ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3373/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3373/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub

nr. 14689/3/2006, la data de 25 aprilie 2006 reclamanții M.G.D., l.M.V., P.M.V.,

P.Ș.I. și P.I. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București,

formulând contestație împotriva dispoziției din 20 martie 2006 emisă de Primăria

Municipiului București, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea judecătorească

ce se va pronunța să se dispună anularea ca nelegală și netemeinică a dispoziției

și obligarea pârâtei să dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață

de 306 m.p. situat în București, strada T.V. nr. a (ulterior denumită B-dul. T.V.

nr. b) și la acordarea de măsuri

reparatorii

în echivalent bănesc pentru două corpuri de clădire în suprafață de 109 m.p. care

au fost demolate de pe acest teren.

Pe parcursul procesului, reclamanții au

depus o cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei, în temeiul

art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, la acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, în ipoteza în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă.

Prin sentința civilă nr. 1228 din 29

septembrie 2006, instanța de fond a admis contestația; a anulat dispoziția din

20 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București; a obligat pârâta

să emită o dispoziție pentru restituirea imobilului compus din teren în suprafață

de 306 m.p. situat în București, Bd. T.V. nr. b, și două corpuri de clădire ridicate

pe acesta în suprafață de 109 m.p., în prezent demolate - prin propunerea de acordare

a despăgubirilor în favoarea reclamanților-contestatori, în condițiile Legii

nr. 247/2005; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți,

în cuantum de 500 RON.

În

motivarea acestei soluții instanța de fond a constatat următoarele:

Prin dispoziția contestată din 20

martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, ca răspuns la notificarea

reclamanților din 01 noiembrie 2001, s-a respins cererea de restituire a imobilului

situat in București, strada T.V. nr. a (fostă Șoseaua D. nr. c) reținându-se că

imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în anul

1935, pentru cauză de utilitate publică, prin sentința nr. 127 din 28 ianuarie 1938

pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a IlI-a civilă.

În

urma unor moșteniri succesive, reclamanții au dovedit calitatea

de persoane îndreptățite la restituire în sensul avut în vedere de Legea nr. 10/2001,

ca succesori ai fostei proprietare P.Ș.P.T. decedată în anul 1959, în al cărei patrimoniu

s-a regăsit bunul revendicat, compus din teren în suprafață de 306 m.p. situat în

București, Bd. T.V. nr. b, și două corpuri de clădire ridicate pe acesta în suprafață

de 109 m.p. Ministerului Public.

Imobilul a fost dobândit de către defunctă

ca dotă de la tatăl acesteia, N.S., parțial prin actul dotal autentificat de Tribunalul

Ilfov, secția notariat sub nr. AD din 08 mai 1909 și restul imobilului, prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat de același

Tribunal

nr. DC din 19 mai 1934, prin care A.V. i-a vândut defunctei cealaltă jumătate din

imobil.

Referitor la preluarea imobilului, Tribunalul

a reținut că prin sentința nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunțată de Tribunalul

Ilfov, secția a IlI-a civilă, s-a declarat expropriat pentru cauză de utilitate

publică imobilul din București, strada T.V. nr. a, proprietatea numitei T.P.

Din adresa din 13 noiembrie 2002 emisă

de Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului

București rezultă că imobilul, care la nivelul anului 1936 purta numărul a pe Bulevardul

T.V., a fost renumerotat cu numărul b pe aceeași arteră de circulație (arteră ce

a purtat succesiv denumirile Șoseaua D., Strada T.V. și Bulevardul T.V.).

Ca urmare a hotărârii judecătorești sus-menționate

s-a adoptat decizia nr. 46 din 12 mai 1938 prin care Comisia de arbitri de pe lângă

Tribunalul Ilfov a fixat indemnizația cuvenită proprietarului pentru teren și construcție,

decizie apelată de părți, căile de atac fiind soluționate de Curtea de Apel București,

secția a IV-a, prin decizia nr. 11 din 16 aprilie 1940 prin care s-au respins ca

nefondate apelurile.

Prima instanță a apreciat că nu s-a probat

în cauză dacă această ultimă hotărâre a fost recurată, respectiv care a fost cursul

procedurii de expropriere, din actele dosarului rezultând însă că la data de 9

decembrie 1941, Comisia pentru înființarea cărților funciare (provizorii) în București

a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea aceleiași titulare,

P.Ș.P.T.

Prin Decretul Marii Adunări Naționale a

R.P.R. din 27 aprilie 1949 asupra exproprierii pentru cauza de utilitate publică

a unor bunuri, s-a dispus ca bunurile expropriate în temeiul legii de expropriere

pentru cauza de utilitate publică din 1864, în privința cărora existau acțiuni pendinte

în fața instanțelor judecătorești, să fie trecute în proprietatea și folosința statului,

orice procese în curs de judecată privitoare la aceste bunuri fiind stinse prin

acest act normativ.

La data de 27 octombrie 1949 s-a realizat

preluarea efectivă a imobilului din București, strada T.V. nr. a, în baza Decretului

arătat.

Prin urmare, a apreciat instanța de fond,

bunul imobil, a cărui restituire se solicită, a făcut obiectul procedurilor de preluare

declanșate prin Decretul Marii Adunări Naționale a R.P.R. din 27 aprilie 1949 -

finalizate prin preluarea efectivă din data de 27 octombrie 1949, dată la care s-a

întocmit procesul-verbal de către delegatul secției urbanistice edilitare

al

Comitetului Provizoriu al Capitalei, în lipsa foștilor proprietari astfel că nu

a fost trecut în proprietatea statului (unității administrativ-teritoriale) printr-o

expropriere pentru utilitate publică, cum s-a reținut prin dispoziția contestată,

ci prin efectul actului normativ menționat prin care s-a pus capăt procedurii de

expropriere declanșate anterior, procedură care, până la proba contrară, rezultă

că nu era finalizată, înscrisurile emise de autorități care atestă aplicabilitatea

dispozițiilor Decretului din 27 aprilie 1949 fiind neechivoce. Decretul, a reținut

prima instanță, era contrar dispozițiilor constituționale în vigoare din acea vreme,

art. 10 din Constituția Republicii Populare Române adoptată în anul 1948 prevăzând

în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică că aceasta poate fi făcută

numai pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, despăgubire

a cărei plată în prezenta cauză nu s-a probat.

Tribunalul a stabilit astfel calitatea

de proprietar a autoarei reclamanților asupra terenului în litigiu la momentul preluării

de către stat, precum și caracterul abuziv al acestei preluări, reclamanții fiind

îndreptățiți la restituire în temeiul dispozițiilor reparatorii speciale ale Legii

nr. 10/2001 republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere că reclamanții nu au probat

că imobilul-teren solicitat este liber și poate fi restituit în natură, precum și

împrejurarea reținută din adresa din 14 octombrie 2002 a Direcției Patrimoniu, Evidență

Proprietăți, Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București conform căreia

terenul în suprafață de 150 m.p. situat la adresa de mai sus a fost declarat de

utilitate publică în vederea executării unei lucrări de interes local, prin hotărârea

Consiliului General al Municipiului București din 10 iunie 1999, Tribunalul a apreciat

că reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prin echivalent a imobilului,

față de art. 1 alin. (2) și art. 10 din același act normativ, cu aplicarea prevederilor

imperative ale Legii nr. 247/2005, inclusiv în ceea ce privește procedura specială

instituită în acest scop prin Titlul VII (art. 16 și urm.) al legii.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții M.G.D., I.M.V., P.M.V., P.Ș.I., P.I. precum și pârâta Primăria

Municipiului București prin Primarul General.

Prin apelul declarat, reclamanții au criticat

hotărârea ca netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond nu a ținut seama

de principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în

conformitate

cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii fiind reglementate doar în subsidiar.

În

acest sens recurenții au susținut că Legea nr. 10/2001 instituie

principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și numai în cazul în care această măsură nu este

posibilă datorită afectațiunii bunului său pentru că acesta nu mai există ori este

expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea măsurilor prin echivalent.

Apelanții au invocat principiile contradictorialității

și rolului activ al judecătorului ce guvernează procesul civil susținând că au solicitat

în principal restituirea în natură a imobilului-teren iar la primul termen de judecată,

au formulat o cerere completatoare, solicitând, în subsidiar, restituirea prin echivalent

a imobilului-teren, în situația în care restituirea în natură nu e posibilă.

Au arătat apelanții că Primăria Municipiului

București nu a făcut dovada faptului că terenul ar fi fost ocupat cu construcții

sau detalii de sistematizare, pentru a putea fi restituit prin echivalent deși trebuia

să facă dovada aspectelor reținute mai sus, întrucât, față de reclamanți, opera

principiul restituirii în natură, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice. Mai mult, instanța de judecată nu

a pus acest aspect în discuția părților, așa cum în mod legal ar fi trebuit să facă.

În

mod greșit s-a reținut caracterul relevant al relațiilor comunicate

prin adresa din 14 octombrie 2002 a Direcției Patrimoniu, Evidență Proprietății,

Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București, având în vedere că, până în

prezent, obiectivul de utilitate publică, constând în realizarea unei piețe, nu

a avut loc, neprezentând nicio importanță existența unor proiecte de lucrări în

acest sens.

În

consecință, apelanții reclamanți au solicitat admiterea căii

de atac și restituirea în natură a terenului în litigiu.

Prin apelul formulat, pârâtă Primăria Municipiului

București prin Primarul General, a criticat sentința întrucât instanța de fond a

interpretat în mod greșit probatoriul administrat în cauză precum și dispozițiile

art. 1 și 2 din Legea nr. 247/2005.

Din actele dosarului rezultă că imobilul

în litigiu nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, în condițiile în care preluarea

bunului în proprietatea statului a avut loc anterior perioadei de referința 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Imobilul a fost expropriat în anul 1935,

prin sentința civilă nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunțată de către Tribunalul

Ilfov pentru cauză de

utilitate publică, iar prin decizia

nr. 46 din 12 mai 1938 s-a fixat indemnizația cuvenită proprietarului pentru teren

și construcție.

Raționamentul instanței privind înscrierea

terenului, ca fiind proprietatea autoarei reclamanților, este greșit, în absența

probării desființării hotărârii judecătorești menționate.

Apelanta a mai susținut că instanța de

judecată a omis a avea în vedere momentul la care s-a produs exproprierea și modalitatea

preluării - hotărâre judecătorească, iar nu - momentul efectiv, faptic al preluării,

care ar fi putut avea loc sau nu. Chiar în procesul-verbal din data 27

octombrie 1949 invocat de instanța în susținerea teoriei sale, se menționează în

penultimul paragraf că acesta s-a anexat la Dosarul nr. 1167/1935, ca atare procedura

exproprierii a avut loc la nivelul anului 1935.

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată este nelegală atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a

acesteia în condițiile art. 274 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 83A din 19

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de

către pârâtă; s-a admis apelul declarat de către reclamanți; a fost schimbată în

parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâtă Primăria Municipiului

București, prin Primarul General, să emită o nouă dispoziție privind restituirea

în natură a imobilului teren în suprafață de 306 m.p, situat în București, B-dul

T.V. nr. b (fost B-dul T.V. nr. a) și au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței civile.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut din probele administrate, coroborate cu cele rezultate din întregul

probatoriu administrat la fond, calitatea de persoane îndreptățite la restituire

a reclamanților, în sensul Legii nr. 10/2001 și faptul că imobilul în discuție se

înscrie în categoriile menționate în mod expres de legiuitor, astfel că acesta face

obiectul Legii nr. 10/2001, rezultând cu claritate din probatorii că a fost preluat

în proprietatea statului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel

că, în mod corect, instanța de fond a reținut și aspectul că preluarea efectivă

a imobilului din București, strada T.V. nr. a, s-a realizat la data de 27

octombrie 1949.

Referitor la probele administrate cu privire

la lucrările de urbanism ce ar afecta imobilul - teren, instanța de apel a reținut

că imobilul în speță, nu este afectat de lucrările de modernizare a arterei de circulație

Bulevardul T.V., întrucât aceste lucrări,

deși se efectuează în imediata

vecinătate a terenului menționat, nu afectează în niciun mod acest teren, ci afectează

numai terenul de la nr. a, situat pe același bulevard.

Câtă vreme, în cazul terenurilor libere

de construcții (cum este cazul în speță), se permite restituirea în natură, chiar

și în situația în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-ar fi

obținut o autorizație de construire în vederea executării unor lucrări aprobate

și întrucât, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 11 din Legea

nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a condiționat restituirea în natură a terenului

de executarea efectivă a lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, neavând

nicio importanță dacă există sau nu proiecte de lucrări în acest sens, instanța

de apel a reținut că obiectivul de utilitate publică, despre care face vorbire pârâtă,

nu s-a realizat pe terenul ce face obiectul prezentei cauze, iar lucrarea de interes

local nu afectează în niciun mod terenul situat la nr. b, acest teren fiind, așadar,

liber și neafectat de detalii de sistematizare.

Cu privire la cele două clădiri ce existaseră

pe terenul în discuție și care au fost complet demolate, instanța de apel a apreciat

că soluția de acordare a despăgubirilor, pronunțată de prima instanță, este corectă,

întrucât rezultă atât din probele administrate, cât și din susținerile părților,

că cele două clădiri nu mai sunt în ființă, astfel că restituirea în natură a acestora

nu mai este posibilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

recurentul Municipiul București prin Primarul General, așa cum acesta și-a precizat

denumirea, recurs ce a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 5109 din 19 septembrie 2008; a fost casată decizia recurată și trimisă cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe cu următoarea motivare:

Susținerile referitoare la interpretarea

greșită a probelor administrate în cauză nu pot fi verificate de către instanța

de recurs deoarece se circumscriu unui motiv de recurs în prezent abrogat (art.

304 pct. 11 C. proc. civ.).

Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat

că, în ceea ce privește interpretarea greșită a art. 21 pct. 1 și art. 23 alin.

(1) (în realitate, pct. 1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

recurentul nu a arătat la care asemenea norme se referă, respectiv la cele adoptate

prin H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate sau la

cele adoptate în vigoare la data pronunțării deciziei civile recurate.

În

oricare dintre ipoteze, textele de lege respective au fost

invocate în mod greșit în susținerea criticilor formulate întrucât se referă la

alte chestiuni decât cele vizând modalitatea trecerii imobilului

în

proprietatea statului, care, în opinia părții, s-ar plasa

în afara domeniului de aplicare a actului normativ menționat.

Instanța de recurs a apreciat că intimații

reclamanți au depus la dosar înscrisurile prevăzute la lit. c) teza a II-a din Normele

metodologice, respectiv actul de expropriere Decretul-Lege din 27 aprilie 1949 și

procesul-verbal din 27 octombrie 1949 încheiat cu această ocazie.

Cu privire la relevanța acestor înscrisuri

asupra modalității de preluare a imobilului în litigiu, în raport de celelalte acte

administrate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că aceasta

reprezintă o chestiune de apreciere a probelor și stabilire a situației de fapt,

care nu mai poate fi rediscutată în cadrul recursului.

În

concluzie, Înalta Curte a constatat, la situația de fapt stabilită

de instanțele anterioare, în sensul preluării imobilului prin Decretul din 27

aprilie 1949, că în mod corect acestea au reținut incidența dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 în cauză.

În

ceea ce privește situația juridică actuală a terenului solicitat

instanța de casare a apreciat că în apel nu s-a lămurit dacă terenul restituit în

natură prin decizia recurată este identic cu cel care a aparținut autorilor reclamanților

și dacă este afectat de lucrări de utilitate publică, neînlăturând cu certitudine

apărările formulate de pârât în acest sens.

Nefiind stabilit cu certitudine că imobilul

de pe B-dul T.V., nr. b a purtat nr. c pe Șoseaua D. și apoi strada, respectiv B-dul

T.V., relațiile furnizate de pârât în legătură cu afectarea imobilului de interes

public „Modernizare B-dul T.V." nu ar fi justificate.

Nici expertiza tehnică întocmită în dosarul

de apel, s-a considerat în recurs, nu a putut lămuri în mod precis dacă terenul

solicitat de reclamanți poate fi restituit în natură, față de lucrările desfășurate

în partea de vest a terenului și despre care existau informații că ar face parte

din obiectivul de investiții „Reabilitarea B-dul V. ".

Ca atare, s-a reținut că instanța de apel

a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 1, 7, 9) privind restituirea

în natură a terenului, nefiind pe deplin clarificată situația de fapt.

Înalta Curte, prin hotărârea pronunțată,

a trimis cauza spre rejudecare, în apel în vederea suplimentării probatoriului în

legătură cu identitatea între imobilul deținut de autoarea reclamanților și cel

pretins de aceștia, din perspectiva denumirii arterelor de circulație, a numerelor

purtate succesiv, precum și a afectării sau nu de lucrări de utilitate publică,

prin efectuarea unei noi expertize, în care să se

individualizeze

cu certitudine imobilul în litigiu, inclusiv din perspectiva lucrărilor menționate.

5.Rejudecare

În

rejudecare, după casare, prin decizia nr. 4/A din 31 martie

2010, pronunțată în complet de divergență, Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva sentinței civile nr. 1228 din 29 septembrie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 14689/3/2006; a admis

apelul declarat de reclamanții M.G.D., I.M.V., P.E., în calitate de moștenitoare

de pe urma defunctului P.I., F.S.M., în calitate de moștenitoare a defunctului P.M.V.,

P.L.V. prin mandatar F.M.S., în calitate de moștenitoare de pe urma defunctului

P.M.V. și T.L.E. prin mandatar F.M.S. în calitate de moștenitoare de pe urma defunctului

P.M.V. și P.Ș.I. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința civilă

atacată, în sensul că a obligat pârâtul Municipiul București prin Primar să emită

o dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 138 m.p., identificat în perimetrul

S EBCF din raportul de expertiză efectuat de ing. V.R. pe care l-a omologat în cauză,

din imobilul teren situat în București, B-dul T.V. nr. b și de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru diferența de

teren de 169 m.p.; au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate; a fost

obligat intimatul-pârât la 1.000 RON cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți.

Opinia separată a fost în sensul admiterii

apelului formulat de Municipiul București prin Primar General, schimbării în tot

a sentinței atacate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată și a respingerii

apelului declarat de reclamanți, ca neîntemeiat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a avut în vedere următoarele:

prin Primarul General.

În

ceea ce privește critica referitoare la problema aplicării

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, situației de fapt dedusă judecății și care vizează

un imobil expropriat în anul 1935, care nu s-ar situa, (susținere apelant), în intervalul

1945-1989 ce face obiectul reglementării prin Legea nr. 10/2001, acest aspect, a

fost rezolvat definitiv și irevocabil de instanța de control judiciar, respectiv

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5109 din 19 septembrie 2008

care a stabilit că împrejurarea

preluării imobilului prin Decretul din 27 aprilie 1949, fapt ce atrage incidența

disp. Legii nr. 10/2001 este stabilită de către instanțele anterioare și nu mai

poate fi rediscutată în cadrul recursului.

În consecință, reținând considerentele

instanței de recurs, instanța de apel a apreciat că problema aplicării Legii

nr. 10/2001 în privința imobilului se bucură de autoritate de lucru judecat și astfel

nu mai poate fi analizată la rejudecarea apelului întrucât s-ar depăși limitele

casării.

Instanța de recurs a trimis cauza spre

rejudecare cu îndrumarea de a se verifica localizarea terenului ce face obiectul

litigiului și a se analiza situația sa prezentă, respectiv dacă poate fi restituit

în natură sau nu.

În apelul lor, reclamanții au solicitat

restituirea în natură a imobilului cu prioritate și numai în cazul în care acesta

nu se mai putea restitui în natură au solicitat acordarea unor măsuri în echivalent,

criticând astfel soluția instanței de fond care a dispus restituirea terenului numai

prin echivalent.

Pe linia deciziei de casare, la rejudecarea

apelului, s-a efectuat o expertiză tehnică specialitatea topografie, prin care s-a

stabilit că suprafața de 138 m.p. din cei 307 pretinși este liberă fiind teren viran.

Restul de 169 m.p. sunt afectați de lucrări de utilitate publică, respectiv de trotuarul

și partea carosabilă construite în cadrul lucrărilor de reabilitare a bulevardului.

Expertul a mai arătat că nu există date la dosar din care să rezulte că pe terenul

neafectat de lucrări în prezent, ar fi proiectate alte utilități publice.

Aceste concluzii nu au fost contestate

de către părți.

Prin urmare, reținând dreptul reclamanților

la restituirea cu prioritate în natură a părții libere din imobil precum și faptul

că nu există nicio dovadă cu privire la existența unui impediment legal sau faptic

față de o astfel de modalitate de despăgubire, instanța de apel, constituită în

complet de divergență, a pronunțat hotărârea mai sus arătată.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs pârâta Primăria Municipiului București, întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, pârâta a arătat

că în mod greșit instanța de rejudecare a admis apelul formulat de către reclamantă,

având în vedere următoarele:

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23

din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoană

ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare

ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari,

de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste

acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special văzut în

acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare

a Legii nr. 10/2001). La dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenului

identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească

apartenența terenului la domeniul public sau privat din strada T.V. nr. a.

0 altă critică se referă la faptul că nu

s-a făcut dovada eventualelor despăgubiri încasate, situație în care restituirea

în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii

primite și valoarea terenului sau a construcției demolate.

În continuare recurenta pârâtă a făcut

simple referiri la anumite articole din Legea nr. 10/2001 sau Norme metodologice

de aplicare unitară, fără a preciza în ce fel hotărârea instanței de rejudecare

este dată cu aplicarea greșită a legii sau lipsită de temei legal.

În plus, recurenta a considerat întemeiată

opinia separată prin care s-a respins apelul formulat de către reclamantă și s-a

admis apelul pârâtei.

Astfel s-a susținut că în rejudecarea apelurilor

se impunea admiterea apelului instituției pârâte având în vedere faptul că imobilul

în litigiu nu face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece

a fost expropriat în anul 1935, pentru cauză de utilitate publică, prin sentința

civilă nr. 127 din 28 ianuarie 1936 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția ll-a

civilă.

Analiza recursului.

Analizând motivele de recurs formulate

în raport de considerentele deciziei Curții de Apel și de probele administrate în

cauză se constată că decizia atacată este legală și temeinică, criticile aduse acesteia,

în enumerarea mai sus arătată, nu pot fi primite pentru considerentele ce urmează:

Cu privire la prima critică ce vizează

obligația depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și situația

juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar

în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat din

strada T.V. nr. a, Înalta Curte observă că acestea au fost depuse odată cu notificarea

cât și ulterior, în faza judiciară.

Astfel, în urma unor moșteniri succesive,

reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la restituire în sensul

avut în vedere

de Legea

nr. 10/2001, ca succesori ai fostei proprietare P.Ș.P.T. decedată în anul 1959,

în al cărei patrimoniu s-a regăsit bunul revendicat, compus din teren în suprafață

de 306 m.p. situat în București, Bd. T.V. nr. b, și două corpuri de clădire ridicate

pe acesta în suprafață de 109 m.p. Ministerului Public.

Imobilul a fost dobândit de către defunctă

ca dotă de la tatăl acesteia, N.S., parțial prin actul dotal autentificat de Tribunalul

Ilfov, secția notariat sub nr. AD din 08 mai 1909 și restul imobilului, prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat de același Tribunal nr. DC din 19 mai 1934, prin

care A.V. i-a vândut defunctei cealaltă jumătate din imobil.

Nu poate fi primită critica ce privește

apartenența terenului la domeniul public sau privat, întrucât în speță sunt incidente

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "imobilele preluate

în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea

în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini".

Or, sintagma indiferent în posesia cui

se află, are semnificația că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent

de apartenență, de calitatea deținătorului.

Legat de acest aspect, prin expertiza tehnică

specialitatea topografie, efectuată la rejudecarea apelului, cu respectarea limitelor

casării deciziei, s-a stabilit că suprafața de 138 m.p. din cei 307 pretinși este

liberă, fiind teren viran. Restul de 169 m.p. sunt afectați de lucrări de utilitate

publică, respectiv de trotuarul și partea carosabilă construite în cadrul lucrărilor

de reabilitare a bulevardului.

Dat fiind faptul că expertul a arătat că

nu există date la dosar din care să rezulte că pe terenul neafectat de lucrări în

prezent, ar fi proiectate alte utilități publice și că aceste concluzii nu au fost

contestate de către părți, se privește ca nefondată critica referitoare la acest

aspect.

Ca urmare, instanța de trimitere a rejudecat

dosarul, ținând cont de indicațiile date de instanța de recurs în legătură cu cele

două aspecte expres prevăzute de art. 315 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Nici susținerea referitoare la eventualele

despăgubiri încasate de autoarea reclamanților, nu poate fi primită, față de împrejurarea

că la dosar au fost depuse declarații autentice, cu respectarea prevederilor

art. 23.4 din H.G. nr. 250/2007, care atesta faptul că niciunul dintre semnatarii

notificării, moștenitorii acestora, nu au primit despăgubiri bănești sau de altă

natură pentru imobilul notificat.

Cât privește critica ce are în vedere opinia

separată în sensul că imobilul în litigiu nu ar face parte din categoria celor reglementate

de Legea nr. 10/2001 deoarece a fost expropriat în anul 1935, aceasta este nefondată,

față de împrejurarea că instanța de control judiciar prin decizia nr. 5109 din 19

septembrie 2008 a dezlegat definitiv și irevocabil această problemă, raportat la

situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, în sensul preluării imobilului

prin Decretul din 27 aprilie 1949, fapt ce atrage incidența dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 în cauză.

Celelalte critici, fiind formulate în manieră

generală, în afara cadrului procedural îngăduit de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ (pct. 9 din al doilea recurs mai sus structurat) nu au putut fi încadrate în

punctele 1-9 ale art. 304.

Constatând că în cauză nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat, în temeiul art. 312

C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 4/A din 31

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

aprilie 2011.