ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 04 iunie 2008, reclamantul V.G.C. a chemat în judecată Municipiului București prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: 1. În principal: anularea Dispoziției nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București și obligarea Primarului General al Municipiului București să restituie în natură, pe vechiul amplasament, imobilul teren în suprafață de 1493 mp, situat în fosta str… sector 6, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziția 726. În situația în care nu este posibilă restituirea în natură pe vechiul amplasament, se solicită obligarea Primarului General al Municipiului București să restituie, în compensare, un alt teren, echivalent valoric cu imobilul expropriat.

2. În subsidiar: anularea Dispoziției nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București și obligarea Primarul General al Municipiului București să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 1493 mp, situat în fosta str… sector 6, București, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziția 726. Prin Sentința civilă nr. 331 din 04 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte contestația formulată, a anulat în parte Dispoziția nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1493 mp, situat în sector 6 și a respins celelalte solicitări ale contestatorului, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: V.N. și V.M. au deținut în proprietate un teren în suprafață de 1493 mp (două parcele de 900 mp, respectiv de 593 mp., din parcelarea Stavilar - Crângași - Ciurel), conform actelor de proprietate depuse la dosar. Reclamantul este moștenitorul acestora, astfel cum reiese din certificatele de moștenitor. Prin Decretul nr. 242/1987, a fost trecut în proprietatea statului terenul în suprafață de 1100 mp, situat sector 6, București, proprietatea lui V.N. Prin Dispoziția nr. 10166 din 11 aprilie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1100 mp, motivat de împrejurarea că terenul este afectat integral de Lacul Dâmbovița.

Astfel cum a reieșit din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză, întregul amplasament al terenului în suprafață de 1493 mp, potrivit actelor de proprietate ale reclamantului, este afectat de Lacul Dâmbovița, astfel încât, în mod corect, prin dispoziția contestată nu s-a dispus restituirea în natură a terenului. Din Adresa din 31 octombrie 2001 emisă de Primăria Sectorului 6 București a reieșit că, din terenul de 1493 mp, au fost scăzuți 270 mp, reprezentând 1/2 stradă, astfel că suprafața de teren impozabilă a rămas 1223 mp. Cum ultimii proprietari înainte de expropriere erau V.N. și V.M., iar din evidențele primăriei nu a reieșit că ar fi fost vreodată despăgubiți pentru suprafața menționată ca stradă și nici cu ce titlu a fost preluată, în condițiile în care toată suprafața de 1493 mp este ocupată de Lacul Dâmbovița, tribunalul a apreciat că întreaga suprafață a făcut obiectul preluării de către stat.

În ceea ce privește acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că, din Adresa din 10 martie 2008, a reieșit că municipalitatea nu deține terenuri care pot fi acordate în compensare, aceeași concluzie fiind susținută și prin Adresa din 18 ianuarie 2010, care învederează că nu s-a finalizat procesul de inventariere. Prin urmare, prima instanță a respins solicitarea reclamantului de acordare a unui alt teren în compensare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General al Municipiului București și reclamantul V.G.C.

Prin Decizia civilă nr. 194A din 09 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul București și a admis apelul formulat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat Primăria Municipiului București la emiterea unei dispoziții prin compensare, pentru terenul identificat, conform expertizei B., în str… , evaluat la 919.342 RON, având o suprafață de 384,26 mp și la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că terenul expropriat din ..., în suprafață de 1493 mp, are o valoare mai mare (821.150 euro, respectiv 3.572.002 RON la un curs de 4,35 lei/euro).

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul a făcut dovada că autorii săi, V.N. și V.M. au achiziționat prin două acte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 15 septembrie 1947 și nr. y din 15 septembrie 1947, două parcele de teren în suprafață de 900 mp, respectiv de 593 mp din parcelarea Stăvilar - Crângași - Ciurel. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru amenajarea râului Dâmbovița, printre care și terenul autorului reclamantului. Din probele administrate a rezultat că întregul teren ce face obiectul celor două acte de vânzare-cumpărare a fost expropriat prin decretul de expropriere de la autorii reclamantului.

Prin urmare, măsurile reparatorii nu pot fi limitate doar la suprafața înscrisă în actul de preluare, așa cum a susținut pârâtul Municipiului București, prin apelul formulat. În ceea ce privește apelul reclamantului, prin care se solicită acordarea unui teren în compensare, Curtea de Apel a reținut că, deși Primăria Municipiului București a comunicat că nu are posibilitatea atribuirii în compensare a unor terenuri sau servicii în condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost finalizată operațiunea de inventariere a acestor bunuri, reclamantul a făcut dovada că, în alte situații, primăria a acordat terenuri în compensare. Prin probele administrate, s-a dovedit existența unui teren liber, în str… sector 6 București, în suprafață de 384,26 mp evaluat la suma de 919.342 RON.

Pentru acest teren nu există notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în evidențele fiscale figurează ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6. Din modul de redactare al art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, rezultă că persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent are un drept de opțiune între diferite tipuri de măsuri reparatorii ce pot fi acordate potrivit dispozițiilor legii, iar în speță reclamantul a optat pentru atribuirea unui teren în compensare în echivalent valoric. Curtea de Apel a apreciat că, atâta timp cât terenul identificat este liber, aflându-se în proprietatea Municipiului București, iar în alte cazuri pârâtul a acordat deja măsuri în compensare, nu există nici un impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în compensare cu un alt teren.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs Municipiul București prin Primarul General. Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici: La dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză, în sensul art. 10.1 și 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Primăria Municipiului București a depus probe indubitabile în sensul că nu sunt bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare. Totodată noțiunea de „bun disponibil" în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune complexă, ce semnifică faptul că bunul nu este necesar instituției respective.

Se susține că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate uneia dintre aceste măsuri. Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, rezultă că legiuitorul a lăsat la aprecierea exclusivă a entității învestite cu soluționarea notificării oportunitatea de a oferi bunurile ori serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat. Recurentul mai arată că nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Este necontestat în cauză că autorii reclamantului, V.N. și V.M., au dobândit, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 15 septembrie 1947 și nr. y din 15 septembrie 1947, două parcele de teren în suprafață de 900 mp, respectiv de 593 mp, din parcelarea Stăvilar - Crângași - Ciurel și că, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru amenajarea râului Dâmbovița, printre care și terenul autorilor reclamantului. Nu s-a contestat, de asemenea, împrejurarea că regimul juridic al imobilului în litigiu este cel reglementat de Legea nr. 10/2001 și nici calitatea reclamantului, succesor al foștilor proprietari, de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile acestui act normativ.

A intrat, totodată, în putere de lucru judecat, dezlegarea dată de instanța de apel în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafață de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menționată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul București. Recursul formulat a vizat natura măsurilor reparatorii la care este îndreptățit reclamantul, fiind necontestat în cauză că imobilul ce a aparținut autorilor săi nu poate fi restituit în natură pe vechiul amplasament.

În condițiile în care restituirea în natură nu este posibilă, prin Dispoziția nr. 10166 din 11 aprilie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre valoarea încasată și valoarea de piață indexată cu indicele de inflație, iar prin decizia recurată, Curtea de Apel a dispus atribuirea unui teren în compensare, respectiv a celui situat în București, str… sector 6 și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de valoare între terenul ce a aparținut autorilor reclamantului și cel atribuit în compensare, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Nu este fondată critica formulată prin motivele de recurs vizând greșita aplicare a prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul competenței instanței de a verifica îndeplinirea de către unitatea deținătoare a obligației de atribuire în compensare a unor bunuri sau servicii, ca măsură reparatorie, în situațiile în care astfel de bunuri sau servicii există la dispoziție unității deținătoare. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În condițiile Legii nr. 10/2001, procedura administrativă poate fi urmată de o procedură judiciară prin care, persoana care se pretinde îndreptățită, învestește instanța de judecată cu verificarea legalității măsurilor cuprinse în decizia sau dispoziția emisă de unitatea notificată. Controlul de legalitate pe care instanța de judecată îl exercită, vizează tocmai respectarea de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, a normelor legale aplicabile. De aceea, dacă constată că dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege nu au fost respectate cu ocazia soluționării notificării, în cadrul controlului de legalitate efectuat, instanța este îndreptățită să oblige entitatea notificată la respectarea dispozițiilor menționate, inclusiv prin admiterea solicitării persoanei îndreptățite de a beneficia de restituirea în natură a anumitor imobile.

Prin urmare, susținerea recurentului în sensul că stabilirea calității de bunuri sau servicii care pot fi atribuite în compensare nu este un atribut al instanței de judecată, ci al unității deținătoare, nu poate fi primită, instanța de apel făcând o corectă interpretare, din această perspectivă, a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește măsura dispusă de instanța de apel, de acordare în compensare a terenului situat în București, str… sector 6, Înalta Curte reține următoarele: Curtea de Apel a considerat că acest teren, în suprafață de 384,26 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, ar putea fi atribuit în compensare reclamantului, deoarece din probele administrate a rezultat că pentru acest teren nu există o notificare formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, iar în evidențele fiscale, pentru terenul respectiv figurează ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6. Înalta Curte apreciază însă că, sub aspectul modalități de acordare a măsurilor reparatorii dispuse - atribuirea terenului menționat în compensare -, instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că, pentru terenul menționat nu figurează înregistrată vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și faptul că, pentru acest teren, în evidențele fiscale apare ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6. În ceea ce privește primul argument - lipsa unei notificări pentru terenul situat în str… sectorul 6 - Înalta Curte constată că prin Adresa din 26 ianuarie 2011, OCPI comunică, la solicitarea Curții de Apel, faptul că pentru imobilul-teren situat în București str… , nu s-au găsit înregistrări. Prin urmare, nu rezultă că, prin adresa menționată s-ar fi probat că terenul atribuit în compensare, situat în ... nu face obiectul vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, din cuprinsul acestui înscris nerezultând identitatea între terenul atribuit de instanță și cel pentru care s-au furnizat relațiile menționate.

În plus, din cuprinsul Adresei din 11 februarie 2011 a Municipiului București - Consiliul Local Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, ar rezulta că imobilul care a purtat anterior nr. 4 - 6 pe ..., poartă în prezent nr. 6 pe aceeași stradă. În consecință, nu se poate susține că, în relațiile furnizate, instituția care a răspuns solicitărilor instanței, a avut în vedere terenul atribuit de instanță în compensare, câtă vreme nicăieri în cuprinsul adreselor menționate nu se face referire expresă la terenul din ... între nr. 6B și nr. 4, și cât timp rezultă diferențe de numerotare cadastrală a imobilelor de pe această stradă.

Mai mult, prin Adresa din 19 aprilie 2011, Primăria Municipiului București - Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări, Legea nr. 10/2001 comunică că pentru imobilul situat în strada ..., fără a preciza ce număr, ci doar că este fosta strada ... nr. 6, sector 6, există înregistrată o notificare, nesoluționată. În privința celui de-al doilea argument - al titularului evidențelor fiscale, Înalta Curte reține următoarele: Prin Adresa din 11 februarie 2011 a Municipiului București - Consiliul Local sector 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale se comunică istoricul de rol fiscal pentru imobilul situat în str… nr. 4, pentru cel situat în str… nr. 6 și pentru cel din str… nr. 6B.

În cuprinsul înscrisului menționat nu se face referire la istoricul de rol fiscal al imobilului situat în str… între nr. 6B și nr. 4. La fel, prin Adresa din 09 decembrie 2010, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciu Evidență Domeniu Public Privat comunică faptul că la nivelul anului 1992, pe adresa poștală strada ... nr. 4 - 6, sector 6, figura înregistrat titular de rol fiscal pe suprafața de 605,5 mp.

Este adevărat că, prin Adresa din 22 aprilie 2011, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciu Evidență Domeniul Public și Privat menționează Consiliul Popular sector 6 ca posesor de parcelă, dar specifică că este vorba despre parcelele 6B și 6C de pe strada ..., iar nu despre terenul situat între nr. 6B și nr. 4. Că această instituție nu a fost în măsură să furnizeze date despre terenul situat în str… între nr. 6B și nr. 4 o dovedește și Adresa din 20 februarie 2012, prin care solicită instanței să-i transmită un raport de expertiză care să identifice terenul în cauză, în funcție de reperele actuale din teren, deoarece raportul înaintat, efectuat de expert M.O. nu cuprinde și un plan topografic.

Instanța de apel nu a dat curs solicitării, nemaifiind depuse la dosar alte date furnizate de această instituție. În consecință, Înalta Curte constată că ambele argumente avute în vedere de instanța de apel pentru a dispune atribuirea în compensare a terenului în suprafață de 384,26 mp, situat în str… între nr. 6 B și nr. 4, sector 6 nu sunt susținute, în mod indubitabil, prin probele administrate în cauză. Fără a contesta prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumție rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluționării notificării formulate de reclamant, Înalta Curte constată că situația de fapt sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii nu a fost pe deplin lămurită în cauză, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. În ceea ce privește susținerile vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul a primit despăgubiri, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanței de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente. Or, cerințele art. 302 1 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unor critici de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei recurate, la dispozițiile legale aplicate de instanță, cu precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste prevederi legale.

Cât timp instanța de apel nu și-a întemeiat decizia pronunțată pe dispozițiile legale invocate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu învestesc, în mod legal, instanța de recurs cu analiza lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul Municipiul București - prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 194A din 9 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași Curți de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 martie 2013. Procesat de GGC - N