ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1267/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 04.06.2008, reclamantul A. a chemat în judecată Municipiului București prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

Prin sentința civilă nr. 331 din 04 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, contestația formulată; a anulat, în parte, Dispoziția nr. 10166/11.04.2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul in suprafață de 1493 m.p., situat in fosta Calea x - 276, sector 6 și a respins celelalte solicitări ale contestatorului, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

B. și C. au deținut în proprietate un teren în suprafață de 1493 mp (două parcele de 900 mp, respectiv de 593 mp., din parcelarea Stavilar Crângași Ciurel), conform actelor de proprietate depuse la dosar. Reclamantul este moștenitorul acestora, astfel cum reiese din certificatele de moștenitor nr. x/1989 și nr. y/1988.

Prin Decretul nr. 242/1987, a fost trecut în proprietatea statului terenul în suprafață de 1100 mp, situat în Calea x, București, proprietatea lui B..

Prin dispoziția nr. x/11.04.2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1100 mp., motivat de împrejurarea că terenul este afectat integral de Lacul Dâmbovița.

Astfel cum a reieșit din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză, întregul amplasament al terenului în suprafață de 1493 mp, potrivit actelor de proprietate ale reclamantului, este afectat de Lacul Dâmbovița, astfel încât, în mod corect, prin dispoziția contestată nu s-a dispus restituirea în natură a terenului.

Din adresa nr. x/31.10.2001 emisă de Primăria Sectorului 6 București a reieșit că, din terenul de 1493 mp, au fost scăzuți 270 mp., reprezentând 1/2 stradă, astfel că suprafața de teren impozabilă a rămas la 1223 mp. Cum ultimii proprietari, înainte de expropriere, erau B. si C., iar din evidentele primăriei nu a reieșit că ar fi fost vreodată despăgubiți pentru suprafața menționată, tribunalul a apreciat că întreaga suprafață a făcut obiectul preluării de către stat.

În ceea ce privește acordarea unui teren în compensare, s-a constatat, din adresa nr. x/10.03.2008, că municipalitatea nu deține terenuri care pot fi acordate în compensare, aceeași concluzie fiind susținută și prin adresa nr. x/18.01.2010, care învederează că nu s-a finalizat procesul de inventariere. Prin urmare, prima instanță a respins solicitarea reclamantului de acordare a unui alt teren în compensare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General al Municipiului București și reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 194A din 09 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul București și a admis apelul formulat de reclamant; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat Primăria Municipiului București la emiterea unei dispoziții prin compensare, pentru terenul identificat, conform expertizei D., în str. x B și nr. 4, evaluat la 919. 342 RON, având o suprafață de 384,26 mp și la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că terenul expropriat din Calea x - 277 în suprafață de 1493 mp are o valoare mai mare (821.150 euro, respectiv 3.572.002 RON la un curs de 4,35 RON/euro).

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a făcut dovada că autorii săi, B. și C. au achiziționat, prin două acte de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x/15.09.1947 și nr. y/15.09.1947, două parcele de teren în suprafață de 900 m.p., respectiv de 593 mp din parcelarea Stăvilar - Crângași - Ciurel.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru amenajarea râului Dâmbovița, printre care și terenul reclamantului.

Din probele administrate a rezultat că întregul teren ce face obiectul celor două acte de vânzare - cumpărare a fost expropriat prin decretul de expropriere de la autorii reclamantului. Prin urmare, măsurile reparatorii nu pot fi limitate doar la suprafața înscrisă în actul de preluare, așa cum a susținut pârâtul Municipiului București, prin apelul formulat

În ceea ce privește apelul reclamantului, prin care se solicită acordarea unui teren în compensare, curtea de apel a reținut că, deși Primăria Municipiului București a comunicat că nu are posibilitatea atribuirii în compensare a unor terenuri sau servicii în condițiile art. (1) alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost finalizată operațiunea de inventariere a acestor bunuri, reclamantul a făcut dovada că, în alte situații, primăria a acordat terenuri în compensare.

Prin probele administrate, s-a dovedit existența unui teren liber, în str. x B și nr. 4 sector 6 București, în suprafață de 384,26 mp, evaluat la suma de 919.342 RON. Pentru acest teren nu există notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în evidențele fiscale figurează ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6.

Din modul de redactare al art. 10 alin. (10) din Legea 10/2001, rezultă că persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent are un drept de opțiune între diferite tipuri de măsuri reparatorii ce pot fi acordate potrivit dispozițiilor legii, iar în speță reclamantul a optat pentru atribuirea unui teren în compensare în echivalent valoric.

Curtea de apel a apreciat că, atâta timp cât terenul identificat este liber, aflându-se în proprietatea Municipiului București, iar, în alte cazuri, pârâtul a acordat deja măsuri în compensare, nu există nici un impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în compensare cu un alt teren.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Municipiul București - prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 194A din 09 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelurilor.

S-a reținut de către instanța de recurs nelămurirea situației de fapt sub aspectul modalității de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în discuție, în legătură cu care, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciu de Evidență Domeniul Public și Privat, nu a fost în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcție de reperele actuale din teren.

Tot astfel, fără a contesta prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumție rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluționării notificării formulată de către reclamant, Înalta Curte a constatat că situația de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește susținerea vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate cu România, conform art. 5 al Legii nr. 10/2001, s-a constatat că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât hotărârea instanței de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 346/A din 5 decembrie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și de pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar, împotriva sentinței nr. 331 din 04.03.2010 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel a reținut că după pronunțarea hotărârii de către prima instanță, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 165/16.05.2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, aplicabilă conform art. 4 și cererii de față, care prevede, în art. 16, că:

"Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege, se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)".

A mai reținut instanța de apel, că problemele de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 1232 din 7.03.2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanța supremă a dispus ca, în rejudecare, să se suplimenteze probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului.

În speță, s-a reținut că, independent de conținutul adresei Primăriei Municipiului București (care, în anumite privințe, face trimitere la dispozițiile Legii nr. 165/2013) apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013.

Susținerile apelantului, prin Primar General, relativ la suprafața terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii (1100 mp în loc de 1493 mp) nu au fost primite de către instanța de apel, pe considerentul că Înalta Curte a stabilit prin decizia de casare că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată în primul ciclu procesual, în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafață de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menționată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, iar, prin decizia nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 346 A din 05 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut că, față de prevederile imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere avea obligația să respecte limitele casării și, după identificarea sub aspect topografic a terenului situat în str. x și nr. 4, să stabilească dacă acesta se află la dispoziția unității deținătoare și poate - sau nu - fi oferit în compensare.

Nu a fost reținută argumentația instanței de apel în sensul că dezlegările deciziei de casare au vizat "exclusiv" calitatea apelantului de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile în care, așa cum corect s-a arătat prin motivele de recurs, acest aspect nu a format practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenției instanței refuzul entității investite cu soluționarea notificării de a restitui imobilul în natură sau de a acorda un alt teren în compensare, deși, inițial, s-a probat existența unor suprafețe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege.

A fost apreciat ca întemeiat și motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 165/2013. S-a reținut că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea și modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situația în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat totodată, din perspectiva rezolvării conflictului în timp a dispozițiilor procesual civile, că, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție în condițiile în care, reglementarea în discuție nu se aplica în speța unei situații juridice cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul să poată interveni în viitor.

S-a arătat, că, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită cât și dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar. Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituție.

De altfel, chestiunea compatibilității textului în discuție (art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea fundamentală, a fost tranșată de Curtea Constituțională prin deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 și nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluției legislative consacrate inițial și reinstaurând prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013, pe lângă compensarea prin puncte și, dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

Prin decizia civilă nr. 157A din 3 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanții-pârâți Municipiul București prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București.

Instanța de apel a reținut că, prin încheierea de ședință din data de 18.12.2014, s-a luat act de renunțarea apelantului reclamant la atribuirea în compensare a terenului în suprafață de 384,26 mp situat în București, str. x și nr. 4, precum și de precizarea că solicită în compensare alte bunuri sau servicii aflate la dispoziția unității deținătoare.

În ceea ce privește apelul reclamantului s-a reținut că acesta privește solicitarea de compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită, ca fiind disponibile și aparținând acesteia.

În considerarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a dispozițiilor deciziei de casare și, pentru lămurirea existenței posibilității de atribuire în compensarea terenului solicitat de către reclamant, s-au administrat probatorii cu înscrisuri pentru solicitarea inventarului terenurilor, bunurilor și serviciilor aflate la dispoziția unității deținătoare a imobilului notificat, constând în adrese către o serie de entități administrative.

Urmare a acestor demersuri, care s-au centralizat în solicitarea adresată Primăriei Municipiului București - Comisia pentru identificare și disponibilizarea imobilelor ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014, instanța de apel a constatat că nu a fost încă finalizată lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, la nivelul Municipiului București, situație față de care instanța a concluzionat că în acest moment nu poate fi uzitată o atare modalitate de compensare a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Pe de altă parte, instanța de apel a arătat că obligația de includere a bunurilor aflate în patrimoniul său, pe o listă de inventar, îi revenea în mod imperativ entității deținătoare, în temeiul art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001 și dispozițiilor Legii nr. 165/2013, însă, dacă reclamantul aprecia că pârâtul a procedat de o manieră abuzivă, atunci când a stabilit că nu deține bunuri sau servicii disponibile ce pot fi acordate ca măsuri reparatorii alternative, trebuia să acționeze în condițiile Legii nr. 554/2004, iar după întocmirea unei liste de bunuri disponibile, să obțină măsura reparatorie solicitată.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a reținut că apelantul reclamant în mod cert are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul abuziv de naționalizare, însă, în măsura în care acest lucru nu este posibil, prin restituirea în natură totală sau parțială a bunului, din motive obiective și de interes public general, cum este cazul în speță, persoana prejudiciată are dreptul la o justă măsură reparatorie prin echivalent, astfel cum a stabilit prima instanță.

În ceea ce privește apelul pârâtului, ce vizează suprafața terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii de 1100 mp în loc de 1493 mp, instanța de apel a reținut că nu pot fi primite aceste susțineri, deoarece prin prima decizie de casare, Înalta Curte a stabilit că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea ce s-a dat în primul ciclu procesual, în legătură cu întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, acestea vizând întreaga suprafață de 1493 mp teren, iar dezlegarea menționată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

Recursul declarat de reclamant împotriva ultimei decizii din apel a fost admis prin decizia civilă nr. 541 din 23 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind casată decizia din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut că decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța de apel a încălcat statuările din deciziile de casare asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe.

Instanța de apel a nesocotit cele două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanța de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare. Astfel, deși instanța de apel a început demersurile pentru administrarea probelor necesare cu un astfel de scop precis, aceasta nu le-a finalizat, deși trebuia și putea să le finalizeze. Cea mai mare parte a adreselor la care face trimitere instanța au fost comunicate către instituții care nu dețineau lista bunurilor care pot fi acordate în compensare. Abia în luna septembrie 2015, a fost identificată Comisia pentru identificare și disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 și H.G. nr. 89/2014, iar prin încheierea din data de 24.09.2015, instanța a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către această comisie. Comisia astfel solicitată nu se conformează și nu trimite niciun răspuns pertinent instanței de judecată, cu excepția informației conform căreia "lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă finalizată".

Acesta este motivul pentru care s-a constatat nesocotirea prevederilor art. 172, 175, 108/1 alin. (1) pct. 2 lit. e) și f) C. proc. civ., referitoare la modalitățile procedurale concrete de administrare sub controlul instanței a probatoriului, ordonarea înfățișării înscrisurilor, respectiv amendarea președintelui acestei comisii. S-a reținut că instanța de apel avea obligația să solicite și să obțină de la această comisie, lista, chiar parțială, provizorie, a bunurilor și serviciilor care pot fi acordate în compensare, aceste date sunt înregistrate în actele și evidențele comisiei.

A fost apreciat ca întemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptățirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel, nesocotind cele deja stabilite de instanța de casare prin două decizii succesive, a reținut considerente contradictorii, în condițiile în care pe de o parte, s-a constatat că "este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie..." dar că "este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitata în acest sens..."

Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere și faptul că, în etapa soluționării recursului, recurentul-reclamant a formulat o cerere de suspendare a judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât există o altă pricină pe rolul Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, obiectul acestei cereri fiind obținerea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unității deținătoare, în considerarea dispozițiilor exprese ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte a respins această cerere doar pentru faptul că instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt a cauzei, însă împrejurările învederate de această parte au fost avute în vedere la analiza motivelor de recurs.

În rejudecare, după casare, prin decizia nr. 604 A din 21 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant și de apelanții-pârâți Municipiul București prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 331 din 04.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2008.

În ceea ce privește cererea formulată de reclamant în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Tribunalului București, ce a avut ca obiect obligarea municipalității la întocmirea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unității deținătoare pentru a fi acordate în compensare, în considerarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel în rejudecare a luat act de faptul că reclamantul a renunțat la judecata acestei cereri, în acest sens fiind pronunțată sentința civilă nr. 853/16.06.2017 a Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Instanța de apel a administrat probe prin intermediul cărora să identifice bunuri imobile disponibile la nivelul Municipiului București ce ar putea fi acordate în compensare și a constatat că, deși reclamantul are dreptul, stabilit cu putere de lucru judecat, la primirea în compensare a unui alt bun imobil pentru bunul imobil preluat abuziv, în lipsa identificării unui astfel de bun, dreptul reclamantului nu își poate atinge finalitatea la acest moment.

Cât privește solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la acordarea unui bun în compensare, în mod generic, fără a identifica acest bun în prezenta cauză, instanța de apel a apreciat-o ca nefondată nefiind susceptibilă de executare silită.

În plus, deși nu este încă publicată în Monitorul Oficial și astfel, încă nu este obligatorie pentru instanțe, instanța de apel în rejudecare a luat act de faptul că prin Decizia nr. 12/14.05.2018 a Înalte Curți de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 s-a decis că " pot fi acordate în compensare și alte bunuri decât cele menționate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă persoana îndreptățită face dovada caracterului disponibil al acestuia."

Instanța de apel a reținut că, în lipsa dovedirii de către reclamant a caracterului disponibil a unui astfel de bun, ce presupune, ca situație premisă, identificarea acestuia, instanțele nu pot obliga unitatea deținătoare la acordarea de bunuri în compensare, fără indicarea lor, motiv pentru care văzând și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

În ceea ce privește apelul declarat de pârât, ce vizează suprafața de teren cu privire la care s-a reținut calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, instanța de apel, în rejudecare, a constatat că, se impun cu putere de lucru judecat deciziile anterioare ale instanței de casare, situație în care și acest apel a fost respins, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 541 din 23 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a casat decizia civilă nr. 157 din 3 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe.

S-a reținut astfel că, instanța de apel a nesocotit două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanța de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare în condițiile în care au fost publicate două decizii obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 25/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 912/14.9.2016 și Decizia nr. 12/2018 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.5.2018.

Prin urmare, atât în respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, dar și în respectarea dispozițiilor obligatorii ale deciziilor enunțate, instanța de apel în rejudecare avea obligația de a efectua toate demersurile legale în vederea identificării unor imobile, cu atât mai mult cu cât categoriile de bunuri care pot fi oferite în compensare sunt prevăzute expres în Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin H.G. nr. 401/2013 și completate prin H.G. nr. 89/2014.

S-a stabilit că, în rejudecare, instanța de apel trebuie să aibă în vedere atât recomandările din decizia de casare, precum și dispozițiile obligatorii ale potrivit cărora "se pot acorda în compensare și alte bunuri decât cele menționate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptățită face dovada caracterului disponibil al acestora", sens în care au fost administrate probe.

Prin decizia civilă nr. 1460 A din 9 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 331 din data de 04.03.2010 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2008.

A admis apelul declarat de reclamantul A. și continuat de moștenitorii acestuia, Vizireanu Dragoș B., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 331 din data de 04.03.2010 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2008.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că:

A dispus acordarea în favoarea reclamanților, în compensare, drept măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în București, Calea x, compus din teren în suprafață de 1493 mp, identificat și evaluat prin expertiza întocmită de doamna expert H., a terenului în suprafață de 486,70 mp situat în București, B-dul x FN, care face parte din terenul în suprafață totală de 3349 mp, cu număr cadastral x, astfel cum a fost evaluat prin expertiza efectuată de doamna expert H. și identificat prin expertiza topo-cadastrală efectuată de domnul expert ing. I..

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că, în ciclurile procesuale anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii (în condițiile în care acest aspect stabilit de emitentul dispoziției nu a fost contestat), întinderea suprafeței de teren, ca fiind de 1493 mp, cu privire la care reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent; dreptul reclamantului la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar.

În fiecare ciclu procesual instanța de casare a stabilit obligația instanței de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului.

Instanța de apel a reținut incidența dezlegărilor obligatorii date Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 25/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 912/14.9.2016 și Decizia nr. 12/14.05.2018, pronunțată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.

În urma corespondenței desfășurate, Municipiul București a identificat trei imobile eligibile pentru acordare în compensare, aprobate unanim de Comisia specială. Reclamantul a optat pentru evaluarea a două terenuri situate pe strada x nr. 90A și Bulevardul x, ambele incluse în domeniul privat al municipiului.

Prin încheierea de ședință din 30.09.2021 s-a dispus notarea litigiului de față în CF ale celor două imobile, iar indisponibilizarea a fost confirmată.

Tot atunci au fost solicitate informații cu privire la situația juridică a celor două terenuri, respectiv dacă au fost înregistrate notificări în baza Legii nr. 10/2001, cereri de re/constituire în baza Legii nr. 18/1991 ori alte litigii cu privire la aceste imobile, răspunsul fiind negativ, fila x și 281.

A fost efectuată o expertiză care a evaluat cele trei terenuri potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia, în ceea ce privește terenul în suprafață de 1493 mp, situat în fosta str. x, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziția 726, iar celelalte două terenuri potrivit categoriei de folosință actuale, toate în raport de valorile stabilite în Grila notarială aferentă anului 2021. Expertiza a fost efectuată de doamna expert H., raportul de expertiză fiind atașat la filele x. Părțile nu au formulat obiecțiuni cu privire la concluziile expertizei.

Reclamantul a optat pentru acordarea în compensare a unei suprafețe echivalente valoric cu terenul preluat, din suprafața de teren situat în Bdul. x FN, având în vedere că terenul din str. x are o valoare mult inferioară terenului preluat.

Reclamantul A. a decedat la 10.07.2022, iar conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 145/17.08.2022, calitatea sa procesuală a fost preluată de moștenitorii indicați în certificat, în persoana domnilor F. și Vizireanu Dragoș-B. și a doamnei G..

Curtea a stabilit că terenul din Bulevardul x, deși contestat de pârât ca fiind afectat de utilități publice, este disponibil pentru compensare, întrucât nu există mențiuni legale în acest sens. Expertiza a determinat valoarea terenului expropriat la 430.398,30 euro, din care s-au scăzut despăgubirile încasate anterior (655,40 euro), rezultând o valoare compensatorie de 429.742,90 euro. Pe baza acestei sume, s-a stabilit echivalentul de 486,68 mp din terenul situat pe Bulevardul x.

Curtea a apreciat că evaluarea trebuie să aibă în vedere valoarea terenului liber și nu pe aceea corespunzătoare terenului neconstruibil, deoarece în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 15.09.1947, este specificată suprafața construibilă din întreaga suprafață de teren dobândită, în conformitate cu Regulamentul de Construcții al Cadastrului PMB.

Pentru delimitarea suprafeței echivalente de teren a fost efectuată o expertiză topo-cadastrală. Expertului topograf desemnat, dnul. I., i s-a solicitat să stabilească vecinătățile întregului teren situat în B-dul x, FN, cu număr cadastral x, în suprafață de 3349 mp, să indice dacă zona este constituită din punct de vedere urbanistic și dacă este afectată de utilități publice; să delimiteze prin puncte de inflexiune topografică și schiță o suprafața de teren de 486,68 mp din terenul situat în B-dul x, FN, sector 3 în așa fel încât să se respecte normele referitoare la urbanism cu privire la deschiderea la stradă, să nu fie afectate de utilități publice și să nu impieteze asupra folosinței imobilelor învecinate, în general să nu afecteze ansamblul urbanistic din zonă. Totodată, alegerea suprafeței să prezinte cel mai mic impact asupra suprafeței care va rămâne în proprietatea pârâtei și despre care a afirmate de-a lungul procesului că urmează să fie transformată în parcare publică la sol.

Apelanții F. și G. au arătat că Planul Urbanistic General al Municipiului București interzice construirea în zona centrală pe terenuri mai mici de 800 mp, însă Curtea a considerat că acest aspect nu prezintă relevanță în cadrul procesual obiectiv din litigiul pendinte pentru că terenul situat în Bd. x oferit în compensare ca urmare a solicitării reclamantului este disponibil din perspectiva criteriilor de restituire în natură stabilite de legile de reparație.

Împotriva deciziei civile nr. 1460 A din 9 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții F. și G..

Prin cererea de recurs, reclamanții au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs subsumat pct. 6) al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții au susținut că, în ceea ce privește evaluarea și caracteristicile terenului acordat în compensare, considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii.

Astfel, au învederat că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că evaluarea imobilului trebuie să aibă în vedere valoarea terenului liber (construibil și fără a fi afectat de utilități publice) și nu pe aceea corespunzătoare terenului neconstruibil. Pe de altă parte, au învederat că, fără să clarifice situația urbanistică a terenului acordat în compensare, construibil sau neconstruibil, și, fără să țină seama de faptul că Planul Urbanistic General al Municipiului București interzice construirea în zona centrală pe terenuri mai mici de 800 mp, a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță.

Aceste considerente contradictorii fac dovada nelegalității sub acest aspect a hotărârii atacate, în condițiile în care, pe de o parte, s-a constatat necesitatea clarificării urbanistice a terenului în cauză, construibil sau neconstruibil, iar, pe de altă parte, s-a apreciat ca fiind nerelevantă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 165/2013 și a Normelor de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 401/2013 și completate prin H.G. nr. 89/2014 cu privire la stabilirea echivalentului valoric al bunurilor.

Au menționat că, având în vedere spiritul și litera legii, decisivă în ceea ce privește compensarea este în intenția legiuitorului asigurarea echivalenței valorice între bunul care nu mai poate fi restituit în natură și cel oferit în compensare. Rezultă că același teren dacă este neconstruibil, reprezintă valoric doar 0,6 din terenul construibil.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că a verificat echivalența valorică având în vedere toate caracteristicile relevante ale terenului oferit în compensare potrivit grilei notariale aplicabile.

Intimatul-reclamant Vizireanu Dragoș-B. a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de apel.

În combaterea recursului, intimatul-reclamant a arătat că, la termenul din 23 iunie 2022, defunctul reclamant a solicitat acordarea în compensare a unei parcele din terenul în suprafață de 3300 mp situat în bdul. x, de aproximativ 4600 mp, prin dezmembrarea acestui lot, iar instanța de apel, în urma expertizei efectuate, a concluzionat că acest imobil corespunde criteriilor legale și este disponibil pentru compensare.

Totodată, a învederat că instanța de apel, în momentul în care a efectuat evaluarea valorică a imobilului a procedat corect și legal raportându-se la valoarea unui teren construibil, întrucât imobilul oferit în compensare are categoria de folosință-curți, iar existența unei limitări de natură urbanistică nu este de natură să schimbe categoria de folosință a acestuia. A subliniat, de asemenea, că evaluarea terenului se raportează exclusiv la categoria de folosință a terenului, iar nu la posibilitatea construirii pe teren în raport de fiecare plan urbanistic general sau zonal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor de recurs și a apărărilor formulate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Preliminar, se impune precizarea că în cauză sunt incidente prevederile C. proc. civ. de la 1865, având în vedere că recursul este declarat împotriva unei hotărâri pronunțate într-un proces început înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 25 alin. (1), ca și prevederile art. 27 din Legea nr. 134/2010.

Drept urmare, în ceea ce privește criticile formulate, deși subsumate de recurenți motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le analiza prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, având în vedere că se impută instanței de apel, în esență, o motivare bazată pe considerente contradictorii și o aplicare greșită a Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 165/2013 și a Normelor de aplicare ale legii aprobate prin H.G. nr. 401/2013 și completate prin H.G. nr. 89/2014 cu privire la măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent valoric.

Sintetizând situația de fapt din cauză, Înalta Curte constată că, prin Dispoziția nr. 10166 din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului București, în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de A., a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul în suprafață de 1100 mp din București, Calea x, Sector 6 - trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 242/1987 - constând în diferența dintre valoarea încasată și valoarea de piață a nemișcătorului, indexată cu indicele de inflație. S-a reținut că imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, întrucât este "afectat" integral de Lacul Dâmbovița, iar, pe de altă parte, municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor art. 26 (1) teza 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

La 4 iunie 2008, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței, în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București - să oblige pârâtul a-i restitui în natură, pe vechiul amplasament, imobilul - teren în suprafață de 1.493 mp - situat în fosta str. x, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, iar dacă această măsură reparatorie nu este posibilă, să i se acorde în compensare, un alt teren echivalent valoric cu cel notificat. În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit valorii imobilului.

Prima instanță a admis, în parte, contestația și, în consecință, anulând în parte dispoziția, l-a obligat pe pârât la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 1.493 mp, situat în fosta Calea x.

Pe parcursul a cinci cicluri procesuale, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, întinderea suprafeței de teren ca fiind de 1493 mp, cu privire la care reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent; dreptul reclamantului la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data inițierii demersului judiciar.

În fiecare ciclu procesual, instanța de casare a stabilit obligația instanței de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului.

În cel de-al cincilea ciclu procesual, din cele trei imobile care au fost propuse de Direcția de Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, reclamantul a optat pentru acordarea în compensare a unei suprafețe echivalente valoric cu terenul preluat, din suprafața de teren de 3349 mp, situat în bdul. x, aflat în domeniul privat al municipiului București.

Reclamantul A. a decedat la 10.07.2022, iar conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 145/17.08.2022, calitatea sa procesuală a fost preluată de moștenitorii indicați în certificat, F., Vizireanu Dragoș B. și G..

Prin decizia atacată, după administrarea și evaluarea probatoriului, instanța de apel, verificând echivalența valorică, având în vedere toate caracteristicile relevante ale terenului oferit în compensare, potrivit grilei notariale aplicabile, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general; a admis apelul declarat de reclamant; a schimbat, în parte, sentința apelată și a dispus acordarea, în favoarea reclamanților moștenitori ai defunctului A., în compensare, drept măsură reparatorie în echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în București, Calea x, compus din teren în suprafață de 1493 mp, identificat și evaluat prin expertiza întocmită de doamna expert H., a terenului în suprafață de 486,70 mp situat în București, B-dul x FN, care face parte din terenul în suprafață totală de 3349 mp, cu număr cadastral x, astfel cum a fost evaluat prin expertiza efectuată de doamna expert H. și identificat prin expertiza topo-cadastrală efectuată de domnul expert ing. I..

Raționamentul și soluția instanței de apel au fost criticate de recurenții-reclamanți, aceștia susținând, pe de o parte, că argumentele instanței de apel sunt contradictorii, iar, pe de altă parte, că instanța a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente în speță.

Cele două critici de nelegalitate, deși subsumate unor ipoteze diferite, respectiv pct. 7 și pct. 9 ale art. 304 din C. proc. civ. de la 1865, vor fi analizate în mod unitar, având în vedere că ele converg către aceeași premisă esențială, anume faptul că, la evaluarea echivalenței valorice a bunurilor, instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze la valoarea unui teren neconstruibil, și nu la valoarea unui teren construibil, având în vedere că Planul Urbanistic General al Municipiului București interzice edificarea de construcții pe terenuri cu suprafața mai mică de 800 mp în zona vizată.

Prealabil, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raționamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză.

Ceea ce critică recurenții este împrejurarea că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că evaluarea imobilului trebuie să aibă în vedere valoarea terenului liber (construibil și fără a fi afectat de utilități publice) și nu pe aceea corespunzătoare terenului neconstruibil. Pe de altă parte, au învederat că, fără să clarifice situația urbanistică a terenului acordat în compensare, construibil sau neconstruibil, și, fără să țină seama de faptul că Planul Urbanistic General al Municipiului București interzice construirea în zona centrală pe terenuri mai mici de 800 mp, a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță.

Însă, verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus în mod clar și logic raționamentul său, arătând că, în conformitate cu normele aplicabile, evaluarea se face prin raportare la categoria de folosință a terenului (în speță, "curți-construcții"), iar nu la eventualele restricții urbanistice punctuale, care nu schimbă această încadrare. Nu rezultă din cuprinsul deciziei atacate vreo contradicție între considerentele sale, ci dimpotrivă, acestea se completează și se susțin reciproc, exprimând o judecată coerentă cu privire la aplicarea dispozițiilor legale incidente.

În evaluarea realizată, instanța de apel s-a raportat exclusiv la categoria de folosință a terenului acordat în compensare, urmărind criteriile de evaluare prevăzute de Legea nr. 10/2001, de Legea nr. 165/2013 și de Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, respectiv de art. 22

1

alin. (1) și (3) din H.G. nr. 401/2013, care impun ca bunul oferit în compensare să fie echivalent valoric cu bunul preluat abuziv, să fie în circuitul civil și liber de sarcini.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, "În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. (...)."

Conform art. 22

1

alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România prevede faptul că "… măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, se aplică de către entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr