ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 04 iunie 2008, reclamantul V.G.C.

a chemat în judecată Municipiului București prin Primarul General și a

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

anularea Dispoziției nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al

Municipiului București și obligarea Primarului General al Municipiului

București să restituie în natură, pe vechiul amplasament, imobilul teren în

suprafață de 1493 mp, situat în fosta str. ... sector 6, București, expropriat

în baza Decretului nr. 242/1987, poziția 726. În situația în care nu este

posibilă restituirea în natură pe vechiul amplasament, se solicită obligarea

Primarului General al Municipiului București să restituie, în compensare, un

alt teren, echivalent valoric cu imobilul expropriat.

anularea Dispoziției nr. 10166 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al

Municipiului București și obligarea Primarul General al Municipiului București

să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de

1493 mp, situat în fosta str. ... sector 6, București, expropriat în baza

Decretului nr. 242/1987, poziția 726.

Prin Sentința civilă

nr. 331 din 04 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte contestația formulată, a anulat în parte Dispoziția nr. 10166

din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, a

obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 1493 mp, situat în

sector 6 și a respins celelalte solicitări ale contestatorului, ca

neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

V.N. și V.M. au

deținut în proprietate un teren în suprafață de 1493 mp (două parcele de 900

mp, respectiv de 593 mp., din parcelarea Stavilar - Crângași - Ciurel), conform

actelor de proprietate depuse la dosar. Reclamantul este moștenitorul acestora,

astfel cum reiese din certificatele de moștenitor.

Prin Decretul nr.

242/1987, a fost trecut în proprietatea statului terenul în suprafață de 1100

mp, situat sector 6, București, proprietatea lui V.N.

Prin Dispoziția nr.

10166 din 11 aprilie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului București,

s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în

suprafață de 1100 mp, motivat de împrejurarea că terenul este afectat integral

de Lacul Dâmbovița.

Astfel cum a reieșit

din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză, întregul

amplasament al terenului în suprafață de 1493 mp, potrivit actelor de

proprietate ale reclamantului, este afectat de Lacul Dâmbovița, astfel încât,

în mod corect, prin dispoziția contestată nu s-a dispus restituirea în natură a

terenului.

Din Adresa din 31

octombrie 2001 emisă de Primăria Sectorului 6 București a reieșit că, din

terenul de 1493 mp, au fost scăzuți 270 mp, reprezentând 1/2 stradă, astfel că

suprafața de teren impozabilă a rămas 1223 mp. Cum ultimii proprietari înainte

de expropriere erau V.N. și V.M., iar din evidențele primăriei nu a reieșit că

ar fi fost vreodată despăgubiți pentru suprafața menționată ca stradă și nici

cu ce titlu a fost preluată, în condițiile în care toată suprafața de 1493 mp

este ocupată de Lacul Dâmbovița, tribunalul a apreciat că întreaga suprafață a

făcut obiectul preluării de către stat.

În ceea ce privește

acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că, din Adresa din 10 martie

2008, a reieșit că municipalitatea nu deține terenuri care pot fi acordate în

compensare, aceeași concluzie fiind susținută și prin Adresa din 18 ianuarie

2010, care învederează că nu s-a finalizat procesul de inventariere. Prin

urmare, prima instanță a respins solicitarea reclamantului de acordare a unui

alt teren în compensare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General al

Municipiului București și reclamantul V.G.C.

Prin Decizia civilă

nr. 194A din 09 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul București și a admis apelul

formulat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

obligat Primăria Municipiului București la emiterea unei dispoziții prin

compensare, pentru terenul identificat, conform expertizei B., în str. ...,

evaluat la 919.342 RON, având o suprafață de 384,26 mp și la propunerea de

măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că terenul expropriat din

..., în suprafață de 1493 mp, are o valoare mai mare (821.150 euro, respectiv

3.572.002 RON la un curs de 4,35 lei/euro).

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a făcut

dovada că autorii săi, V.N. și V.M. au achiziționat prin două acte de

vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 15 septembrie 1947 și nr. y din

15 septembrie 1947, două parcele de teren în suprafață de 900 mp, respectiv de

593 mp din parcelarea Stăvilar - Crângași - Ciurel.

Prin Decretul

Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru

amenajarea râului Dâmbovița, printre care și terenul autorului reclamantului.

Din probele

administrate a rezultat că întregul teren ce face obiectul celor două acte de

vânzare-cumpărare a fost expropriat prin decretul de expropriere de la autorii

reclamantului. Prin urmare, măsurile reparatorii nu pot fi limitate doar la

suprafața înscrisă în actul de preluare, așa cum a susținut pârâtul

Municipiului București, prin apelul formulat.

În ceea ce privește

apelul reclamantului, prin care se solicită acordarea unui teren în compensare,

Curtea de Apel a reținut că, deși Primăria Municipiului București a comunicat

că nu are posibilitatea atribuirii în compensare a unor terenuri sau servicii

în condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost

finalizată operațiunea de inventariere a acestor bunuri, reclamantul a făcut

dovada că, în alte situații, primăria a acordat terenuri în compensare.

Prin probele

administrate, s-a dovedit existența unui teren liber, în str. ... sector 6

București, în suprafață de 384,26 mp evaluat la suma de 919.342 RON.

Pentru acest teren nu

există notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în evidențele

fiscale figurează ca posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 6.

Din modul de

redactare al art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, rezultă că persoana

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent are un drept de opțiune

între diferite tipuri de măsuri reparatorii ce pot fi acordate potrivit

dispozițiilor legii, iar în speță reclamantul a optat pentru atribuirea unui

teren în compensare în echivalent valoric.

Curtea de Apel a

apreciat că, atâta timp cât terenul identificat este liber, aflându-se în

proprietatea Municipiului București, iar în alte cazuri pârâtul a acordat deja

măsuri în compensare, nu există nici un impediment legal pentru ca notificarea

reclamantului să fie soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent constând în compensare cu un alt teren.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs Municipiul București prin

Primarul General.

Prin motivele de

recurs, se formulează următoarele critici:

La dosar nu se

regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului

de expertiză, în sensul art. 10.1 și 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Primăria Municipiului

București a depus probe indubitabile în sensul că nu sunt bunuri disponibile

pentru a fi acordate în compensare. Totodată noțiunea de „bun disponibil"

în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci

reprezintă o noțiune complexă, ce semnifică faptul că bunul nu este necesar

instituției respective.

Se susține că legea

nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent

pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate uneia dintre aceste

măsuri. Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, rezultă că legiuitorul a lăsat la aprecierea exclusivă a entității

învestite cu soluționarea notificării oportunitatea de a oferi bunurile ori

serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii

nr. 10/2001, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau

este imposibil de asigurat.

Recurentul mai arată

că nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri

pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaționale încheiate de

România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată următoarele:

Este necontestat în

cauză că autorii reclamantului, V.N. și V.M., au dobândit, prin contractele de

vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 15 septembrie 1947 și nr. y din

15 septembrie 1947, două parcele de teren în suprafață de 900 mp, respectiv de

593 mp, din parcelarea Stăvilar - Crângași - Ciurel și că, prin Decretul

Consiliului de Stat nr. 242/1987, au fost expropriate o serie de imobile pentru

amenajarea râului Dâmbovița, printre care și terenul autorilor reclamantului.

Nu s-a contestat, de

asemenea, împrejurarea că regimul juridic al imobilului în litigiu este cel

reglementat de Legea nr. 10/2001 și nici calitatea reclamantului, succesor al

foștilor proprietari, de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri

reparatorii, în condițiile acestui act normativ.

A intrat, totodată,

în putere de lucru judecat, dezlegarea dată de instanța de apel în ceea ce

privește întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul

că acestea vizează întreaga suprafață de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea

menționată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul

București.

Recursul formulat a

vizat natura măsurilor reparatorii la care este îndreptățit reclamantul, fiind

necontestat în cauză că imobilul ce a aparținut autorilor săi nu poate fi

restituit în natură pe vechiul amplasament.

În condițiile în care

restituirea în natură nu este posibilă, prin Dispoziția nr. 10166 din 11

aprilie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-au acordat

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre valoarea încasată

și valoarea de piață indexată cu indicele de inflație, iar prin decizia

recurată, Curtea de Apel a dispus atribuirea unui teren în compensare,

respectiv a celui situat în București, str. ... sector 6 și acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru diferența de valoare între terenul ce a

aparținut autorilor reclamantului și cel atribuit în compensare, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Nu este fondată

critica formulată prin motivele de recurs vizând greșita aplicare a prevederilor

art. 26 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul competenței instanței de a verifica

îndeplinirea de către unitatea deținătoare a obligației de atribuire în

compensare a unor bunuri sau servicii, ca măsură reparatorie, în situațiile în

care astfel de bunuri sau servicii există la dispoziție unității deținătoare.

Potrivit art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri, în situațiile în care măsura compensării nu este

posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În condițiile Legii

nr. 10/2001, procedura administrativă poate fi urmată de o procedură judiciară

prin care, persoana care se pretinde îndreptățită, învestește instanța de

judecată cu verificarea legalității măsurilor cuprinse în decizia sau

dispoziția emisă de unitatea notificată. Controlul de legalitate pe care

instanța de judecată îl exercită, vizează tocmai respectarea de către entitatea

învestită cu soluționarea notificării, a normelor legale aplicabile. De aceea,

dacă constată că dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege nu au fost respectate

cu ocazia soluționării notificării, în cadrul controlului de legalitate

efectuat, instanța este îndreptățită să oblige entitatea notificată la

respectarea dispozițiilor menționate, inclusiv prin admiterea solicitării

persoanei îndreptățite de a beneficia de restituirea în natură a anumitor imobile.

Prin urmare,

susținerea recurentului în sensul că stabilirea calității de bunuri sau

servicii care pot fi atribuite în compensare nu este un atribut al instanței de

judecată, ci al unității deținătoare, nu poate fi primită, instanța de apel

făcând o corectă interpretare, din această perspectivă, a prevederilor art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

măsura dispusă de instanța de apel, de acordare în compensare a terenului

situat în București, str. ... sector 6, Înalta Curte reține următoarele:

Curtea de Apel a

considerat că acest teren, în suprafață de 384,26 mp, identificat prin raportul

de expertiză efectuat în cauză, ar putea fi atribuit în compensare

reclamantului, deoarece din probele administrate a rezultat că pentru acest teren

nu există o notificare formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, iar în

evidențele fiscale, pentru terenul respectiv figurează ca posesor de parcelă

Consiliul Popular al Sectorului 6.

Înalta Curte

apreciază însă că, sub aspectul modalități de acordare a măsurilor reparatorii

dispuse - atribuirea terenului menționat în compensare -, instanța de apel nu a

lămurit pe deplin situația de fapt.

Astfel, instanța de

apel a avut în vedere împrejurarea că, pentru terenul menționat nu figurează

înregistrată vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și faptul că, pentru

acest teren, în evidențele fiscale apare ca posesor de parcelă Consiliul

Popular al Sectorului 6.

În ceea ce privește

primul argument - lipsa unei notificări pentru terenul situat în str. ... sectorul

6 - Înalta Curte constată că prin Adresa din 26 ianuarie 2011, OCPI comunică,

la solicitarea Curții de Apel, faptul că pentru imobilul-teren situat în

București str. ..., nu s-au găsit înregistrări. Prin urmare, nu rezultă că,

prin adresa menționată s-ar fi probat că terenul atribuit în compensare, situat

în ... nu face obiectul vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, din

cuprinsul acestui înscris nerezultând identitatea între terenul atribuit de

instanță și cel pentru care s-au furnizat relațiile menționate.

În plus, din

cuprinsul Adresei din 11 februarie 2011 a Municipiului București - Consiliul

Local Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, ar rezulta că

imobilul care a purtat anterior nr. 4 - 6 pe ..., poartă în prezent nr. 6 pe

aceeași stradă.

În consecință, nu se

poate susține că, în relațiile furnizate, instituția care a răspuns

solicitărilor instanței, a avut în vedere terenul atribuit de instanță în

compensare, câtă vreme nicăieri în cuprinsul adreselor menționate nu se face

referire expresă la terenul din ... între nr. 6B și nr. 4, și cât timp rezultă

diferențe de numerotare cadastrală a imobilelor de pe această stradă.

Mai mult, prin Adresa

din 19 aprilie 2011, Primăria Municipiului București - Serviciul Evidență, analiză,

soluționare și gestiune notificări, Legea nr. 10/2001 comunică că pentru

imobilul situat în strada ..., fără a preciza ce număr, ci doar că este fosta

strada ... nr. 6, sector 6, există înregistrată o notificare, nesoluționată.

În privința celui

de-al doilea argument - al titularului evidențelor fiscale, Înalta Curte reține

următoarele:

Prin Adresa din 11

februarie 2011 a Municipiului București - Consiliul Local sector 6 - Serviciul

Public pentru Finanțe Publice Locale se comunică istoricul de rol fiscal pentru

imobilul situat în str. ... nr. 4, pentru cel situat în str. ... nr. 6 și

pentru cel din str. ... nr. 6B. În cuprinsul înscrisului menționat nu se face

referire la istoricul de rol fiscal al imobilului situat în str. ... între nr.

6B și nr. 4.

La fel, prin Adresa

din 09 decembrie 2010, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu -

Serviciu Evidență Domeniu Public Privat comunică faptul că la nivelul anului

1992, pe adresa poștală strada ... nr. 4 - 6, sector 6, figura înregistrat titular

de rol fiscal pe suprafața de 605,5 mp.

Este adevărat că,

prin Adresa din 22 aprilie 2011, Primăria Municipiului București - Direcția

Patrimoniu - Serviciu Evidență Domeniul Public și Privat menționează Consiliul

Popular sector 6 ca posesor de parcelă, dar specifică că este vorba despre

parcelele 6B și 6C de pe strada ..., iar nu despre terenul situat între nr. 6B

și nr. 4.

Că această instituție

nu a fost în măsură să furnizeze date despre terenul situat în str. ... între

nr. 6B și nr. 4 o dovedește și Adresa din 20 februarie 2012, prin care solicită

instanței să-i transmită un raport de expertiză care să identifice terenul în

cauză, în funcție de reperele actuale din teren, deoarece raportul înaintat,

efectuat de expert M.O. nu cuprinde și un plan topografic. Instanța de apel nu

a dat curs solicitării, nemaifiind depuse la dosar alte date furnizate de

această instituție.

În consecință, Înalta

Curte constată că ambele argumente avute în vedere de instanța de apel pentru a

dispune atribuirea în compensare a terenului în suprafață de 384,26 mp, situat

în str. ... între nr. 6 B și nr. 4, sector 6 nu sunt susținute, în mod

indubitabil, prin probele administrate în cauză.

Fără a contesta

prezumția existenței unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare,

prezumție rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către

recurent altor persoane, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior

soluționării notificării formulate de reclamant, Înalta Curte constată că

situația de fapt sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii nu a fost

pe deplin lămurită în cauză, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (3) C.

proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza

spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

În ceea ce privește

susținerile vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în

sensul că reclamantul a primit despăgubiri, potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr.

10/2001, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de

nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanței de apel nu a

fost fundamentată pe astfel de argumente.

Or, cerințele art.

302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin

motivele de recurs, a unor critici de nelegalitate prin raportare la

considerentele deciziei recurate, la dispozițiile legale aplicate de instanță,

cu precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste

prevederi legale.

Cât timp instanța de

apel nu și-a întemeiat decizia pronunțată pe dispozițiile legale invocate prin

motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu învestesc,

în mod legal, instanța de recurs cu analiza lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul Municipiul București - prin Primarul General, împotriva

Deciziei civile nr. 194A din 9 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași Curți de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 martie 2013.

Procesat de GGC - N