concluzie fiind susținută și prin Adresa nr. x/18.01.2010, care a învederat nefinalizarea procesului de inventariere. Față de acestea, observând și că niciunul dintre terenurile propuse de către reclamant nu poate fi atribuit în compensare, tribunalul a respins această solicitare.

Împotriva acestei sentințe, au a declarat apel reclamantul precum și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Prin apelul său, reclamantul A. a solicitat modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtului, în principal, să-i restituie, în compensare, un alt teren, echivalent în suprafață de 1493 mp, situat în fosta str. x, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziția 726.

În subsidiar, în ipoteza în care nu este posibilă acordarea unui alt teren în compensare, Primarul General al Municipiul București să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 1493 mp, situat în fosta str. x, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziția 726.

În motivarea apelului, apelantul-reclamant a susținut următoarele:

Instanța de fond a admis în parte contestația sa, anulând, în parte, dispoziția contestată obligând Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție prin care să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 1493 mp, situat în fosta str. x, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziția 726. A arătat că la fond a insistat pentru acordarea, în compensare, a unui alt teren, echivalent valoric cu cel preluat abuziv.

La solicitarea instanței, Primăria Municipiului București a comunicat că lista bunurilor care pot fi acordate în compensare încă nu este definitivată. Acest răspuns dovedește faptul că există bunuri, inclusiv terenuri, care pot fi acordate în compensare, însă nu s-a finalizat inventarierea acestora.

A menționat că a cerut instanței de fond să solicite Primăriei Municipiului București să comunice care sunt terenurile inventariate până în prezent, pentru a i se face propuneri dintre acestea, însă, în mod neîntemeiat, instanța de fond i-a respins cererea.

În plus, în fața instanței de fond a indicat, în scris, inclusiv cu schițe, terenuri ce pot fi acordate în compensare, solicitând administrarea următoarelor probe: completarea expertizei topografice cu obiectivul de a se evalua terenul în suprafață de 1493 mp situat în fosta str. x, București, acoperit în prezent de Lacul Dâmbovița; efectuarea de expertize topo care să identifice amplasamentul și vecinătățile și să măsoare terenurile menționate la punctele 2, 4 și 5 din precizările depuse cu privire la terenurile identificate de el (în această ordine), precum și să se evalueze valoarea per metru pătrat a acestor terenuri; după întocmirea rapoartelor de expertiză topo să solicite și să obțină relații despre situația juridică exactă a acestor terenuri, pentru acordarea unuia dintre ele în compensare. Instanța de fond a respins această cerere de probatorii.

S-a mai solicitat ca, în situația în care, pe durata judecății în fața instanței de apel, Primăria Municipiului București ar comunica instanței terenuri ce pot fi acordate în compensare, sau ar identifica astfel de terenuri, să se administreze toate probatoriile necesare în vederea acordării în compensare a unui alt teren.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat sentința apelată considerând-o netemeinică și nelegală, susținându-se că instanța a făcut o interpretare greșită a probatoriului administrat în cauză precum și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și art. 24 din Legea nr. 247/2005. S-a arătat că instanța a dispus obligarea sa la emiterea în favoarea reclamanților a unei noi dispoziții de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1493 mp situat în fosta Calea x, deși suprafața de teren ce trebuia avută în vedere era potrivit reglementarilor legale cea menționată în decretul de expropriere, adică suprafața de teren ce a fost efectiv preluată în proprietatea statului.

În aceeași idee s-a susținut că raționamentul instanței de fond prin care se ajunge la concluzia că suprafața de teren ce trebuie avută în vedere este de 1493 mp, nu are nici un suport real câtă vreme statul poate restitui numai ceea ce a preluat abuziv, prin decretul de expropriere. Pe de altă parte, pentru ca instanța de judecată să poată dispune cu privire la suprafața de teren de 393 mp reținută prin hotărârea apelată, ar fi trebuit să clarifice în baza rolului său activ situația juridică a acesteia.

S-a învederat că în mod neîntemeiat, instanța de judecată, reținând doar concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, pe care nu le coroborează cu nici o altă probă din dosar și le interpretează într-un stil propriu, dispune cu privire la suprafața de 1493 mp, motiv pentru care se susține că soluția pronunțată contrazice dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece ceea ce se poate restitui este doar suprafața de teren efectiv preluată abuziv în proprietatea statului, prin Decretul nr. 242/03.10.1987 poziția 726, adică cea de 1100 mp, astfel cum a fost și identificată prin nota de reconstituire întocmită de către experții din cadrul Serviciului Cadastru imobiliar - edilitar ce a stat la bază.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 194/A din 9 mai 2012 a modificat în parte sentința, în sensul că a fost obligat Primarul Municipiului București să emită dispoziție de restituire prin compensare, pentru terenul identificat conform expertizei efectuată de expert D., situat în București, str. x și nr. 4, evaluat la 919.342 RON, în suprafață de 384,26 mp și să facă propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru diferența de teren, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București, instanța de control judiciar reținând incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) și 10 din Legea nr. 10/2001, precum și faptul că terenul identificat este liber și se află în proprietatea municipalității, neexistând niciun impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu un alt teren, atâta vreme cât acesta și-a manifestat această opțiune.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de Municipiul București, prin Primar General a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelurilor.

S-a reținut de către instanța de recurs nelămurirea situației de fapt sub aspectul modalității de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în discuție, în legătură cu care, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciu de Evidență Domeniul Public și Privat, nu a fost în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcție de reperele actuale din teren.

Tot astfel, fără a contesta prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumție rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluționării notificării formulată de către reclamant, Înalta Curte a constatat că situația de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește susținerea vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate cu România, conform art. 5 al Legii nr. 10/2001, s-a constatat că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât hotărârea instanței de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 346/A din 5 decembrie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și de pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar, împotriva Sentinței nr. 331 din 04.03.2010 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că după pronunțarea hotărârii de către prima instanță, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 165/16.05.2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.

Acest act normativ prevede, în art. 16, că:

"Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege, se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)". În art. 50 legea menționată prevede că: la data intrării în vigoare a acesteia, sintagma "despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România".

Art. 4 din aceeași lege prevede că dispozițiile acesteia "se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C. Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

S-a arătat că dispozițiile Legii nr. 165/16.05.2013, sunt aplicabile raporturilor juridice de drept substanțial aflate în derulare deoarece, pe de o parte, există o dispoziție legală expresă în acest sens, iar pe de altă parte, prin legea menționată se reglementează regimul general al bunurilor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 6 alin. (6) din noul C. civ. care stipulează că "dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".

Aceste aspecte justifică "într-o anumită măsură" susținerea apelantului A., deoarece este posibil ca în anumite situații noua lege, de imediată aplicare, să conțină dispoziții care nu sunt concordante cu ceea ce se dispusese cu putere obligatorie sub imperiul legii vechi de către instanța de recurs care a pronunțat o soluție de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

În speță însă, a mai reținut instanța de apel, problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7.03.2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanța supremă a dispus ca în rejudecare să se suplimenteze probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului.

În speță, s-a reținut că, independent de conținutul adresei Primăriei Municipiului București (care, în anumite privințe, face trimitere la dispozițiile Legii nr. 165/2013) apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013.

Susținerile apelantului, prin Primar General, relativ la suprafața terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii (1100 mp în loc de 1493 mp) nu au fost primite de către instanța de apel, pe considerentul că Înalta Curte a stabilit prin decizia de casare că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată în primul ciclu procesual, în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafață de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menționată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 346 A din 05 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Așa cum s-a arătat, cauza de față a parcurs un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea recursului declarat de Municipiul București prin Primar General, fiind trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei, cantonează limitele rejudecării și enunță, incontestabil, principiile ce trebuie urmate de instanța de trimitere sub aspectul obligativității respectării statuărilor date de instanța de casare asupra unor probleme de drept dezlegate cât și a necesității administrării unor probe.

Soluția consacrată de textul enunțat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar care, nu poate fi conceput în afara unor mijloace procedurale menite a garanta respectarea deciziilor date de instanțele superioare.

Dispozițiile invocate conduc și la concluzia potrivit căreia în privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă pricina are deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia. Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

În speță, prin decizia de casare invocată, instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

S-a stabilit deci, cu putere de lucru judecat, că imobilul teren în suprafață de 384,26 mp situat în București, str. x, poate fi acordat în compensare, cu condiția lămuririi situației juridice a acestuia, impunându-se în acest sens suplimentarea probatoriului.

În acest context, față de prevederile imperative ale art. 315 (1) C. proc. civ., instanța de trimitere avea obligația să respecte limitele casării și, după identificarea sub aspect topografic a terenului în cauză să stabilească dacă acesta se află la dispoziția unității deținătoare și poate - sau nu - fi oferit în compensare.

Nu a fost reținută argumentația instanței de apel în sensul că dezlegările deciziei de casare au vizat "exclusiv" calitatea apelantului de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile în care, așa cum corect s-a arătat prin motivele de recurs, acest aspect nu a format practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenției instanței refuzul entității investite cu soluționarea notificării de a restitui imobilul în natură sau de a acorda un alt teren în compensare deși inițial, s-a probat existența unor suprafețe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege.

În adevăr, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită nu a fost contestată în cauză, chestiunea fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluționare a notificării, în discuție fiind doar întinderea și forma măsurilor reparatorii prin echivalent.

A fost apreciat ca întemeiat și motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, deși, actul normativ a intrat în vigoare ulterior pronunțării unei hotărâri în fond și, respectiv unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare.

S-a reținut că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat totodată, din perspectiva rezolvării conflictului în timp a dispozițiilor procesual civile, că, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție în condițiile în care, reglementarea în discuție nu se aplica în speța unei situații juridice cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul să poată interveni în viitor.

S-a arătat, că, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită cât și dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar. Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 (3) din Constituție.

De altfel, chestiunea compatibilității textului în discuție (art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea fundamentală, a fost tranșată de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției legislative consacrate inițial și reinstaurând prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013, pe lângă compensarea prin puncte și, dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

Așa fiind, recursul a fost admis cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, urmează a se pronunța dacă există posibilitatea atribuirii în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte bunuri sau servicii, aflate la dispoziția unității deținătoare.

În al treilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 157A/3.03.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanții-pârâți Municipiul București prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București.

Instanța de apel a reținut că prin încheierea de ședință din data de 18.12.2014 s-a luat act de renunțarea apelantului reclamant la atribuirea în compensare a terenului în suprafață de 384,26 mp situat în București, str. x și nr. 4, precum și de precizarea că solicită în compensare alte bunuri sau servicii aflate la dispoziția unității deținătoare.

În ceea ce privește apelul reclamantului s-a reținut că acesta privește solicitarea de compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită, ca fiind disponibile și aparținând acesteia.

Din aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a rezultat că legiuitorul a instituit o ordine a măsurilor reparatorii, prima s-a referit la restituirea în natură a imobilelor, cea de-a doua la acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, iar cea de-a treia la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la restituire.

Măsurile reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii, se acordă prin decizia, sau, după caz, dispoziție motivată a entității învestite cu soluționarea notificării, iar despăgubirile bănești se propun a fi acordate prin actul de soluționare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată.

De asemenea, alin. (5) din art. 1 al Legii nr. 10/2001, republicată prevede că primarii sau conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz, serviciile care pot fi acordate prin compensare.

Din tehnica legislativă folosită coroborată cu prevederile art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că unitatea notificată poate oferi prin compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deține.

De asemenea, instanța de apel a arătat că, este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege și să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.

În considerarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a dispozițiilor deciziei de casare și, pentru lămurirea existenței posibilității de atribuire în compensarea terenului solicitat de către reclamant, a unor alte bunuri sau servicii, s-au administrat probatorii cu înscrisuri pentru solicitarea inventarului terenurilor, bunurilor și serviciilor aflate la dispoziția unității deținătoare a imobilului notificat, constând în adrese către următoarele entități administrative:

Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență Domeniul Public și Privat (cu verificare și centralizarea evidențelor și în cadrul primăriilor de sector); Primăria Municipiului București - Comisia pentru identificare și disponibilizarea imobilelor ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014; Administrația Națională pentru Restituirea Proprietăților; Primăria Municipiului București - Comisia de Fond Funciar; Primăria Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Inventarierea Terenurilor; Primăria Municipiului București - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001; Primăria Municipiului București - Direcția Juridic; Comisia de Fond Funciar a Municipiului București constituită la nivelul Instituției prefectului Municipiului București; Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Adresele de solicitare a inventarului au fost reluate la solicitarea apelantului-reclamant prin dispoziții ale încheierilor de ședință din datele de 18.12.2014, 26.02.2015, 30.04.2015, 24.09.2015, iar perioada de administrare a acestui probatoriu a fost una îndelungată, în considerarea principiului aflării adevărului și al rolului activ al instanței.

Urmare a acestor demersuri, care s-au centralizat în solicitarea adresată Primăriei Municipiului București - Comisia pentru identificare și disponibilizarea imobilelor ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014, instanța de apel a constatat că nu a fost încă finalizată lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, la nivelul Municipiului București.

Aceste împrejurări coroborate cu perioada de derulare a cauzei, au determinat instanța a concluziona, în contradicție cu toate demersurile efectuate pentru identificarea listei terenurilor, bunurilor și serviciilor aflate la dispoziția unității deținătoare a imobilului notificat, că în acest moment nu poate fi uzitată o atare modalitate de compensare a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Ca atare, în speță, din întregul probatoriu administrat în cauză nu a rezultat că intimatul-pârât ar deține bunuri ce pot fi oferite în compensare pentru bunul preluat abuziv de la antecesorii reclamantului și care nu poate fi restituit în natură, astfel că apare ca fiind neîntemeiată, solicitarea acestuia de a i se acorda în compensare alte bunuri sau servicii aflate la dispoziția entității notificate.

Pe de altă parte, instanța de apel a arătat că obligația de includere a bunurilor aflate în patrimoniul său, pe o listă de inventar, îi revenea în mod imperativ entității deținătoare, în temeiul art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001 și dispozițiilor Legii nr. 165/2013, însă, dacă reclamantul aprecia că pârâtul a procedat de o manieră abuzivă, atunci când a stabilit că nu deține bunuri sau servicii disponibile ce pot fi acordate ca măsuri reparatorii alternative, trebuia să acționeze în condițiile Legii nr. 554/2004, iar după întocmirea unei liste de bunuri disponibile, să obțină măsura reparatorie solicitată.

S-a reținut că solicitarea de atribuire în natură, prin compensare, a unor terenuri intravilane, naționalizate de la alte persoane, în prezent în patrimoniul intimatului-pârât, astfel cum s-ar putea pretinde în raport de conținutul diverselor situațiilor juridice identificate la nivelul Primăriei Municipiului București, nu este posibilă, deoarece contravine cadrului legal stabilit prin Legea 10/2001, ce nu permite ca fiecare persoană îndreptățită, în măsura în care proprietatea revendicată nu mai poate fi restituită în natură, să-și aleagă un alt imobil, proprietate a autorității locale și să solicite restituirea în compensare a acestuia din urmă.

Prin această practică s-ar ajunge la arbitrariu în domeniul retrocedării proprietăților, s-ar crea posibilitatea constituirii unui drept de proprietate în patrimoniul notificatorilor, asupra unui bun care nu are niciun fel de legătură cu patrimoniul autorilor lor și, foarte ușor la încălcarea drepturilor subiective civile ale altor persoane, care ar putea cere retrocedarea în natură a imobilelor proprietate a antecesorilor lor, aflate în prezent, în domeniul privat al Statului Român sau al autorităților administrative locale.

De altfel, această măsură nici nu este prevăzută de lege și ar constitui și o modalitate de periclitare a siguranței circuitului civil, pentru că ar avea la bază un mod de dobândire al proprietății care s-ar baza pe criterii arbitrare și care este contrară jurisprudenței Curții Europene ale Dreptului Omului cu privire la valorificarea drepturilor subiective civile fără a se aduce atingere altor drepturi subiective civile constituite în favoarea altor titulari, în condiții legale.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a reținut că apelantul reclamant în mod cert are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul abuziv de naționalizare, însă, în măsura în care acest lucru nu este posibil, prin restituirea în natură totală sau parțială a bunului, din motive obiective și de interes public general, cum este cazul în speță, persoana prejudiciată are dreptul la o justă măsură reparatorie prin echivalent, astfel cum a stabilit prima instanță.

Cum soluția primei instanțe este în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1.493 mp, situat în fosta Calea x, instanța de apel a reținut că la acest moment nu se poate considera viabilă o altă alternativă de acordare a reparației cuvenite reclamantului în virtutea Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește apelul pârâtului, ce vizează suprafața terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii de 1100 mp în loc de 1493 mp, instanța de apel a reținut că nu pot fi primite aceste susțineri, deoarece prin prima decizie de casare, Înalta Curte a stabilit că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea ce s-a dat în primul ciclu procesual, în legătură cu întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, acestea vizând întreaga suprafață de 1493 mp teren, iar dezlegarea menționată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

Recursul declarat de reclamant împotriva ultimei decizii din apel a fost admis prin Decizia civilă nr. 541/23.03.2017, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind casată decizia din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Astfel, instanța de recurs a reținut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel a încălcat statuările din deciziile de casare asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe.

Instanța de apel a nesocotit cele două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanța de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare. Astfel, deși instanța de apel a început demersurile pentru administrarea probelor necesare cu un astfel de scop precis, aceasta nu le-a finalizat, deși trebuia și putea să le finalizeze. Cea mai mare parte a adreselor la care face trimitere instanța au fost comunicate către instituții care nu dețineau lista bunurilor care pot fi acordate în compensare. Abia în luna septembrie 2015, a fost identificată Comisia pentru identificare și disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014, iar prin încheierea din data de 24.09.2015, instanța a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către această comisie. Comisia astfel solicitată nu se conformează și nu trimite niciun răspuns pertinent instanței de judecată, cu excepția informației conform căreia "lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă finalizată".

Acesta este motivul pentru care s-a constatat nesocotirea prevederilor art. 172, 175, 108

1

alin. (1) pct. 2 lit. e) și f) C. proc. civ., referitoare la modalitățile procedurale concrete de administrare sub controlul instanței a probatoriului, ordonarea înfățișării înscrisurilor, respectiv amendarea președintelui acestei comisii. S-a reținut că instanța de apel avea obligația să solicite și să obțină de la această comisie, lista, chiar parțială, provizorie, a bunurilor și serviciilor care pot fi acordate în compensare, aceste date sunt înregistrate în actele și evidențele comisiei.

A fost apreciat ca întemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, s-a constatat că prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, " inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului".

Instanța de apel, nesocotind cele deja stabilite de instanța de casare prin două decizii succesive, a reținut considerente contradictorii, în condițiile în care pe de o parte, s-a constatat că "este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie și nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziția motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptățite la restituire" iar, pe de altă parte, că "este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitata în acest sens, astfel că instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege și să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.".

Cu ocazia rejudecării, instanța va avea în vedere și faptul că, în etapa soluționării recursului, recurentul-reclamant a formulat o cerere de suspendare a judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât există o altă pricină pe rolul Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, obiectul acestei cereri fiind obținerea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unității deținătoare, în considerarea dispozițiilor exprese ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte a respins această cerere doar pentru faptul că instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt a cauzei, însă împrejurările învederate de această parte au fost avute în vedere la analiza motivelor de recurs.

În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 604 A din 21 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanții-pârâți Municipiul București prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 331 din 04.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2008.

Ca urmare a deciziilor de casare pronunțate în ciclurile procesuale anterioare de instanța de recurs, instanța de apel a reținut că în cauză, la acest moment, s-au stabilit cu putere de lucru judecat următoarele: calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, iar în cazul lipsei acestora, la măsuri reparatorii sub forma punctelor compensare, în condițiile Legii nr. 165/2013; întinderea suprafeței de teren ca fiind de 1493 mp, cu privire la care reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent;obligația instanței de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului.

Pe de altă parte, cu referire strictă la acordarea unui anumit bun imobil în compensare, indicat de reclamant, s-a reținut că în ciclul procesual anterior, în apel, prin încheierea de ședință de la 18.12.2014 s-a luat act de renunțarea reclamantului la acordarea terenului din str. x, ca urmare a faptului că acesta nu era disponibil, în sensul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește cererea formulată de reclamant în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Tribunalului București, ce a avut ca obiect obligarea municipalității la întocmirea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unității deținătoare pentru a fi acordate în compensare, în considerarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel în rejudecare a luat act de faptul că reclamantul a renunțat la judecata acestei cereri, în acest sens fiind pronunțată Sentința civilă nr. 853/16.06.2017 a Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Ca urmare a deciziei de casare, față de cuprinsul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a administrat probe prin intermediul cărora să identifice bunuri imobile disponibile la nivelul Municipiului București ce ar putea fi acordate în compensare, sens în care a solicitat, începând cu termenul de judecată din 26.06.2017 și până la termenul din 2.04.2018, Comisiei pentru Identificarea și Disponibilizare Imobile care pot fi acordate în compensare conform Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014, lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare, fie și parțială. În urma demersurilor făcute, prin Adresele comunicate instanței de apel nr. 416/31.01.2018, nr. 465/23.02.2018, nr. 545/27.04.2018, Primăria Municipiului București a comunicat faptul că în perioada august 2014 - august 2015 a fost înaintată către comisie o listă cu bunuri spre a fi analizată în vederea disponibilizării, lista fiind însă respinsă. Din august 2015, până în prezent, nu au mai fost identificate alte bunuri ce pot fi acordate în compensare, iar comisia nu s-a mai întrunit decât o singură dată în ședință de lucru. Prin Adresa nr. x/27.04.2018 pârâta a comunicat că nu a existat și nu există o listă cu bunuri ce pot fi acordate în compensare, parțială, provizorie sau într-o altă formă. De asemenea, din probele administrate în apel, concretizate în Deciziile nr. 1130/8.09.2014, nr. 19864/4.01.2018, nr. 20012/6.03.2018, nr. 20013/6.03.2018, 20014/6.03.2018, 20015/6.03.2018, s-a constatat că susținerile reclamantului referitoare la faptul că la nivelul Municipiului București se acordă bunuri imobile în compensare, deși se comunică instanțelor că astfel de bunuri nu sunt disponibile, sunt lipsite de suport probator în condițiile în care toate dispozițiile invocate de reclamant, anterior enumerate, au fost emise numai ca urmare a unor hotărâri judecătorești, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada niciunei dispoziții emise prin care să se acorde în compensare bunuri direct de către unitatea deținătoare, în lipsa unei hotărâri judecătorești.

Instanța de apel a mai reținut că, în ciclul procesual anterior reclamantul nu a mai solicitat acordarea în compensare a terenului din str. x, dată fiind situația juridică a acestuia ce nu permitea o astfel de măsură și, totodată, faptul că reclamantul nu a indicat alte bunuri ce pot fi acordate în compensare.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat că deși reclamantul are dreptul, stabilit cu putere de lucru judecat, la primirea în compensare a unui alt bun imobil pentru bunul imobil preluat abuziv, în lipsa identificării unui astfel de bun, dreptul reclamantului nu își poate atinge finalitatea la acest moment.

Cât privește solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la acordarea unui bun în compensare, în mod generic, fără a identifica acest bun în prezenta cauză, instanța de apel a apreciat-o ca nefondată în condițiile în care obligația stabilită în sarcina pârâtului prin hotărâri judecătorești trebuie să fie susceptibilă de executare silită, ceea ce presupune identificarea corectă și completă a obligației. Or, prin obligarea la acordarea unui bun în compensare fără indicarea lui și fără a exista dovezi cu privire la existența unui astfel de bun, instanța nu ar face altceva decât să pronunțe o hotărâre ce nu poate fi adusă la îndeplinire, ceea ce, în mod evident, nu poate fi primit.

În plus, deși nu este încă publicată în Monitorul Oficial și astfel, încă nu este obligatorie pentru instanțe, instanța de apel în rejudecare a luat act de faptul că prin Decizia nr. 12/14.05.2018 a Înalte Curți de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 22

1

, 22

3

din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 s-a decis că " pot fi acordate în compensare și alte bunuri decât cele menționate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă persoana îndreptățită face dovada caracterului disponibil al acestuia."

Instanța de apel a reținut că în lipsa dovedirii de către reclamant a caracterului disponibil a unui astfel de bun, ce presupune, ca situație premisă, identificarea acestuia, instanțele nu pot obliga unitatea deținătoare la acordarea de bunuri în compensare, fără indicarea lor, motiv pentru care văzând și dispozițiile art. 296 C. proc. civ. apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

În ceea ce privește apelul declarat de pârât, ce vizează suprafața de teren cu privire la care s-a reținut calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, instanța de apel în rejudecare a constatat că, se impun cu putere de lucru judecat deciziile anterioare ale instanței de casare, situație în care și acest apel a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea lui, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, cu obligarea pârâților să emită dispoziție de restituire prin compensare cu bunuri sau servicii aflate la dispoziția unității deținătoare, pentru bunul preluat abuziv teren în suprafață de 1493 mp, situat în fosta str. x, București.

În subsidiar, se solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 și art. 315 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor și art. 26 din Legea nr. 10/2001, precum și a prevederilor art. 172, 175, 108

1

alin. (1) pct. 2 lit. e) și f), art. 108

3

și 108

4

din C. proc. civ. de la 1865, fiind încălcate și dispozițiile instanței de casare asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe.

Reclamantul susține că hotărârea recurată este nelegală în condițiile în care, deși instanța de apel reține existența dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare în ce privește verificarea și identificarea bunurilor ce pot fi acordate în compensare reclamantului, totuși nu au fost efectuate demersuri în acest sens, deși din dispozițiile emise de Primăria municipiului București la 4 ianuarie și 6 martie 2018 rezultă că există bunuri ce pot fi acordate în compensare la nivelul Municipiului București.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că decizia cuprinde motive contradictorii în condițiile în care instanța de apel deși constată că dreptul reclamantului la primirea în compensare a unui alt bun a intrat în puterea lucrului judecat, totuși apreciază că "solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la acordarea unui bun în compensare, în mod generic, fără a identifica acest bun este nefondată întrucât obligația stabilită în sarcina pârâtului trebuie să fie susceptibilă de executare silită, iar obligarea la predarea unui bun în compensare fără indicarea lui și fără a exista dovezi cu privire la existența unui bun, instanța nu ar face altceva decât să pronunțe o hotărâre ce nu poate fi dusă la îndeplinire".

În aceeași idee, se susține încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 146

1

și art. 675 C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea instanței de apel îl lipsește de dreptul ca în viitor să poată obține un bun în compensare în situația în care s-ar identifica un asemenea bun, ceea ce contrazice însuși considerentul instanței de apel prin care i se recunoaște acest drept.

O altă critică de nelegalitate vizează încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. în condițiile în care instanța de apel nu a dat eficiență Deciziei nr. 20/19.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.

Din această perspectivă reclamantul susține că prin refuzul de a dispune obligarea pârâtei la acordarea chiar în mod generic a unor bunuri în compensare, (obligație corelativă dreptului recunoscut cu putere de lucru judecat) instanța de apel practic a refuzat să soluționeze pe fond acțiunea.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a mai arătat că deși instanța de apel reține dispoziția obligatorie a instanței de casare și menționează în cuprinsul deciziei recurate că s-a stabilit cu putere de lucru judecat "obligația instanței de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului", nu respectă, în mod efectiv, această dispoziție.

Astfel, se susține că dispoziția obligatorie a instanței de casare a fost pusă în executare, doar formal, de instanța de apel, în condițiile în care nu a fost finalizată, nu a fost concretizată, nefiind efectuate și nici epuizate toate demersurile prevăzute de lege pentru a se identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că decizia recurată conține motive contradictorii în condițiile în care deși instanța de apel motivează că se poate atinge finalitatea dreptului de a obține bunuri în compensare în viitor, prin identificarea în viitor a unor bunuri, însă, pe de altă parte, reține că nu se poate atinge această finalitate în viitor și de aceea nu poate pronunța o soluție de acordare în compensare a unor bunuri, în mod generic, fără a fi identificate în prezent.

Se învederează că soluția instanței de apel este greșită în condițiile în care se sprijină pe faptul că obligația nu este susceptibilă de executare silită, deoarece nu ar fi identificată corect și complet obligația; că hotărârea nu ar putea fi dusă la îndeplinire fără indicarea bunului și fără a exista dovezi că ar exista astfel de bunuri.

Astfel, se arată că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 instituie o obligație alternativă sui generis a entității învestite cu soluționarea notificări, alegerea/ordinea prestației fiind stabilită prin lege, nefiind la opțiunea exclusivă a creditorului sau debitorului obligației.

Având în vedere că în urma demersurilor efectuate de instanța de apel, nefinalizate, neconcretizate, nu a fost identificat un bun pentru a fi acordat în compensare, reclamantul a arătat că a solicitat instanței de apel să pronunțe o decizie prin care să oblige pârâta, în principal, să-i acorde, în compensare, un alt imobil, echivalent valoric cu imobilul preluat abuziv, și numai în subsidiar în ipoteza în c