ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1921/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1921/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Dispoziția nr. 10166 din 11 aprilie

2008, Primarul General al Municipiului București, în soluționarea notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001 de V.G.C., a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul în

suprafață de 1100 mp din București, Sector 6 - trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 242/1987 - constând în diferența dintre valoarea

încasată și valoarea de piață a nemișcătorului, indexată cu indicele de

inflație.

S-a reținut că

imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, întrucât este

"afectat" integral de Lacul Dâmbovița iar pe de altă parte,

municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în

compensare, pentru a se putea face aplicațiunea art. 26(1) teza 1 din Legea nr.

10/2001, republicată.

La 4 iunie 2008,

persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în

contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București - să oblige

pârâtul a-i restitui în natură, pe vechiul amplasament, imobilul - teren în

suprafață de 1.493 mp - situat în Sector 6 București, expropriat în baza

Decretului nr. 242/1987, iar dacă această măsură reparatorie nu este posibilă,

să i se acorde în compensare, un alt teren echivalent valoric cu cel notificat.

În subsidiar,

reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

potrivit valorii nemișcătorului.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 331

din 4 martie 2010, a admis în parte contestația și în consecință, anulând în

parte dispoziția, l-a obligat pe pârât la emiterea unei dispoziții privind

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de

1.493 mp, situat în Sector 6.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut în esență că reclamantul a făcut dovada faptului

că este moștenitorul legal al autorilor V.N. și M. care, au deținut în

proprietate un teren de 1.493 mp, compus din două suprafețe de - 900 și

respectiv 593 mp - cuprinse în fosta parcelare "Stăvilar Crângași-Ciurel",

conform actelor depuse la dosar.

Ca atare, se arată,

suprafața pentru care se impune a fi "despăgubit" reclamantul este de

1.493 mp iar nu de 1100 mp, teren în legătură cu care s-a probat că a fost

preluat abuziv și face parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform

art. 2 alin. (1) lit. i) din acest act normativ.

Mai reține tribunalul

că, din adresa nr. 23478 din 31 octombrie 2001 emisă de către Primăria

Sectorului 6 București reiese că din terenul de 1493 mp au fost scăzuți 270 mp,

reprezentând ½ stradă, astfel că suprafața de teren impozabilă a rămas

1223 mp, aceeași situație fiind atestată și de înscrisul de la fila 44 dosar.

Cum ultimii proprietari dinainte de expropriere erau V.N. și V.M., iar din

evidențele instituției primăriei nu reiese că ar fi fost vreodată despăgubiți

pentru suprafața menționată ca stradă și nici cu ce titlu a fost preluată, în

condițiile în care toată suprafața de 1493 mp este ocupată de Lacul Dâmbovița,

prima instanță a apreciat că întreaga suprafață a făcut obiectul preluării de

către stat, astfel încât măsurile reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 se

impune a fi acordate în consecință. Mai mult, din adresa nr. 16487/1988 reiese

că imobilul care rezulta din actele de proprietate nr. 37092 din 15 septembrie

1947 și nr. 37093 din 15 septembrie 1947 ale autorilor reclamantului a fost

expropriat în Sector 6, adresa referindu-se așadar la întreg terenul care face

obiectul contractelor menționate.

În ceea ce privește

acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că din adresa nr. 106 din 10

martie 2008 reiese că municipalitatea nu deținea la acel moment terenuri care

ar fi putut fi acordate în compensare, aceeași concluzie fiind susținută și

prin adresa nr. 42070 din 18 ianuarie 2010, care a învederat nefinalizarea procesului

de inventariere. Față de acestea, observând și că niciunul dintre terenurile

propuse de către reclamant nu poate fi atribuit în compensare, tribunalul a

respins aceasta solicitare.

Apelul declarat de

reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă care, prin Decizia nr. 194/A din 9 mai 2012 a modificat în

parte sentința, în sensul că a obligat Primarul Municipiului București să emită

dispoziție de restituire prin compensare, pentru terenul identificat conform

expertizei B., situat în București, str. C. între nr. 6B și nr. 4, Sector 6,

evaluat la 919.342 RON, în suprafață de 384,26 mp și să facă propuneri de

măsuri reparatorii prin echivalent, pentru diferența de teren, în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins totodată,

ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului

București, instanța de control judiciar reținând incidența în cauză a

prevederilor art. 10 alin. (1) și 10 din Legea nr. 10/2001 precum și faptul că

terenul identificat este liber și se află în proprietatea municipalității,

neexistând niciun impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie

soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

compensarea cu un alt teren, atâta vreme cât acesta și-a manifestat această

opțiune.

Recursul declarat

împotriva acestei decizii de Municipiul București - prin Primar General a fost

admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin

Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, a casat hotărârea recurată și a trimis

cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelurilor.

S-a reținut de către

instanța supremă nelămurirea situației de fapt sub aspectul modalității de

acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru

imobilul în discuție, în legătură cu care, Primăria Municipiului București -

Direcția Patrimoniu, Serviciu de Evidență Domeniul Public și Privat, nu a fost

în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcție de

reperele actuale din teren.

Tot astfel, fără a

contesta prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în

compensare, prezumție rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de

bunuri de către recurent altor persoane, în condițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001, ulterior soluționării notificării formulată de către reclamant, Înalta

Curte a constatat că situația de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri

reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză și a făcut aplicațiunea

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește

susținerea vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în

sensul că reclamantul ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate cu România, conform art. 5 al Legii nr. 10/2001, s-a

constatat că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale

deciziei recurate, întrucât hotărârea instanței de apel nu a fost fundamentată

pe astfel de argumente.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 346/A din 5 decembrie

2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și pârâții

Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar,

împotriva Sentinței nr. 331 din 4 martie 2010 dată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de trimitere a reținut că după pronunțarea hotărârii de către

prima instanță, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 165 din 16 mai

2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau

prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului

comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.

Acest act normativ,

prevede în art. 16 că "Cererile de restituire care nu pot fi soluționate

prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege, se

soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care

se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)". În art. 50 legea

menționată prevede că: la data intrării în vigoare a acesteia, sintagma

"despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii

în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de

restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv,

în perioada regimului comunist în România".

Art. 4 din aceeași

lege prevede că dispozițiile acesteia "se aplică cererilor formulate și

depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la

data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor

aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul

Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. Atanasiu și alții

împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Dispozițiile Legii

nr. 165 din 16 mai 2013, se arată, sunt aplicabile raporturilor juridice de

drept substanțial aflate în derulare deoarece, pe de o parte, există o

dispoziție legală expresă în acest sens (articolul redat în alineatul anterior)

iar, pe de altă parte, prin legea menționată se reglementează regimul general

al bunurilor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 6 alin. (6) din noul

C. civ. care stipulează că "dispozițiile legii noi sunt de asemenea

aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior

intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor,

din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din

raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din

raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea

în vigoare a legii noi".

Aceste aspecte

justifică "într-o anumită măsură" susținerea apelantului V.G.C.,

deoarece este posibil ca în anumite situații noua lege, de imediată aplicare,

să conțină dispoziții care nu sunt concordante cu ceea ce se dispusese cu

putere obligatorie sub imperiul legii vechi de către instanța de recurs care a

pronunțat o soluție de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

În speță însă, mai

reține instanța de apel, problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr.

1232 din 7 martie 2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană

îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii

nr. 10/2001. Or, instanța supremă a dispus ca în rejudecare să se suplimenteze

probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite

reclamantului.

În speță, se arată,

independent de conținutul adresei Primăriei Municipiului București (care, în

anumite privințe, face trimitere la dispozițiile Legii nr. 165/2013)

apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce

această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013.

Susținerile

apelantului, prin Primar General, relativ la suprafața terenului pentru care se

acordă măsurile compensatorii (1100 mp în loc de 1493 mp) nu au fost primite de

către instanța de apel, pe considerentul că Înalta Curte a stabilit prin

decizia de casare că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată în

primul ciclu procesual, în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii ce

se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafață de 1493

mp teren, întrucât dezlegarea menționată nu a fost contestată prin recursul

declarat de pârâtul Municipiul București.

În cauză, împotriva

deciziei dată în rejudecarea apelului, a declarat recurs în termen legal,

reclamantul V.G.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar,

critică această hotărâre, după cum urmează:

- au fost depășite

limitele casării întrucât, instanța de apel a reținut în mod greșit că,

problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7 martie 2013,

vizează exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptățită la obținerea de

măsuri reparatorii. Or, susține recurentul, nimeni nici măcar Primăria - nu a

contestat calitatea sa de persoană îndreptățită, acest aspect neformând

obiectul procesului. În discuție s-a pus doar forma și întinderea măsurilor

reparatorii, chestiunea calității reclamantului de persoană îndreptățită fiind

lămurită încă din etapa administrativă de soluționare a notificării.

Înalta Curte a casat

decizia din apel și a trimis cauza spre rejudecare "în exclusivitate"

pentru lămurirea situației juridice a terenului din str. C., acordat în

compensare în primul ciclu procesual.

Ca atare, instanța de

trimitere avea obligația să verifice aspectele semnalate de instanța supremă și

să respecte limitele casării.

Deși răspunsul primit

de la Primărie a fost lămuritor, în sensul că relațiile comunicate anterior

vizează terenul identificat prin expertiza B., în mod nelegal, s-a respins

apelul reclamantului, fiind eliminată varianta acordării bunului în compensare.

Or, Înalta Curte a

stabilit neechivoc, chestiune ce a intrat în puterea lucrului judecat, că bunul

poate fi acordat în compensare, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu

condiția lămuririi situației juridice a acestuia.

- decizia dată în

apel conține motive contradictorii; în dezvoltarea acestei critici,

recurentul-reclamant reiterează aceleași argumente ca cele expuse în susținerea

primului motiv de recurs, referitoare la statuările instanței supreme cu

privire la necesitatea lămuririi situației de fapt și la confuzia făcută de

instanța de trimitere care a reținut greșit asupra chestiunilor care au primit

o dezlegare, obligatorie potrivit art. 315(1) C. proc. civ. de la 1865, ce se

referă la aplicabilitatea art. 26 din Legea nr. 10/2001 și respectiv la

posibilitatea acordării de bunuri în compensare.

- decizia atacată a

fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 165/2013, a art. 6 alin. (6) C. civ.

precum și cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

Astfel, se arată,

Legea nr. 165/2013, a intrat în vigoare ulterior pronunțării unei hotărâri în

fond și respectiv deciziei de casare, obligatorie în rejudecare și nu era

aplicabilă cauzei, în considerarea art. 15(2) din legea fundamentală care

statuează că legea dispune numai pentru viitor și nu are caracter retroactiv.

- decizia recurată

este pronunțată cu încălcarea principiului constituțional al separării

puterilor în stat, în condițiile în care un act normativ nu poate modifica sau

afecta o hotărâre judecătorească pronunțată anterior intrării sale în vigoare.

Or, instanța de apel,

și-a limitat de bună-voie atribuțiile și competențele garantate de Constituție,

prin aplicarea Legii nr. 165/2013, creând premisa modificării unor soluții ale

instanțelor de judecată, urmare adoptării unor acte normative ulterioare.

Art. 4 din Legea nr.

165/2013, este neconstituțional întrucât încalcă principiul separării puterilor

în stat, în măsura în care se referă și la procesele în care s-a pronunțat deja

o soluție la fond și, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a pronunțat și o

decizie de casare cu trimitere spre rejudecare.

Recursul se privește

ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed:

Așa cum s-a arătat,

cauza de față a parcurs un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 1232 din 7

martie 2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în

soluționarea recursului declarat de Municipiul București prin Primar General,

fiind trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei, cantonează

limitele rejudecării și enunță, incontestabil, principiile ce trebuie urmate de

instanța de trimitere sub aspectul obligativității respectării statuărilor date

de instanța de casare asupra unor probleme de drept dezlegate cât și a

necesității administrării unor alte probe.

Soluția consacrată de

textul enunțat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar care, nu poate

fi conceput în afara unor mijloace procedurale menite a garanta respectarea

deciziilor date de instanțele superioare.

Dispozițiile invocate

conduc și la concluzia potrivit căreia în privința problemelor de fapt,

instanța care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea

stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia.

Tot astfel, limitele

rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

În speță, prin

decizia de casare invocată, instanța supremă a stabilit, fără echivoc,

îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile

reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001,

inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând

asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării

corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituirii în

natură a imobilului.

S-a stabilit deci, cu

putere de lucru judecat, că nemișcătorul în discuție - teren în suprafață de

384,26 mp situat în București, Sector 6, str. C., între nr. 6B și nr. 4 - poate

fi acordat în compensare, cu condiția lămuririi situației juridice a acestuia,

indicându-se în acest sens suplimentarea probatoriului.

În acest context,

față de prevederile imperative ale art. 315 (1) C. proc. civ., instanța de

trimitere avea obligația să respecte limitele casării și, după identificarea

sub aspect topografic a terenului în cauză să stabilească dacă acesta se află

la dispoziția unității deținătoare și poate - sau nu - fi oferit în compensare.

Nu poate fi reținută,

în ansamblul datelor cauzei, argumentația instanței de trimitere în sensul că

dezlegările deciziei de casare au vizat "exclusiv" calitatea apelantului

de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile în

care, așa cum corect se arată prin motivele de recurs, acest aspect nu a format

practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenției instanței refuzul

entității investite cu soluționarea notificării de a restitui imobilul în

natură sau de a acorda un alt teren în compensare deși inițial, s-a probat

existența unor suprafețe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri

reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege.

În adevăr, calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită nu a fost contestată în cauză,

chestiunea fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluționare a

notificării, în discuție fiind doar întinderea și forma măsurilor reparatorii

prin echivalent.

Este întemeiat și

motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr.

165/2013, la cauza dedusă judecății deși, actul normativ a intrat în vigoare

ulterior pronunțării unei hotărâri în fond și respectiv unei decizii de casare

cu trimitere spre rejudecare.

Se impune a reaminti

statuarea instanței de rejudecare, în sensul că reclamantului nu îi mai poate

fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie

"nu mai este posibilă" conform noii reglementări care prevede doar

compensarea prin puncte. Se face, în acest sens, trimitere la dispozițiile art.

4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 368/2013.

Abordarea instanței

de control judiciar este greșită, chiar în contextul cadrului normativ existent

la data pronunțării hotărârii atacate, din perspectiva principiilor dreptului

la un proces echitabil și a egalității armelor, consacrate de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care nu se poate

aprecia că ingerința puterii legiuitoare în administrarea justiției, prin

adoptarea unui act normativ care influențează soluția unui litigiu aflat pe

rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, a corespuns unor motive

imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenție.

Se poate concluziona

că, dându-se eficiență noii reglementări - intrată în vigoare chiar în cursul

derulării litigiului - aceasta s-a constituit într-un obstacol în dreptul

reclamantului de acces efectiv la o instanță, fiind un element de

imprevizibilitate ce a atins chiar substanța acestui drept cât timp, noua lege,

a suprimat categoria de măsuri reparatorii solicitată de reclamant (compensarea

imobilului ce a făcut obiectul notificării cu un alt teren, echivalent ca

valoare), soluționând practic fondul litigiului, ce avea ca obiect acordarea

acestei măsuri reparatorii, fiind împiedicată astfel examinarea pe fond a

contestației.

Este de remarcat că,

la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv

actual care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin

echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în care,

restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Se constată totodată,

din perspectiva rezolvării conflictului în timp a dispozițiilor procesual

civile, că procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul

neretroactivității legii, consacrat de art. 15(2) din Constituție în condițiile

în care, reglementarea în discuție nu se aplica în speță unei situații juridice

cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia

legiuitorul să poată interveni în viitor.

Astfel, așa cum s-a

arătat, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului

judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită cât

și dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin

echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în

vigoare la data inițierii demersului judiciar.

Ca atare, aplicarea

retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu

consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității

armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 (3)

din Constituție.

De altfel, chestiunea

compatibilității textului în discuție [art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1

alin. (2) din Legea nr. 165/2013] cu legea fundamentală, a fost tranșată de

Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr. 210

din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției legislative

consacrate inițial și reinstaurând (prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea

și completarea Legii nr. 165/2013) pe lângă compensarea prin puncte și dreptul

persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu

bunuri oferite în echivalent.

S-a reținut de către

instanța de contencios constituțional, că modificările legislative care s-au

succedat au generat mai mult decât "divergențe de interpretare a textelor

legale" ci chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situații

identice, ceea ce demonstrează caracterul "arbitrar" și

"imprevizibil" al normelor adoptate de legiuitor, de natură să

afecteze în mod grav principiul securității raporturilor juridice, ca

dimensiune fundamentală a statului de drept.

Mai mult, se arată,

modificările legislative survenite au generat discriminări sub aspectul

tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situații identice,

simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de

către entitățile investite, neputându-se constitui în argumente care să

justifice în mod obiectiv și rezonabil aplicarea unui tratament juridic

diferit, persoanelor îndreptățite la măsura reparatorie a compensării cu un alt

bun oferit în echivalent.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării deciziei

atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care,

în limitele deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, urmează a se

pronunța dacă există posibilitatea atribuirii în compensare a terenului

solicitat de către reclamant ori a unor alte bunuri sau servicii, aflate la

dispoziția unității deținătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul V.G.C. împotriva Deciziei civile nr. 346 A din 05

decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV