ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3373/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 14689/3/2006, la data de 25 aprilie 2006 reclamanții M.G.D., l.M.V., P.M.V., P.Ș.I. și P.I. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, formulând contestație împotriva dispoziției din 20 martie 2006 emisă de Primăria Municipiului București, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea ca nelegală și netemeinică a dispoziției și obligarea pârâtei să dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 306 m.p.

situat în București, strada T.V. nr. a (ulterior denumită B-dul. T.V. nr. b) și la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru două corpuri de clădire în suprafață de 109 m.p. care au fost demolate de pe acest teren. Pe parcursul procesului, reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în ipoteza în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă. 2. lnstanța de fond Prin sentința civilă nr. 1228 din 29 septembrie 2006, instanța de fond a admis contestația; a anulat dispoziția din 20 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București; a obligat pârâta să emită o dispoziție pentru restituirea imobilului compus din teren în suprafață de 306 m.p.

situat în București, Bd. T.V. nr. b, și două corpuri de clădire ridicate pe acesta în suprafață de 109 m.p., în prezent demolate - prin propunerea de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanților-contestatori, în condițiile Legii nr. 247/2005; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în cuantum de 500 RON. În motivarea acestei soluții instanța de fond a constatat următoarele: Prin dispoziția contestată din 20 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, ca răspuns la notificarea reclamanților din 01 noiembrie 2001, s-a respins cererea de restituire a imobilului situat in București, strada T.V. nr. a (fostă Șoseaua D. nr. c) reținându-se că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în anul 1935, pentru cauză de utilitate publică, prin sentința nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a IlI-a civilă.

În urma unor moșteniri succesive, reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la restituire în sensul avut în vedere de Legea nr. 10/2001, ca succesori ai fostei proprietare P.Ș.P.T. decedată în anul 1959, în al cărei patrimoniu s-a regăsit bunul revendicat, compus din teren în suprafață de 306 m.p. situat în București, Bd. T.V. nr. b, și două corpuri de clădire ridicate pe acesta în suprafață de 109 m.p. Ministerului Public. Imobilul a fost dobândit de către defunctă ca dotă de la tatăl acesteia, N.S., parțial prin actul dotal autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr. AD din 08 mai 1909 și restul imobilului, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de același Tribunal nr. DC din 19 mai 1934, prin care A.V.

i-a vândut defunctei cealaltă jumătate din imobil. Referitor la preluarea imobilului, Tribunalul a reținut că prin sentința nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a IlI-a civilă, s-a declarat expropriat pentru cauză de utilitate publică imobilul din București, strada T.V. nr. a, proprietatea numitei T.P. Din adresa din 13 noiembrie 2002 emisă de Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București rezultă că imobilul, care la nivelul anului 1936 purta numărul a pe Bulevardul T.V., a fost renumerotat cu numărul b pe aceeași arteră de circulație (arteră ce a purtat succesiv denumirile Șoseaua D., Strada T.V. și Bulevardul T.V.).

Ca urmare a hotărârii judecătorești sus-menționate s-a adoptat decizia nr. 46 din 12 mai 1938 prin care Comisia de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov a fixat indemnizația cuvenită proprietarului pentru teren și construcție, decizie apelată de părți, căile de atac fiind soluționate de Curtea de Apel București, secția a IV-a, prin decizia nr. 11 din 16 aprilie 1940 prin care s-au respins ca nefondate apelurile. Prima instanță a apreciat că nu s-a probat în cauză dacă această ultimă hotărâre a fost recurată, respectiv care a fost cursul procedurii de expropriere, din actele dosarului rezultând însă că la data de 9 decembrie 1941, Comisia pentru înființarea cărților funciare (provizorii) în București a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea aceleiași titulare, P.Ș.P.T.

Prin Decretul Marii Adunări Naționale a R.P.R. din 27 aprilie 1949 asupra exproprierii pentru cauza de utilitate publică a unor bunuri, s-a dispus ca bunurile expropriate în temeiul legii de expropriere pentru cauza de utilitate publică din 1864, în privința cărora existau acțiuni pendinte în fața instanțelor judecătorești, să fie trecute în proprietatea și folosința statului, orice procese în curs de judecată privitoare la aceste bunuri fiind stinse prin acest act normativ. La data de 27 octombrie 1949 s-a realizat preluarea efectivă a imobilului din București, strada T.V. nr. a, în baza Decretului arătat. Prin urmare, a apreciat instanța de fond, bunul imobil, a cărui restituire se solicită, a făcut obiectul procedurilor de preluare declanșate prin Decretul Marii Adunări Naționale a R.P.R.

din 27 aprilie 1949 - finalizate prin preluarea efectivă din data de 27 octombrie 1949, dată la care s-a întocmit procesul-verbal de către delegatul secției urbanistice edilitare al Comitetului Provizoriu al Capitalei, în lipsa foștilor proprietari astfel că nu a fost trecut în proprietatea statului (unității administrativ-teritoriale) printr-o expropriere pentru utilitate publică, cum s-a reținut prin dispoziția contestată, ci prin efectul actului normativ menționat prin care s-a pus capăt procedurii de expropriere declanșate anterior, procedură care, până la proba contrară, rezultă că nu era finalizată, înscrisurile emise de autorități care atestă aplicabilitatea dispozițiilor Decretului din 27 aprilie 1949 fiind neechivoce.

Decretul, a reținut prima instanță, era contrar dispozițiilor constituționale în vigoare din acea vreme, art. 10 din Constituția Republicii Populare Române adoptată în anul 1948 prevăzând în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică că aceasta poate fi făcută numai pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, despăgubire a cărei plată în prezenta cauză nu s-a probat. Tribunalul a stabilit astfel calitatea de proprietar a autoarei reclamanților asupra terenului în litigiu la momentul preluării de către stat, precum și caracterul abuziv al acestei preluări, reclamanții fiind îndreptățiți la restituire în temeiul dispozițiilor reparatorii speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere că reclamanții nu au probat că imobilul-teren solicitat este liber și poate fi restituit în natură, precum și împrejurarea reținută din adresa din 14 octombrie 2002 a Direcției Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București conform căreia terenul în suprafață de 150 m.p. situat la adresa de mai sus a fost declarat de utilitate publică în vederea executării unei lucrări de interes local, prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 10 iunie 1999, Tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prin echivalent a imobilului, față de art. 1 alin. (2) și art. 10 din același act normativ, cu aplicarea prevederilor imperative ale Legii nr. 247/2005, inclusiv în ceea ce privește procedura specială instituită în acest scop prin Titlul VII (art. 16 și urm.) al legii.

3. Instanța de apel Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.G.D., I.M.V., P.M.V., P.Ș.I., P.I. precum și pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General. Prin apelul declarat, reclamanții au criticat hotărârea ca netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond nu a ținut seama de principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii fiind reglementate doar în subsidiar. În acest sens recurenții au susținut că Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și numai în cazul în care această măsură nu este posibilă datorită afectațiunii bunului său pentru că acesta nu mai există ori este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea măsurilor prin echivalent.

Apelanții au invocat principiile contradictorialității și rolului activ al judecătorului ce guvernează procesul civil susținând că au solicitat în principal restituirea în natură a imobilului-teren iar la primul termen de judecată, au formulat o cerere completatoare, solicitând, în subsidiar, restituirea prin echivalent a imobilului-teren, în situația în care restituirea în natură nu e posibilă. Au arătat apelanții că Primăria Municipiului București nu a făcut dovada faptului că terenul ar fi fost ocupat cu construcții sau detalii de sistematizare, pentru a putea fi restituit prin echivalent deși trebuia să facă dovada aspectelor reținute mai sus, întrucât, față de reclamanți, opera principiul restituirii în natură, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice.

Mai mult, instanța de judecată nu a pus acest aspect în discuția părților, așa cum în mod legal ar fi trebuit să facă. În mod greșit s-a reținut caracterul relevant al relațiilor comunicate prin adresa din 14 octombrie 2002 a Direcției Patrimoniu, Evidență Proprietății, Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București, având în vedere că, până în prezent, obiectivul de utilitate publică, constând în realizarea unei piețe, nu a avut loc, neprezentând nicio importanță existența unor proiecte de lucrări în acest sens. În consecință, apelanții reclamanți au solicitat admiterea căii de atac și restituirea în natură a terenului în litigiu. Prin apelul formulat, pârâtă Primăria Municipiului București prin Primarul General, a criticat sentința întrucât instanța de fond a interpretat în mod greșit probatoriul administrat în cauză precum și dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 247/2005.

Din actele dosarului rezultă că imobilul în litigiu nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, în condițiile în care preluarea bunului în proprietatea statului a avut loc anterior perioadei de referința 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Imobilul a fost expropriat în anul 1935, prin sentința civilă nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunțată de către Tribunalul Ilfov pentru cauză de utilitate publică, iar prin decizia nr. 46 din 12 mai 1938 s-a fixat indemnizația cuvenită proprietarului pentru teren și construcție. Raționamentul instanței privind înscrierea terenului, ca fiind proprietatea autoarei reclamanților, este greșit, în absența probării desființării hotărârii judecătorești menționate. Apelanta a mai susținut că instanța de judecată a omis a avea în vedere momentul la care s-a produs exproprierea și modalitatea preluării - hotărâre judecătorească, iar nu - momentul efectiv, faptic al preluării, care ar fi putut avea loc sau nu.

Chiar în procesul-verbal din data 27 octombrie 1949 invocat de instanța în susținerea teoriei sale, se menționează în penultimul paragraf că acesta s-a anexat la Dosarul nr. 1167/1935, ca atare procedura exproprierii a avut loc la nivelul anului 1935. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este nelegală atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile art. 274 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 83A din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de către pârâtă; s-a admis apelul declarat de către reclamanți; a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General, să emită o nouă dispoziție privind restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 306 m.p, situat în București, B-dul T.V.

nr. b (fost B-dul T.V. nr. a) și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut din probele administrate, coroborate cu cele rezultate din întregul probatoriu administrat la fond, calitatea de persoane îndreptățite la restituire a reclamanților, în sensul Legii nr. 10/2001 și faptul că imobilul în discuție se înscrie în categoriile menționate în mod expres de legiuitor, astfel că acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, rezultând cu claritate din probatorii că a fost preluat în proprietatea statului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că, în mod corect, instanța de fond a reținut și aspectul că preluarea efectivă a imobilului din București, strada T.V.

nr. a, s-a realizat la data de 27 octombrie 1949. Referitor la probele administrate cu privire la lucrările de urbanism ce ar afecta imobilul - teren, instanța de apel a reținut că imobilul în speță, nu este afectat de lucrările de modernizare a arterei de circulație Bulevardul T.V., întrucât aceste lucrări, deși se efectuează în imediata vecinătate a terenului menționat, nu afectează în niciun mod acest teren, ci afectează numai terenul de la nr. a, situat pe același bulevard.

Câtă vreme, în cazul terenurilor libere de construcții (cum este cazul în speță), se permite restituirea în natură, chiar și în situația în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-ar fi obținut o autorizație de construire în vederea executării unor lucrări aprobate și întrucât, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a condiționat restituirea în natură a terenului de executarea efectivă a lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, neavând nicio importanță dacă există sau nu proiecte de lucrări în acest sens, instanța de apel a reținut că obiectivul de utilitate publică, despre care face vorbire pârâtă, nu s-a realizat pe terenul ce face obiectul prezentei cauze, iar lucrarea de interes local nu afectează în niciun mod terenul situat la nr. b, acest teren fiind, așadar, liber și neafectat de detalii de sistematizare.

Cu privire la cele două clădiri ce existaseră pe terenul în discuție și care au fost complet demolate, instanța de apel a apreciat că soluția de acordare a despăgubirilor, pronunțată de prima instanță, este corectă, întrucât rezultă atât din probele administrate, cât și din susținerile părților, că cele două clădiri nu mai sunt în ființă, astfel că restituirea în natură a acestora nu mai este posibilă.

4. Recurs/ casare Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul Municipiul București prin Primarul General, așa cum acesta și-a precizat denumirea, recurs ce a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5109 din 19 septembrie 2008; a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu următoarea motivare: Susținerile referitoare la interpretarea greșită a probelor administrate în cauză nu pot fi verificate de către instanța de recurs deoarece se circumscriu unui motiv de recurs în prezent abrogat (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.). Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, în ceea ce privește interpretarea greșită a art. 21 pct. 1 și art. 23 alin. (1) (în realitate, pct. 1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, recurentul nu a arătat la care asemenea norme se referă, respectiv la cele adoptate prin H.G.

nr. 498/2003, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate sau la cele adoptate în vigoare la data pronunțării deciziei civile recurate. În oricare dintre ipoteze, textele de lege respective au fost invocate în mod greșit în susținerea criticilor formulate întrucât se referă la alte chestiuni decât cele vizând modalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, care, în opinia părții, s-ar plasa în afara domeniului de aplicare a actului normativ menționat. Instanța de recurs a apreciat că intimații reclamanți au depus la dosar înscrisurile prevăzute la lit. c) teza a II-a din Normele metodologice, respectiv actul de expropriere Decretul-Lege din 27 aprilie 1949 și procesul-verbal din 27 octombrie 1949 încheiat cu această ocazie.

Cu privire la relevanța acestor înscrisuri asupra modalității de preluare a imobilului în litigiu, în raport de celelalte acte administrate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a probelor și stabilire a situației de fapt, care nu mai poate fi rediscutată în cadrul recursului. În concluzie, Înalta Curte a constatat, la situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, în sensul preluării imobilului prin Decretul din 27 aprilie 1949, că în mod corect acestea au reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în cauză. În ceea ce privește situația juridică actuală a terenului solicitat instanța de casare a apreciat că în apel nu s-a lămurit dacă terenul restituit în natură prin decizia recurată este identic cu cel care a aparținut autorilor reclamanților și dacă este afectat de lucrări de utilitate publică, neînlăturând cu certitudine apărările formulate de pârât în acest sens.

Nefiind stabilit cu certitudine că imobilul de pe B-dul T.V., nr. b a purtat nr. c pe Șoseaua D. și apoi strada, respectiv B-dul T.V., relațiile furnizate de pârât în legătură cu afectarea imobilului de interes public „Modernizare B-dul T.V." nu ar fi justificate. Nici expertiza tehnică întocmită în dosarul de apel, s-a considerat în recurs, nu a putut lămuri în mod precis dacă terenul solicitat de reclamanți poate fi restituit în natură, față de lucrările desfășurate în partea de vest a terenului și despre care existau informații că ar face parte din obiectivul de investiții „Reabilitarea B-dul V. ". Ca atare, s-a reținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 1, 7, 9) privind restituirea în natură a terenului, nefiind pe deplin clarificată situația de fapt.

Înalta Curte, prin hotărârea pronunțată, a trimis cauza spre rejudecare, în apel în vederea suplimentării probatoriului în legătură cu identitatea între imobilul deținut de autoarea reclamanților și cel pretins de aceștia, din perspectiva denumirii arterelor de circulație, a numerelor purtate succesiv, precum și a afectării sau nu de lucrări de utilitate publică, prin efectuarea unei noi expertize, în care să se individualizeze cu certitudine imobilul în litigiu, inclusiv din perspectiva lucrărilor menționate.

5.Rejudecare În rejudecare, după casare, prin decizia nr. 4/A din 31 martie 2010, pronunțată în complet de divergență, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1228 din 29 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 14689/3/2006; a admis apelul declarat de reclamanții M.G.D., I.M.V., P.E., în calitate de moștenitoare de pe urma defunctului P.I., F.S.M., în calitate de moștenitoare a defunctului P.M.V., P.L.V. prin mandatar F.M.S., în calitate de moștenitoare de pe urma defunctului P.M.V. și T.L.E. prin mandatar F.M.S. în calitate de moștenitoare de pe urma defunctului P.M.V.

și P.Ș.I. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a obligat pârâtul Municipiul București prin Primar să emită o dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 138 m.p., identificat în perimetrul S EBCF din raportul de expertiză efectuat de ing. V.R. pe care l-a omologat în cauză, din imobilul teren situat în București, B-dul T.V. nr. b și de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru diferența de teren de 169 m.p.; au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate; a fost obligat intimatul-pârât la 1.000 RON cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți. Opinia separată a fost în sensul admiterii apelului formulat de Municipiul București prin Primar General, schimbării în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată și a respingerii apelului declarat de reclamanți, ca neîntemeiat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele: 1. Apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General. În ceea ce privește critica referitoare la problema aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, situației de fapt dedusă judecății și care vizează un imobil expropriat în anul 1935, care nu s-ar situa, (susținere apelant), în intervalul 1945-1989 ce face obiectul reglementării prin Legea nr. 10/2001, acest aspect, a fost rezolvat definitiv și irevocabil de instanța de control judiciar, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5109 din 19 septembrie 2008 care a stabilit că împrejurarea preluării imobilului prin Decretul din 27 aprilie 1949, fapt ce atrage incidența disp.

Legii nr. 10/2001 este stabilită de către instanțele anterioare și nu mai poate fi rediscutată în cadrul recursului. În consecință, reținând considerentele instanței de recurs, instanța de apel a apreciat că problema aplicării Legii nr. 10/2001 în privința imobilului se bucură de autoritate de lucru judecat și astfel nu mai poate fi analizată la rejudecarea apelului întrucât s-ar depăși limitele casării. Instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare cu îndrumarea de a se verifica localizarea terenului ce face obiectul litigiului și a se analiza situația sa prezentă, respectiv dacă poate fi restituit în natură sau nu. În apelul lor, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului cu prioritate și numai în cazul în care acesta nu se mai putea restitui în natură au solicitat acordarea unor măsuri în echivalent, criticând astfel soluția instanței de fond care a dispus restituirea terenului numai prin echivalent.

Pe linia deciziei de casare, la rejudecarea apelului, s-a efectuat o expertiză tehnică specialitatea topografie, prin care s-a stabilit că suprafața de 138 m.p. din cei 307 pretinși este liberă fiind teren viran. Restul de 169 m.p. sunt afectați de lucrări de utilitate publică, respectiv de trotuarul și partea carosabilă construite în cadrul lucrărilor de reabilitare a bulevardului. Expertul a mai arătat că nu există date la dosar din care să rezulte că pe terenul neafectat de lucrări în prezent, ar fi proiectate alte utilități publice. Aceste concluzii nu au fost contestate de către părți. Prin urmare, reținând dreptul reclamanților la restituirea cu prioritate în natură a părții libere din imobil precum și faptul că nu există nicio dovadă cu privire la existența unui impediment legal sau faptic față de o astfel de modalitate de despăgubire, instanța de apel, constituită în complet de divergență, a pronunțat hotărârea mai sus arătată.

6. Recurs Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Printr-o primă critică, pârâta a arătat că în mod greșit instanța de rejudecare a admis apelul formulat de către reclamantă, având în vedere următoarele: Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoană ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special văzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).

La dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat din strada T.V. nr. a. 0 altă critică se referă la faptul că nu s-a făcut dovada eventualelor despăgubiri încasate, situație în care restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate. În continuare recurenta pârâtă a făcut simple referiri la anumite articole din Legea nr. 10/2001 sau Norme metodologice de aplicare unitară, fără a preciza în ce fel hotărârea instanței de rejudecare este dată cu aplicarea greșită a legii sau lipsită de temei legal.

În plus, recurenta a considerat întemeiată opinia separată prin care s-a respins apelul formulat de către reclamantă și s-a admis apelul pârâtei. Astfel s-a susținut că în rejudecarea apelurilor se impunea admiterea apelului instituției pârâte având în vedere faptul că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece a fost expropriat în anul 1935, pentru cauză de utilitate publică, prin sentința civilă nr. 127 din 28 ianuarie 1936 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția ll-a civilă. Analiza recursului.

Analizând motivele de recurs formulate în raport de considerentele deciziei Curții de Apel și de probele administrate în cauză se constată că decizia atacată este legală și temeinică, criticile aduse acesteia, în enumerarea mai sus arătată, nu pot fi primite pentru considerentele ce urmează: Cu privire la prima critică ce vizează obligația depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și situația juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat din strada T.V. nr. a, Înalta Curte observă că acestea au fost depuse odată cu notificarea cât și ulterior, în faza judiciară. Astfel, în urma unor moșteniri succesive, reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la restituire în sensul avut în vedere de Legea nr. 10/2001, ca succesori ai fostei proprietare P.Ș.P.T.

decedată în anul 1959, în al cărei patrimoniu s-a regăsit bunul revendicat, compus din teren în suprafață de 306 m.p. situat în București, Bd. T.V. nr. b, și două corpuri de clădire ridicate pe acesta în suprafață de 109 m.p. Ministerului Public. Imobilul a fost dobândit de către defunctă ca dotă de la tatăl acesteia, N.S., parțial prin actul dotal autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr. AD din 08 mai 1909 și restul imobilului, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de același Tribunal nr. DC din 19 mai 1934, prin care A.V. i-a vândut defunctei cealaltă jumătate din imobil.

Nu poate fi primită critica ce privește apartenența terenului la domeniul public sau privat, întrucât în speță sunt incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini". Or, sintagma indiferent în posesia cui se află, are semnificația că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de apartenență, de calitatea deținătorului. Legat de acest aspect, prin expertiza tehnică specialitatea topografie, efectuată la rejudecarea apelului, cu respectarea limitelor casării deciziei, s-a stabilit că suprafața de 138 m.p.

din cei 307 pretinși este liberă, fiind teren viran. Restul de 169 m.p. sunt afectați de lucrări de utilitate publică, respectiv de trotuarul și partea carosabilă construite în cadrul lucrărilor de reabilitare a bulevardului. Dat fiind faptul că expertul a arătat că nu există date la dosar din care să rezulte că pe terenul neafectat de lucrări în prezent, ar fi proiectate alte utilități publice și că aceste concluzii nu au fost contestate de către părți, se privește ca nefondată critica referitoare la acest aspect. Ca urmare, instanța de trimitere a rejudecat dosarul, ținând cont de indicațiile date de instanța de recurs în legătură cu cele două aspecte expres prevăzute de art. 315 alin. (1) și (2) C. proc.

civ. Nici susținerea referitoare la eventualele despăgubiri încasate de autoarea reclamanților, nu poate fi primită, față de împrejurarea că la dosar au fost depuse declarații autentice, cu respectarea prevederilor art. 23.4 din H.G. nr. 250/2007, care atesta faptul că niciunul dintre semnatarii notificării, moștenitorii acestora, nu au primit despăgubiri bănești sau de altă natură pentru imobilul notificat.

Cât privește critica ce are în vedere opinia separată în sensul că imobilul în litigiu nu ar face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece a fost expropriat în anul 1935, aceasta este nefondată, față de împrejurarea că instanța de control judiciar prin decizia nr. 5109 din 19 septembrie 2008 a dezlegat definitiv și irevocabil această problemă, raportat la situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, în sensul preluării imobilului prin Decretul din 27 aprilie 1949, fapt ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în cauză. Celelalte critici, fiind formulate în manieră generală, în afara cadrului procedural îngăduit de dispozițiile art. 304 C. proc. civ (pct. 9 din al doilea recurs mai sus structurat) nu au putut fi încadrate în punctele 1-9 ale art. 304. Constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 4/A din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2011.