ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1921/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Dispoziția nr. 10166 din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului București, în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de V.G.C., a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul în suprafață de 1100 mp din București, Sector 6 - trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 242/1987 - constând în diferența dintre valoarea încasată și valoarea de piață a nemișcătorului, indexată cu indicele de inflație. S-a reținut că imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, întrucât este "afectat" integral de Lacul Dâmbovița iar pe de altă parte, municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, pentru a se putea face aplicațiunea art. 26(1) teza 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

La 4 iunie 2008, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București - să oblige pârâtul a-i restitui în natură, pe vechiul amplasament, imobilul - teren în suprafață de 1.493 mp - situat în Sector 6 București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, iar dacă această măsură reparatorie nu este posibilă, să i se acorde în compensare, un alt teren echivalent valoric cu cel notificat. În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit valorii nemișcătorului.

Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 331 din 4 martie 2010, a admis în parte contestația și în consecință, anulând în parte dispoziția, l-a obligat pe pârât la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1.493 mp, situat în Sector 6. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut în esență că reclamantul a făcut dovada faptului că este moștenitorul legal al autorilor V.N. și M. care, au deținut în proprietate un teren de 1.493 mp, compus din două suprafețe de - 900 și respectiv 593 mp - cuprinse în fosta parcelare "Stăvilar Crângași-Ciurel", conform actelor depuse la dosar.

Ca atare, se arată, suprafața pentru care se impune a fi "despăgubit" reclamantul este de 1.493 mp iar nu de 1100 mp, teren în legătură cu care s-a probat că a fost preluat abuziv și face parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din acest act normativ. Mai reține tribunalul că, din adresa nr. 23478 din 31 octombrie 2001 emisă de către Primăria Sectorului 6 București reiese că din terenul de 1493 mp au fost scăzuți 270 mp, reprezentând ½ stradă, astfel că suprafața de teren impozabilă a rămas 1223 mp, aceeași situație fiind atestată și de înscrisul de la fila 44 dosar. Cum ultimii proprietari dinainte de expropriere erau V.N.

și V.M., iar din evidențele instituției primăriei nu reiese că ar fi fost vreodată despăgubiți pentru suprafața menționată ca stradă și nici cu ce titlu a fost preluată, în condițiile în care toată suprafața de 1493 mp este ocupată de Lacul Dâmbovița, prima instanță a apreciat că întreaga suprafață a făcut obiectul preluării de către stat, astfel încât măsurile reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 se impune a fi acordate în consecință. Mai mult, din adresa nr. 16487/1988 reiese că imobilul care rezulta din actele de proprietate nr. 37092 din 15 septembrie 1947 și nr. 37093 din 15 septembrie 1947 ale autorilor reclamantului a fost expropriat în Sector 6, adresa referindu-se așadar la întreg terenul care face obiectul contractelor menționate.

În ceea ce privește acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că din adresa nr. 106 din 10 martie 2008 reiese că municipalitatea nu deținea la acel moment terenuri care ar fi putut fi acordate în compensare, aceeași concluzie fiind susținută și prin adresa nr. 42070 din 18 ianuarie 2010, care a învederat nefinalizarea procesului de inventariere. Față de acestea, observând și că niciunul dintre terenurile propuse de către reclamant nu poate fi atribuit în compensare, tribunalul a respins aceasta solicitare.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă care, prin Decizia nr. 194/A din 9 mai 2012 a modificat în parte sentința, în sensul că a obligat Primarul Municipiului București să emită dispoziție de restituire prin compensare, pentru terenul identificat conform expertizei B., situat în București, str. C. între nr. 6B și nr. 4, Sector 6, evaluat la 919.342 RON, în suprafață de 384,26 mp și să facă propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru diferența de teren, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins totodată, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București, instanța de control judiciar reținând incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) și 10 din Legea nr. 10/2001 precum și faptul că terenul identificat este liber și se află în proprietatea municipalității, neexistând niciun impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu un alt teren, atâta vreme cât acesta și-a manifestat această opțiune. Recursul declarat împotriva acestei decizii de Municipiul București - prin Primar General a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelurilor.

S-a reținut de către instanța supremă nelămurirea situației de fapt sub aspectul modalității de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în discuție, în legătură cu care, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciu de Evidență Domeniul Public și Privat, nu a fost în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcție de reperele actuale din teren. Tot astfel, fără a contesta prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumție rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluționării notificării formulată de către reclamant, Înalta Curte a constatat că situația de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză și a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. Cât privește susținerea vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate cu România, conform art. 5 al Legii nr. 10/2001, s-a constatat că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât hotărârea instanței de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 346/A din 5 decembrie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar, împotriva Sentinței nr. 331 din 4 martie 2010 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut că după pronunțarea hotărârii de către prima instanță, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.

Acest act normativ, prevede în art. 16 că "Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege, se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)". În art. 50 legea menționată prevede că: la data intrării în vigoare a acesteia, sintagma "despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România". Art. 4 din aceeași lege prevede că dispozițiile acesteia "se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României,

la data intrării în vigoare a prezentei legi". Dispozițiile Legii nr. 165 din 16 mai 2013, se arată, sunt aplicabile raporturilor juridice de drept substanțial aflate în derulare deoarece, pe de o parte, există o dispoziție legală expresă în acest sens (articolul redat în alineatul anterior) iar, pe de altă parte, prin legea menționată se reglementează regimul general al bunurilor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 6 alin. (6) din noul C. civ.

care stipulează că "dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi". Aceste aspecte justifică "într-o anumită măsură" susținerea apelantului V.G.C., deoarece este posibil ca în anumite situații noua lege, de imediată aplicare, să conțină dispoziții care nu sunt concordante cu ceea ce se dispusese cu putere obligatorie sub imperiul legii vechi de către instanța de recurs care a pronunțat o soluție de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

În speță însă, mai reține instanța de apel, problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7 martie 2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanța supremă a dispus ca în rejudecare să se suplimenteze probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului. În speță, se arată, independent de conținutul adresei Primăriei Municipiului București (care, în anumite privințe, face trimitere la dispozițiile Legii nr. 165/2013) apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013.

Susținerile apelantului, prin Primar General, relativ la suprafața terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii (1100 mp în loc de 1493 mp) nu au fost primite de către instanța de apel, pe considerentul că Înalta Curte a stabilit prin decizia de casare că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată în primul ciclu procesual, în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafață de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menționată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București. În cauză, împotriva deciziei dată în rejudecarea apelului, a declarat recurs în termen legal, reclamantul V.G.C.

care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică această hotărâre, după cum urmează: - au fost depășite limitele casării întrucât, instanța de apel a reținut în mod greșit că, problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7 martie 2013, vizează exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii. Or, susține recurentul, nimeni nici măcar Primăria - nu a contestat calitatea sa de persoană îndreptățită, acest aspect neformând obiectul procesului. În discuție s-a pus doar forma și întinderea măsurilor reparatorii, chestiunea calității reclamantului de persoană îndreptățită fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluționare a notificării.

Înalta Curte a casat decizia din apel și a trimis cauza spre rejudecare "în exclusivitate" pentru lămurirea situației juridice a terenului din str. C., acordat în compensare în primul ciclu procesual. Ca atare, instanța de trimitere avea obligația să verifice aspectele semnalate de instanța supremă și să respecte limitele casării. Deși răspunsul primit de la Primărie a fost lămuritor, în sensul că relațiile comunicate anterior vizează terenul identificat prin expertiza B., în mod nelegal, s-a respins apelul reclamantului, fiind eliminată varianta acordării bunului în compensare. Or, Înalta Curte a stabilit neechivoc, chestiune ce a intrat în puterea lucrului judecat, că bunul poate fi acordat în compensare, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu condiția lămuririi situației juridice a acestuia.

- decizia dată în apel conține motive contradictorii; în dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant reiterează aceleași argumente ca cele expuse în susținerea primului motiv de recurs, referitoare la statuările instanței supreme cu privire la necesitatea lămuririi situației de fapt și la confuzia făcută de instanța de trimitere care a reținut greșit asupra chestiunilor care au primit o dezlegare, obligatorie potrivit art. 315(1) C. proc. civ. de la 1865, ce se referă la aplicabilitatea art. 26 din Legea nr. 10/2001 și respectiv la posibilitatea acordării de bunuri în compensare. - decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 165/2013, a art. 6 alin. (6) C. civ. precum și cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Astfel, se arată, Legea nr. 165/2013, a intrat în vigoare ulterior pronunțării unei hotărâri în fond și respectiv deciziei de casare, obligatorie în rejudecare și nu era aplicabilă cauzei, în considerarea art. 15(2) din legea fundamentală care statuează că legea dispune numai pentru viitor și nu are caracter retroactiv. - decizia recurată este pronunțată cu încălcarea principiului constituțional al separării puterilor în stat, în condițiile în care un act normativ nu poate modifica sau afecta o hotărâre judecătorească pronunțată anterior intrării sale în vigoare. Or, instanța de apel, și-a limitat de bună-voie atribuțiile și competențele garantate de Constituție, prin aplicarea Legii nr. 165/2013, creând premisa modificării unor soluții ale instanțelor de judecată, urmare adoptării unor acte normative ulterioare.

Art. 4 din Legea nr. 165/2013, este neconstituțional întrucât încalcă principiul separării puterilor în stat, în măsura în care se referă și la procesele în care s-a pronunțat deja o soluție la fond și, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a pronunțat și o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed: Așa cum s-a arătat, cauza de față a parcurs un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea recursului declarat de Municipiul București prin Primar General, fiind trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei, cantonează limitele rejudecării și enunță, incontestabil, principiile ce trebuie urmate de instanța de trimitere sub aspectul obligativității respectării statuărilor date de instanța de casare asupra unor probleme de drept dezlegate cât și a necesității administrării unor alte probe. Soluția consacrată de textul enunțat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar care, nu poate fi conceput în afara unor mijloace procedurale menite a garanta respectarea deciziilor date de instanțele superioare. Dispozițiile invocate conduc și la concluzia potrivit căreia în privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia.

Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea. În speță, prin decizia de casare invocată, instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanței de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziții, în contextul imposibilității restituirii în natură a imobilului. S-a stabilit deci, cu putere de lucru judecat, că nemișcătorul în discuție - teren în suprafață de 384,26 mp situat în București, Sector 6, str. C., între nr. 6B și nr. 4 - poate fi acordat în compensare, cu condiția lămuririi situației juridice a acestuia, indicându-se în acest sens suplimentarea probatoriului.

În acest context, față de prevederile imperative ale art. 315 (1) C. proc. civ., instanța de trimitere avea obligația să respecte limitele casării și, după identificarea sub aspect topografic a terenului în cauză să stabilească dacă acesta se află la dispoziția unității deținătoare și poate - sau nu - fi oferit în compensare.

Nu poate fi reținută, în ansamblul datelor cauzei, argumentația instanței de trimitere în sensul că dezlegările deciziei de casare au vizat "exclusiv" calitatea apelantului de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile în care, așa cum corect se arată prin motivele de recurs, acest aspect nu a format practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenției instanței refuzul entității investite cu soluționarea notificării de a restitui imobilul în natură sau de a acorda un alt teren în compensare deși inițial, s-a probat existența unor suprafețe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege. În adevăr, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită nu a fost contestată în cauză, chestiunea fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluționare a notificării, în discuție fiind doar întinderea și forma măsurilor reparatorii prin echivalent.

Este întemeiat și motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, la cauza dedusă judecății deși, actul normativ a intrat în vigoare ulterior pronunțării unei hotărâri în fond și respectiv unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare. Se impune a reaminti statuarea instanței de rejudecare, în sensul că reclamantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie "nu mai este posibilă" conform noii reglementări care prevede doar compensarea prin puncte. Se face, în acest sens, trimitere la dispozițiile art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 368/2013.

Abordarea instanței de control judiciar este greșită, chiar în contextul cadrului normativ existent la data pronunțării hotărârii atacate, din perspectiva principiilor dreptului la un proces echitabil și a egalității armelor, consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care nu se poate aprecia că ingerința puterii legiuitoare în administrarea justiției, prin adoptarea unui act normativ care influențează soluția unui litigiu aflat pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, a corespuns unor motive imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenție.

Se poate concluziona că, dându-se eficiență noii reglementări - intrată în vigoare chiar în cursul derulării litigiului - aceasta s-a constituit într-un obstacol în dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanță, fiind un element de imprevizibilitate ce a atins chiar substanța acestui drept cât timp, noua lege, a suprimat categoria de măsuri reparatorii solicitată de reclamant (compensarea imobilului ce a făcut obiectul notificării cu un alt teren, echivalent ca valoare), soluționând practic fondul litigiului, ce avea ca obiect acordarea acestei măsuri reparatorii, fiind împiedicată astfel examinarea pe fond a contestației.

Este de remarcat că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Se constată totodată, din perspectiva rezolvării conflictului în timp a dispozițiilor procesual civile, că procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15(2) din Constituție în condițiile în care, reglementarea în discuție nu se aplica în speță unei situații juridice cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul să poată interveni în viitor.

Astfel, așa cum s-a arătat, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită cât și dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar. Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 (3) din Constituție.

De altfel, chestiunea compatibilității textului în discuție [art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013] cu legea fundamentală, a fost tranșată de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției legislative consacrate inițial și reinstaurând (prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013) pe lângă compensarea prin puncte și dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

S-a reținut de către instanța de contencios constituțional, că modificările legislative care s-au succedat au generat mai mult decât "divergențe de interpretare a textelor legale" ci chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situații identice, ceea ce demonstrează caracterul "arbitrar" și "imprevizibil" al normelor adoptate de legiuitor, de natură să afecteze în mod grav principiul securității raporturilor juridice, ca dimensiune fundamentală a statului de drept. Mai mult, se arată, modificările legislative survenite au generat discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situații identice, simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către entitățile investite, neputându-se constitui în argumente care să justifice în mod obiectiv și rezonabil aplicarea unui tratament juridic diferit, persoanelor îndreptățite la măsura reparatorie a compensării cu un alt bun oferit în echivalent.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, în limitele deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, urmează a se pronunța dacă există posibilitatea atribuirii în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte bunuri sau servicii, aflate la dispoziția unității deținătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul V.G.C. împotriva Deciziei civile nr. 346 A din 05 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2014. Procesat de GGC - GV