ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 1118/2005, contestatoarea E.N.

a formulat, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin Primarul

General, și Consiliul General al Municipiului București, contestație împotriva deciziei

nr. 3578 emisă de Primăria Municipiului București, prin Primarul General, la

data de 15 decembrie 2004, solicitând obligarea intimaților la restituirea în

natură a terenului situat în București, str. C.A. nr. 11, sector 6, iar,

în subsidiar, pentru situația în care se va stabili că terenul nu poate fi

restituit în natură, obligarea intimaților la acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, în cuantumul ce urmează a fi indicat de expertiza judiciară.

Prin sentința civilă nr.

645 din 17 iunie 2005 a aceleiași instanțe, s-a respins contestația, ca

neîntemeiată, reținându-se că, prin notificarea din 7 noiembrie 2001,

reclamantul a solicitat măsuri reparatorii în sensul restituirii în natură a

terenului în suprafață de 525 m.p., situat la adresa sus-menționată, aceasta

fiind respinsă ca nedovedită.

Reclamanta nu a

dovedit că autorul său, E.G., ar fi dobândit în proprietate imobilul solicitat,

în actul de proprietate invocat drept titlu figurând E.G.

Prin urmare, nici

reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită de a solicita măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Prin decizia nr. 59

din 23 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat sentința apelată și s-a

trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Curtea a constatat că

cele reținute de prima instanță în legătură cu calitatea procesuală a

reclamantei nu sunt reale deoarece în contractul de vânzare - cumpărare autentificat

din 10 martie 1928 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, invocat drept titlu de

proprietate pentru autorul reclamantei, apare precizarea din ultimul alineat în

sensul că „numele cumpărătorului fiind E.G. se rectifică cel de sus”.

În fond după

desființare, prin sentința civilă nr. 979 din 25 iunie 2007, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația

formulată de contestatoarea E.N.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut, în fapt, că, prin dispoziția din 15 decembrie 2004,

intimatul Municipiul București a respins notificarea formulată de către

contestatoare, constatând că notificatoarea E.N. nu a făcut dovada că, la data

preluării abuzive, imobilul situat în București, str. C.A. nr. 11, sectorul 6,

teren în suprafață de 525 m.p., se află în proprietatea autorului E.G., în

condițiile în care exproprierea nu s-a făcut pe numele acestei persoane.

Examinând concluziile

raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert ing. Negru Sorin, Tribunalul

a reținut că, din actele depuse la dosarul cauzei, nu rezultă clar identitatea

dintre terenul care face obiectul contractului le vânzare-cumpărare nr. 8167/10

martie  1928 și imobilul din fosta stradă Srg. C.A. nr. 11. Totodată, nu

rezultă unde este poziția celor 525 m.p. în cadrul întregului teren de 2547 m.p. din fosta stradă Srg. C.A. nr. 11.

Tribunalul a reținut,

potrivit concluziilor aceluiași raport de expertiză, că terenul de la fosta

adresă str. Sg. C.A. nr. 11 este, astăzi, ocupat, pe o suprafață de

2356 m.p., de construcția Mall Lujerului, iar 191 m.p. sunt ocupați de trotuarul de protecție al clădirii și căile de acces auto la diverse intrări

ale acestuia.

Prima instanță a

apreciat că, în lipsa unei schițe - plan, care să fi fost întocmită cu ocazia

încheierii actului autentificat din 10 martie 1928, precum și în considerarea

împrejurării că, în același titlu de proprietate din anul 1928, se menționa „drumul

țarine”, în timp ce, anterior anului 1948, strada Soldat C.A. purta denumirea

de strada E, probatoriul administrat nu este pertinent și nici concludent

pentru a sprijini aserțiunea conform căreia terenul în suprafață de 525 m.p., care figurează în actul de vânzare - cumpărare anterior evocat, este unul și același, în

limitele acestei suprafețe, cu terenul care a făcut obiectul Decretului de

expropriere din 03 septembrie 1988, titular de rol fiind, în perioada 1986-1992,

L.C. și B.I.

În aceste

circumstanțe, Tribunalul a constatat că, în speță, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea propusă de către

contestatoare, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, contestația

formulată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, contestatoarea E.N., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apel a fost

administrată proba cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea topografie

în vederea identificării imobilului ce face obiectul contractului de

vânzare-cumpărare nr. X/1928 cu cel aflat pe str. C.A. nr. 11, București.

Conform raportului de

expertiză întocmit de expert tehnic judiciar D.M.D., terenul situat în str. C.A.

nr.

11 este ocupat de Complexul comercial „L.” în întregime. La nivelul

anului 1930, terenul avea destinație agricolă cu drumuri de câmp, cu acces

pentru a fi lucrate, neputând însă a fi identificat în totalitate în lipsa unei

schițe de parcelare a lotului 37 din moșia Cotroceni.

Prin decizia civilă nr.

119/ A din 16 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de contestatoarea E.N.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin notificarea înregistrată

din 07 noiembrie 2001, E.N. a solicitat Primăriei Municipiului București, în

temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii prin restituirea

terenului situat în str. C.A. nr. 11, sector 6, București, în suprafață de 525 m.p.

A arătat că terenul a

aparținut defunctului E.G., tatăl său, care l-a obținut prin actul de vânzare -

cumpărare din 10 martie 1928, înregistrat la Administrația Financiară din 10 martie 1928.

Potrivit mențiunilor

din acest contract, E.G. a cumpărat de la I.P.U., V.P.U. și T.P.U. un teren loc

de casă în comuna suburbană Militari, Ilfov, în suprafață de 525 m.p.

Prin dispoziția nr. 3578

din 15 decembrie 2004, Primarul General al municipiului București a respins

notificarea formulată de E.N., ca nedovedită, având în vedere referatul

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, din care rezultă că notificatoarea

nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive, terenul se afla în

proprietatea autorului E.G. și nici că exproprierea s-a făcut pe numele

acestuia.

Conform relațiilor

obținute de la Primăria municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența

Proprietății, Cadastru - Serviciul de Nomenclatură Urbană, potrivit evidențelor

cadastrale întocmite în anul 1986, la adresa din str. C.A. nr. 11,

figura proprietate particulară, categoria alte terenuri în suprafață de 2545 m.p., având ca posesor de parcelă la întocmirea evidențelor, pe B.I. și L.C.. Potrivit

relațiilor de la Primăria Sector 6 București (Administrația Financiară), în

anul 1992, la această adresă figurau titulari de rol L.C., cu teren în

proprietate în suprafață de 1050 m.p., și B.I., cu teren în proprietate în

suprafață de 1050 m.p.

Primăria Sectorului 6

București, pe baza dosarelor de impunere asupra clădirilor și terenurilor din

sector, deținute începând cu anul 1952, a comunicat că, pentru acestea nu există niciun dosar pe numele E.G., proprietarii înscriși pe rol din 30 iunie 1952,

respectiv 11 iunie 1958, fiind L.C. și B.I.

Imobilul înscris cu nr. 11

pe str. C.A., sector 6, București a făcut obiectul Decretului de expropriere din

03 septembrie 1988, anexa 3, poziția 3. în anexele la decret fiind înscrise

imobilele din municipiul București, proprietate de stat, scoase din funcțiune

pentru realizarea obiectivelor de investiții. Pentru Complexul comercial

agroindustrial și fabrica de mâncare Lujerului a fost expropriat și imobilul

din str. Srg. C.A. nr. 11, sector 6, București.

Din rapoartele de

expertiză întocmite atât în primă instanță, cât și în apel nu reiese clar

identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 10 martie 1928 și imobilul din fosta str. Serg. C.A. nr. 11.

Mai mult, în situația în care această identitate ar fi probată, nu poate fi

determinată poziția celor 525 m.p. în cadrul întregului teren de 2547 m.p. din fosta str. Serg. C.A. nr. 11.

Conform dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, în înțelesul

acestei legi, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a

acestora (art. 3 alin. (1) lit. a)).

În cauză, trecerea,

în proprietatea statului, a imobilului din fosta str. Srg. C.A. nr. 11,

sector 6, București, s-a făcut prin Decretul de expropriere din 03 septembrie 1988,

titulari de rol în acea perioadă, conform celor arătate anterior, fiind L.C. și

B.I., nicidecum E.G.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Coroborând prevederile

legale citate, instanța a constatat că persoana notificatoare are obligația de

a depune, odată cu notificarea sau ulterior, până la data soluționării

notificării, dovada calității de proprietar al imobilului la data preluării

abuzive, nicidecum la data achiziționării unui astfel de bun.

Prin acte doveditoare

ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscris constatator al unui act

juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv,

translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă

de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

În speță, reclamanta E.N.

a făcut dovada titlului de proprietate al autorului său, invocând contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928, însă dreptul de proprietate

este confirmat prin acest act doar în perioada achiziționării imobilului, nu și

la data preluării bunului de către stat.

În completarea

probatoriului pentru justificarea dreptului de proprietate al titularului

imobilului la data preluării abuzive pot fi folosite și alte înscrisuri, de

exemplu mențiuni din listele anexe la actele de proprietate, procese verbale de

predare sau preluare, extrase de carte funciară sau de intabulare a dreptului,

etc.

În speță, însă, din

niciun înscris nu rezultă că E.G. este proprietarul imobilului din București,

str. C.A. nr. 11, sector l București, în anul 1988, când terenul

solicitat a fost expropriat de stat.

Astfel, potrivit art.

24 din Legea nr. 10/2001, existența și, după caz întinderea dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive, or, în cauză, această împrejurare este

infirmată prin chiar relațiile ce privesc istoricul de rol fiscal al imobilului

pentru care s-a formulat notificare. În aceste condiții, E.G. nu poate fi

presupus că deținea imobilul sub nume de proprietar la data exproprierii.

În consecință,

soluția Tribunalului este legală și temeinică sub acest aspect, dovada

dreptului de proprietate fiind o condiție esențială în stabilirea

despăgubirilor ce se solicită în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond, în

analiza pe care a efectuat-o, a verificat legalitatea dispoziției contestate,

constatând că, într-adevăr, notificatoarea nu a probat că, la data preluării

abuzive, imobilul s-a aflat în proprietatea autorului E.G. și nici că

exproprierea s-a făcut pe numele acestuia.

În aceste condiții,

nu prezintă relevanță în ce măsură s-a realizat identificarea imobilului ce

face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928

și cel din str. C.A. nr. 11, sector 6, București.

Doar în situația în

care era făcută dovada calității de proprietar a autorului reclamantei, la data

preluării imobilului de către stat, în vederea stabilirii amplasamentului

terenului de 525 m.p., se impunea cercetarea celorlalte cerințe pentru

restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împrejurarea că, din

adresa din 17 august 1954, rezultă că s-a solicitat eliberarea unei autorizații

pentru imobilul din str. C.A. nr. 11 și, ca atare, contestatoarea a depus

dovezi în sensul identificării titularului dreptului de proprietate asupra

terenului indicat în notificare, nu poate conduce la concluzia contrară celor

reținute anterior, întrucât acest înscris, pe de o parte, face vorbire de anul

1954, iar, pe de altă parte, nu complinește condițiile prevăzute de art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

De asemenea, faptul

că cei înscriși la rolul fiscal, pentru imobilul din str. C.A. nr. 11,

dețin împreună, cel mult, 2.000 m.p., rămânând un rest de 545 m.p., care poate fi identificat cu terenul solicitat de contestatoare, nu este de natură a proba

că titularul dreptului de proprietate, la data preluării abuzive, era autorul E.G.,

în lipsa unor înscrisuri care să justifice această situație de drept.

Împotriva deciziei

menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta E.N.,

criticând-o pentru următoarele motive:

cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de

fond a respins contestația pentru unicul considerent că nu ar exista identitate

clară între terenul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare 10

martie 1928 si imobilul din fosta stradă C.A. nr. 11. La această concluzie s-a

ajuns din cauza faptului că expertul desemnat în primă instanța nu a reușit o

identificare a terenului în cauză. Față de acest aspect, instanța de apel a

ordonat o nouă expertiză specialitatea topografie, pentru a stabili identitatea

dintre terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 10

martie 1928 si cel aflat in strada C.A. nr. 11, expertul D.M. consemnând, în

cuprinsul raportului întocmit, că deține de la o expertiză anterioară planul

comunei Militari ediție 1867 cu parcelarea reformei agrare din 1864 pe comuna

Militari si alt plan comuna Militari ediție 1930, aspecte ce au făcut posibil

un răspuns favorabil la obiectivul de expertiză stabilit, în sensul că s-a

putut identifica terenul de la adresa C.A. nr. 11 ca fiind același cu cel

cumpărat de autorul reclamantei.

În mod surprinzător,

instanța a consemnat, în considerentele deciziei atacate, că nici această

expertiză nu a stabilit o identitate clară între terenul cumpărat de tatăl recurentei

și cel de la adresa C.A. nr. 11.

Unicul aspect pe care

nu l-a putut stabili, cu certitudine, expertul a fost drumul din partea de sud

a parcelei în cauză, explicând, în cuprinsul raportului, că drumul din partea

de sud nu poate fi identificat cu certitudine deoarece nu se găsește, la Arhivele Naționale, parcelarea lotului 37 din moșia Cotroceni.

Oricum, expertul a

stabilit, prin raportul întocmit, faptul că terenul este ocupat de Complexul

Comercial Lujerul, astfel încât nu se mai putea pune problema restituirii in

natură. În aceste condiții, este nesemnificativ faptul că nu s-a putut

identifica, în mod cert, drumul din partea de sud a parcelei, întrucât valoarea

de circulație este aceeași în zona respectivă, indiferent de poziționarea

exactă a terenului. Ca atare, instanța ar fi trebuit sa admită capătul de

cerere subsidiar, în sensul obligării intimatului parat la luarea masurilor

necesare acordării de masuri reparatorii prin echivalent.

Totodată, demontându-și

practic propriile susțineri, cât și pe cele ale instanței de fond, instanța

consemnează că „nu prezintă relevanță în ce măsură s-a realizat identificarea

imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 10

martie 1928 si cel din str. C.A. nr. 11, sector 6, București”. În aceste

condiții, care au fost motivele pentru care instanța de apel a mai ordonat

expertiza si de ce, dacă nu prezintă nicio relevanță identitatea sus-menționată,

nu a desființat sentința primei instanțe, care are ca unică motivare faptul că

nu s-a stabilit o identitate clară a terenului.

pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.).

Instanța de apel a

aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 si 24

din Legea nr. 10/2001.

Aplicând in mod

greșit dispozițiile legale precizate, instanța de apel a ajuns la concluzia că

recurenta a făcut dovada dreptului de proprietate (prin contractul de vânzare

cumpărare din 10 martie 1928) la data achiziționării imobilului în discuție,

dar nu și la data preluării abuzive de către stat.

Totodată, s-a reținut

că titulari de rol, la momentul exproprierii, erau L.C. si B.I., acestea fiind

persoanele pe numele cărora a fost dispusă exproprierea.

În ceea ce privește

dovada faptului că autorul reclamantei a fost proprietar, la data preluării

abuzive, de vreme ce nu există niciun fel de dovadă că terenul în discuție ar

fi fost înstrăinat unei alte persoane fizice sau juridice, titlul de proprietate

în baza căruia partea menționată a solicitat restituirea imobilului face pe

deplin dovada faptului că acesta se afla în proprietatea sa la momentul preluării

abuzive de către stat. Originalul titlului de proprietate se află în posesia recurentei.

Probarea faptului că terenul se afla în proprietatea recurentei și la momentul

preluării abuzive, de către stat, echivalează cu a dovedi un fapt negativ,

acela că recurenta sau autorul său nu a înstrăinat niciodată acest imobil. Or,

este cunoscut faptul că pot fi dovedite și faptele negative (unele dintre ele),

însă numai prin faptul pozitiv contrar. În cazul de față, sarcina probațiunii

fiind răsturnată în ceea ce privește dovedirea unui fapt negativ, pentru a

putea respinge solicitarea recurentei, de restituire a imobilului, Primăria

București ar fi trebuit, printre altele, să facă dovada faptului pozitiv

contrar, respectiv să probeze că, la data preluării de către stat, imobilul nu

se afla in proprietatea acesteia. De vreme ce această dovadă nu a fost făcută,

devine cert faptul că respingerea cererii de restituire a terenului este neîntemeiată,

în prezent „existând numai proba de netăgăduit a faptului că terenul a fost

cumpărat în anul 1928, de către tatăl reclamantei, E.G.”.

Cu referire la art. 23

din Legea nr. 10/2001, doctrina de specialitate s-a pronunțat în sensul că

textul de lege menționat nu conține prevederi speciale în privința dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate. Aceasta înseamnă

că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite in materia

acțiunii in revendicare imobiliară. Din art. 22 (actualul art. 23) rezultă că

dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se

dovedesc numai cu acte, respectiv cu înscrisuri […]. Prin acte doveditoare ale

proprietății se înțelege orice act juridic civil, jurisdicțional sau

administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și

care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care

îl invocă. De exemplu, constituie titluri de proprietate: actele juridice

translative precum vânzarea-cumpărarea […]”.

Chiar instanța reține,

în considerentele deciziei atacate, că asemenea acte (translative de

proprietate) fac dovada proprietății. În aceste condiții, de vreme ce s-a depus

titlul de proprietate asupra imobilului în cauză (titlul deținut în original),

dovada dreptului de proprietate a fost pe deplin făcută de recurentă,

dispozițiile legale amintite fiind greșit aplicate de către instanță.

În ceea ce privește

articolul 24 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile acestuia trebuie interpretate

numai in sens favorabil persoanelor îndreptățite care nu dețin înscrisuri

privitoare la proprietate, dar care sunt menționate in actul normativ de preluare,

existând o prezumție in favoarea respectivelor persoane că ar deține bunul sub

nume de proprietar. Astfel cum rezultă din art. 24, asemenea prezumție poate fi

răsturnată prin probe contrare. Instanța de apel a aplicat într-un mod eronat

dispozițiile precizate, reținând că, de vreme ce E.G. nu a figurat în decretul

de expropriere, nu poate fi presupus că deținea imobilul sub nume de

proprietar.

Totodată, lipsa

numelui autorului recurentei din decretul de expropriere trebuie privit nu ca

temei pentru refuzul restituirii terenului ce face obiectul prezentului litigiu,

ci ca un argument în favoarea restituirii imobilului către notificator, fiind

unul dintre motivele pentru care atât doctrina, cât și jurisprudența în materie

s-au pronunțat în sensul că, în situația în care persoanele ce figurează pe

lista decretelor de expropriere nu sunt aceleași cu proprietarii imobilelor

expropriate, imobilele au fost preluate de către stat fără un titlu valabil. În

plus, din toate înscrisurile aflate la dosar rezultă, în mod cert, că a fost

preluat abuziv întreg terenul situat in Strada C.A. nr. 11 (din care o parte a

aparținut autorului reclamantei), astfel că nu reiese relevanța aspectului

referitor la faptul că nu au fost menționate numele tuturor proprietarilor.

Mai mult, instanța

trebuia să aibă în vedere și faptul că, astfel cum rezultă din înscrisurile

aflate la dosarul cauzei, numiții L.C. si B.I. (cei indicați ca titulari de rol

pentru terenul în suprafață de 2545 m.p. situat in str. C.A. nr. 11) nu

dețineau împreună decât 2.000 m.p., rămânând un rest de 545 m.p. de teren, cu 20 m.p. mai mult decât suprafața de teren solicitată de recurentă. Aceasta

întrucât, deși din cuprinsul adresei din 01 octombrie 2002 emisă de PMB -

Direcția Patrimoniu, Evidenta Proprietății, Cadastru rezulta că cei doi

dețineau câte 1050 m.p. de teren fiecare, din adresa Primăriei sector 6 rezultă

că, în realitate, L.C. a declarat, în anul 1958, că deține o suprafață de 950 m.p.

Deși legal citat cu

această mențiune, intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

contradictorie a unei hotărâri, în sensul motivului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., presupune, printre altele, existența unei

neconcordanțe între diferitele considerente, în sensul că, din unele rezultă

temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora,

existența contradicției între dispozitiv și considerente, în sensul că, în

dispozitiv, instanța s-a oprit la o anumită soluție, iar considerentele

hotărârii fundamentează soluția contrară.

Criticile subsumate

acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate în sensul ipotezelor sus-enunțate,

de motivare contradictorie, deoarece niciunul dintre considerentele instanței

de apel în legătură cu identificarea imobilului în litigiu nu se contrazic și

nici acestea, la rândul lor, nu contravin soluției pronunțate.

În esență, în ceea ce

privește identificarea imobilului, în raport de expertizele efectuate în cele

două faze procesuale, Curtea a reținut că rapoartele întocmite nu au stabilit

cu certitudine identitatea imobilului pretins în prezentul litigiu cu cel

deținut de autorul reclamantei, precum și faptul că, în speță, nu prezintă

relevanță în ce măsură s-a realizat identificarea bunului, aspect pe care,

însă, instanța l-a raportat la considerentele anterioare, și anume la faptul că

reclamanta nu a reușit să probeze, în opinia Curții, că autorul său era

proprietarul bunului solicitat la data preluării, precum și că această măsură a

operat pe numele său.

Făcând referire, în

acest ultim caz, la relevanța identificării bunului în raport de alte aspecte

esențiale, cu privire la care s-a considerat că nu au fost dovedite (cele două

elemente importante vizând operațiunea preluării și calitatea de titular al

dreptului de proprietate la momentul respectiv), această problemă a căpătat

caracter subsidiar față de cele două chestiuni enunțate; ca atare, absența

probării celor două elemente a determinat concluzia instanței că nu este

relevant în ce măsură s-a probat sau nu identificarea bunului, fără ca aceasta

să implice considerente contradictorii din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În concluzie,

cerințele acestui motiv de modificare nu sunt întrunite în cauză.

Fără îndoială, însă,

că, în raport de argumentele care se vor avea în vedere în analiza celui de-al

doilea motiv de recurs și care vor determina admiterea căii de atac și casarea

deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilirea sau nu a identității

imobilului pretins cu cel din contractul de vânzare-cumpărare invocat drept

titlu de proprietate al autorului reclamantei este relevant în soluționarea

cauzei. Aceasta deoarece conturează sau nu calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la restituire.

Art. 22 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în descrierea conținutului notificării, impune ca aceasta să

cuprindă, printre altele, elementele de identificare a bunului solicitat,

tocmai pentru ca, raportat la aceste elemente, să se poată evalua probele

administrate în cauză.

Din această

perspectivă, Curtea va avea în vedere, cu ocazia rejudecării, susținerile recurentei

în sensul că, din raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel, rezultă

că bunul pretins este cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 10 martie 1928, singura vecinătate ce nu a putut fi stabilită

fiind cea a drumului din partea de sud a parcelei în litigiu determinat de

inexistența documentelor în evidențele Arhivelor Naționale care să permită o

asemenea identificare (cele privind parcelarea lotului 37 din moșia Cotroceni).

În acest sens, Curtea

de Apel va aprecia dacă se impune suplimentarea probatoriului, cu administrarea

de înscrisuri și, eventual, cu un supliment la raportul de expertiză în măsura în

care se vor obține și alte înscrisuri privind această vecinătate.

De asemenea,

recurenta susține, în mod corect că, pentru forma de reparație în echivalent

vizând aceeași zonă a situării bunului, nu este necesară identificarea exactă a

tuturor vecinătăților imobilului, fiind suficient dacă se probează existența

bunului într-o anumită suprafață în patrimoniul autorului reclamantei.

Critica este

întemeiată în măsura în care forma de reparație la care se va opri instanța

este cea în echivalent și, bineînțeles, dacă se va ajunge la concluzia că

reclamanta este persoană îndreptățită la reparațiile acordate de Legea nr. 10/2001,

sens în care trebuie stabilită, în mod complet, situația de fapt în litigiu,

pentru considerente ce se vor avea în vedere în cadrul analizării celui de-al

doilea motiv de recurs.

recurentei în legătură cu sarcina probei proprietății la data preluării și cu

efectele nemenționării numelui autorului său în actul de expropriere sunt

corecte.

Într-adevăr, conform art.

1169 C. civ., sarcina probei revine celui care face o afirmație (în speță,

reclamantei), conform adagiului „actori incumbit probatio”.

În materia restituirii

imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic trecut, Legea nr. 10/2001

nu cuprinde nicio derogare de la dreptul comun în ceea ce privește sarcina

probei.

Conform art. 1 lit.

e) din Capitolul I al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sarcina probei proprietății, a deținerii

legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană

îndreptățită revine persoanei care pretinde dreptul, și anume reclamantei din litigiu.

Aceasta a invocat,

însă, în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului pretins prin

notificare, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928 de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, și care reprezintă un act translativ de

proprietate, fiind cuprins în enumerarea menționată în art. 23.1 din Norme

privind „actele doveditoare” ale dreptului de proprietate.

Cu privire la acest

act, instanța de apel a reținut că face dovada titlului de proprietate pentru

imobil la data achiziționării bunului, dar nu și la cea a preluării.

Contrar celor

reținute de această instanță, actul respectiv probează dreptul de proprietate

pentru imobil al autorului reclamantei (în realitate, al acesteia, în calitate

de unică moștenitoare de pe urma lui E.G., decedat anterior exproprierii) și

ulterior dobândirii bunului prin contractul de vânzare - cumpărare și până la

momentul preluării de către stat atât timp cât nu s-a probat ieșirea lui din

patrimoniul fostului proprietar într-una dintre modalitățile prevăzute de lege,

anterior exproprierii.

Sub acest aspect,

fără îndoială că actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorul reclamantei

face dovada relativă a proprietății asupra imobilului, posibil, deci, de

combătut, prin proba contrară.

Sarcina probei contrare

revine, însă, celui care contestă, și anume pârâtului, neputându-se impune

reclamantei să facă dovada unui fapt negativ, și anume că bunul nu a ieșit din

patrimoniul autorului său anterior preluării de către stat.

Astfel cum a susținut

și reclamanta, dovada faptului negativ se realizează prin probarea faptului

pozitiv contrar, și anume că imobilul a intrat în patrimoniul unei alte

persoane, prin modurile prevăzute de lege.

Or, după cum s-a

arătat, sarcina probei revenea pârâtului, în condițiile art. 1169 C. civ., text

de lege greșit aplicat de către Curte.

De asemenea, instanța

de apel a procedat și la o greșită aplicare a art. 24 din Legea nr. 10/2001 în

defavoarea reclamantei deoarece textul de lege vizează prezumția calității de

proprietar și întinderea dreptului de proprietate menționate în actul normativ

sau de autoritate în absența unor probe contrare și în beneficiul

notificatorului.

Or, în ceea ce

privește situația reclamantei, nu era necesar să se apeleze la această

prezumție din moment ce aceasta depusese un act doveditor al dreptului său de

proprietate, în sensul art. 23 din Lege.

Cel mult, instanța de

apel ar fi putut pune problema în ce măsură înscrierea celor două persoane în

rolul fiscal deschis pentru imobilul din str. C.A. nr. 11, la nivelul perioadei

1986-1992 (anterior și după preluare prin decretul de expropriere nr. 251/1988),

altele decât autorul reclamantei, respectiv L.C. și B.I., ar reprezenta proba

contrarie față de titlul de proprietate invocat de reclamantă, dar nu prin

raportare la art. 24 din Lege, ci printr-o analiză comparativă a celor două

dovezi administrate.

Instanța nu a

procedat, însă, la o asemenea evaluare, ci, înlăturând de plano și în mod

greșit titlul de proprietate invocat de reclamantă ca dovadă a dreptului de proprietate

a autorului său (în realitate, a sa) și la data preluării, inversând sarcina

probei, în acest sens, și procedând la greșita aplicare a prezumțiilor

instituite de art. 24 în defavoarea reclamantei, a considerat, în cele din

urmă, că aceasta nu a dovedit calitatea de titular al dreptului de proprietate

la data preluării și nici pe cea de persoană îndreptățită la restituirea

imobilului conform Legii nr. 10/2001.

Aplicarea greșită a

textelor de lege sus-menționate a condus la insuficientă stabilire a situației

de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluționării cauzei, urmând

ca instanța să stabilească, prin aplicarea corectă a textelor de lege

incidente, în primul rând, în materia sarcinii probei, situația de fapt.

În această evaluare, va

ține seama de critica recurentei privind efectele nemenționării autorului său

în actul de expropriere, care, în esență, sunt corecte.

Astfel, cu titlu de

principiu, nemenționarea, în actul de preluare, a titularului dreptului de

proprietate al bunului preluat sau a moștenitorilor lui, dacă decesul fostului

proprietar a intervenit anterior preluării, nu înseamnă automat că acesta nu

era proprietar la data preluării, ci antamează și problema nevalabilității

titlului de preluare deoarece aceasta nu a operat pe numele adevăratului

proprietar.

De asemenea,

reținându-se că un contract de vânzare-cumpărare reprezintă, fără dubiu, un act

translativ de proprietate, iar actul autentic ce probează această operațiune

juridică are valoarea probatorie conferită de art. 1171 C. civ., instanța va

avea în vedere în ce măsură un asemenea act poate fi combătut prin înscrierile

din evidențele fiscale.

Ca urmare, se impune

admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare

deoarece aplicarea dispozițiilor legale incidente, în sensul stabilirii

existenței dreptului reclamantei la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

sau, dimpotrivă, a inexistenței acestui drept, trebuie să se facă la o situație

de fapt pe deplin stabilită în raport de aplicarea corectă a textelor de lege

în materie de probe, de corelarea acestor probe și, dacă este cazul, de

suplimentarea lor.

Casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare în condițiile arătate mai sus sunt

determinate de imposibilitatea prezentei instanțe de a aplica dispozițiile

legii la o situație de fapt insuficient stabilită, față de dispozițiile art. 314

C. proc. civ.

Cu ocazia

rejudecării, se va verifica, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, dacă

este cazul, dacă s-a schimbat situația juridică a imobilului, în ceea ce

privește calitatea de titular al dreptului de proprietate, de la momentul

încheierii contractului, de către autorul reclamantei, și până la data

preluării bunului, urmând a se verifica în mod coroborat toate probele deja

administrate, inclusiv susținerile recurentei în sensul că cele două persoane

ce figurează cu rol fiscal pentru imobil, în perioada amintită, au o suprafață

mai mică decât cea totală a terenului de la adresa menționată în precedent; în

caz afirmativ, urmează a examina și explica în considerente care este situația

juridică a diferenței de teren care nu aparține lui L.C. și B.I.

De asemenea, se va

ține seama de identificarea bunului, absolut relevantă pentru soluționarea

contestației, iar în cazul în care se va dovedi dreptul de proprietate al

reclamantei, respectiv al autorului său, chiar în parte, pentru terenul preluat

se va verifica forma de reparație, în natură sau în echivalent, aspect care nu

a fost cercetat în detaliu, de instanțele anterioare, față de argumentele

pentru care acestea au respins pretențiile reclamantei.

În cazul în care nu

există posibilitatea restituirii în natură, propunerea de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent va avea în vedere și valoarea bunului conform

criteriilor enunțate în art. 11 din Legea nr. 10/2001, față de data formulării

contestației, anterioară modificării acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005,

ipoteză care înlătură aplicarea art. 16 din Titlul VII, în sensul că instanța

are competența să stabilească o asemenea valoare, despăgubirile urmând a fi

acordate, bineînțeles, în condițiile legii speciale de stabilire și plată a

despăgubirilor.

Prin urmare, conform art.

312 alin. (1) și (5) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, ce urmează a

proceda în sensul celor stabilite în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta E.N. împotriva deciziei civile nr. 119/ A din 16

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 februarie 2011.