ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 933/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 1118/2005, contestatoarea E.N. a formulat, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București, contestație împotriva deciziei nr. 3578 emisă de Primăria Municipiului București, prin Primarul General, la data de 15 decembrie 2004, solicitând obligarea intimaților la restituirea în natură a terenului situat în București, str. C.A. nr. 11, sector 6, iar, în subsidiar, pentru situația în care se va stabili că terenul nu poate fi restituit în natură, obligarea intimaților la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantumul ce urmează a fi indicat de expertiza judiciară.

Prin sentința civilă nr. 645 din 17 iunie 2005 a aceleiași instanțe, s-a respins contestația, ca neîntemeiată, reținându-se că, prin notificarea din 7 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat măsuri reparatorii în sensul restituirii în natură a terenului în suprafață de 525 m.p., situat la adresa sus-menționată, aceasta fiind respinsă ca nedovedită. Reclamanta nu a dovedit că autorul său, E.G., ar fi dobândit în proprietate imobilul solicitat, în actul de proprietate invocat drept titlu figurând E.G. Prin urmare, nici reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Prin decizia nr. 59 din 23 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Curtea a constatat că cele reținute de prima instanță în legătură cu calitatea procesuală a reclamantei nu sunt reale deoarece în contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 10 martie 1928 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, invocat drept titlu de proprietate pentru autorul reclamantei, apare precizarea din ultimul alineat în sensul că „numele cumpărătorului fiind E.G. se rectifică cel de sus”. În fond după desființare, prin sentința civilă nr. 979 din 25 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea E.N. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în fapt, că, prin dispoziția din 15 decembrie 2004, intimatul Municipiul București a respins notificarea formulată de către contestatoare, constatând că notificatoarea E.N.

nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive, imobilul situat în București, str. C.A. nr. 11, sectorul 6, teren în suprafață de 525 m.p., se află în proprietatea autorului E.G., în condițiile în care exproprierea nu s-a făcut pe numele acestei persoane. Examinând concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert ing. Negru Sorin, Tribunalul a reținut că, din actele depuse la dosarul cauzei, nu rezultă clar identitatea dintre terenul care face obiectul contractului le vânzare-cumpărare nr. 8167/10 martie 1928 și imobilul din fosta stradă Srg. C.A. nr. 11. Totodată, nu rezultă unde este poziția celor 525 m.p. în cadrul întregului teren de 2547 m.p. din fosta stradă Srg.

C.A. nr. 11. Tribunalul a reținut, potrivit concluziilor aceluiași raport de expertiză, că terenul de la fosta adresă str. Sg. C.A. nr. 11 este, astăzi, ocupat, pe o suprafață de 2356 m.p., de construcția Mall Lujerului, iar 191 m.p. sunt ocupați de trotuarul de protecție al clădirii și căile de acces auto la diverse intrări ale acestuia. Prima instanță a apreciat că, în lipsa unei schițe - plan, care să fi fost întocmită cu ocazia încheierii actului autentificat din 10 martie 1928, precum și în considerarea împrejurării că, în același titlu de proprietate din anul 1928, se menționa „drumul țarine”, în timp ce, anterior anului 1948, strada Soldat C.A.

purta denumirea de strada E, probatoriul administrat nu este pertinent și nici concludent pentru a sprijini aserțiunea conform căreia terenul în suprafață de 525 m.p., care figurează în actul de vânzare - cumpărare anterior evocat, este unul și același, în limitele acestei suprafețe, cu terenul care a făcut obiectul Decretului de expropriere din 03 septembrie 1988, titular de rol fiind, în perioada 1986-1992, L.C. și B.I. În aceste circumstanțe, Tribunalul a constatat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea propusă de către contestatoare, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, contestatoarea E.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea topografie în vederea identificării imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1928 cu cel aflat pe str. C.A. nr. 11, București. Conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar D.M.D., terenul situat în str. C.A. nr. 11 este ocupat de Complexul comercial „L.” în întregime. La nivelul anului 1930, terenul avea destinație agricolă cu drumuri de câmp, cu acces pentru a fi lucrate, neputând însă a fi identificat în totalitate în lipsa unei schițe de parcelare a lotului 37 din moșia Cotroceni. Prin decizia civilă nr. 119/ A din 16 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea E.N.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin notificarea înregistrată din 07 noiembrie 2001, E.N. a solicitat Primăriei Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii prin restituirea terenului situat în str. C.A. nr. 11, sector 6, București, în suprafață de 525 m.p. A arătat că terenul a aparținut defunctului E.G., tatăl său, care l-a obținut prin actul de vânzare - cumpărare din 10 martie 1928, înregistrat la Administrația Financiară din 10 martie 1928. Potrivit mențiunilor din acest contract, E.G. a cumpărat de la I.P.U., V.P.U. și T.P.U. un teren loc de casă în comuna suburbană Militari, Ilfov, în suprafață de 525 m.p.

Prin dispoziția nr. 3578 din 15 decembrie 2004, Primarul General al municipiului București a respins notificarea formulată de E.N., ca nedovedită, având în vedere referatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, din care rezultă că notificatoarea nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive, terenul se afla în proprietatea autorului E.G. și nici că exproprierea s-a făcut pe numele acestuia. Conform relațiilor obținute de la Primăria municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății, Cadastru - Serviciul de Nomenclatură Urbană, potrivit evidențelor cadastrale întocmite în anul 1986, la adresa din str. C.A. nr. 11, figura proprietate particulară, categoria alte terenuri în suprafață de 2545 m.p., având ca posesor de parcelă la întocmirea evidențelor, pe B.I.

și L.C.. Potrivit relațiilor de la Primăria Sector 6 București (Administrația Financiară), în anul 1992, la această adresă figurau titulari de rol L.C., cu teren în proprietate în suprafață de 1050 m.p., și B.I., cu teren în proprietate în suprafață de 1050 m.p. Primăria Sectorului 6 București, pe baza dosarelor de impunere asupra clădirilor și terenurilor din sector, deținute începând cu anul 1952, a comunicat că, pentru acestea nu există niciun dosar pe numele E.G., proprietarii înscriși pe rol din 30 iunie 1952, respectiv 11 iunie 1958, fiind L.C. și B.I. Imobilul înscris cu nr. 11 pe str. C.A., sector 6, București a făcut obiectul Decretului de expropriere din 03 septembrie 1988, anexa 3, poziția 3. în anexele la decret fiind înscrise imobilele din municipiul București, proprietate de stat, scoase din funcțiune pentru realizarea obiectivelor de investiții.

Pentru Complexul comercial agroindustrial și fabrica de mâncare Lujerului a fost expropriat și imobilul din str. Srg. C.A. nr. 11, sector 6, București. Din rapoartele de expertiză întocmite atât în primă instanță, cât și în apel nu reiese clar identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1928 și imobilul din fosta str. Serg. C.A. nr. 11. Mai mult, în situația în care această identitate ar fi probată, nu poate fi determinată poziția celor 525 m.p. în cadrul întregului teren de 2547 m.p. din fosta str. Serg. C.A. nr. 11. Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, în înțelesul acestei legi, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora (art. 3 alin. (1) lit. a)). În cauză, trecerea, în proprietatea statului, a imobilului din fosta str. Srg.

C.A. nr. 11, sector 6, București, s-a făcut prin Decretul de expropriere din 03 septembrie 1988, titulari de rol în acea perioadă, conform celor arătate anterior, fiind L.C. și B.I., nicidecum E.G. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la data soluționării notificării. Coroborând prevederile legale citate, instanța a constatat că persoana notificatoare are obligația de a depune, odată cu notificarea sau ulterior, până la data soluționării notificării, dovada calității de proprietar al imobilului la data preluării abuzive, nicidecum la data achiziționării unui astfel de bun.

Prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. În speță, reclamanta E.N. a făcut dovada titlului de proprietate al autorului său, invocând contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928, însă dreptul de proprietate este confirmat prin acest act doar în perioada achiziționării imobilului, nu și la data preluării bunului de către stat.

În completarea probatoriului pentru justificarea dreptului de proprietate al titularului imobilului la data preluării abuzive pot fi folosite și alte înscrisuri, de exemplu mențiuni din listele anexe la actele de proprietate, procese verbale de predare sau preluare, extrase de carte funciară sau de intabulare a dreptului, etc. În speță, însă, din niciun înscris nu rezultă că E.G. este proprietarul imobilului din București, str. C.A. nr. 11, sector l București, în anul 1988, când terenul solicitat a fost expropriat de stat. Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, existența și, după caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, or, în cauză, această împrejurare este infirmată prin chiar relațiile ce privesc istoricul de rol fiscal al imobilului pentru care s-a formulat notificare.

În aceste condiții, E.G. nu poate fi presupus că deținea imobilul sub nume de proprietar la data exproprierii. În consecință, soluția Tribunalului este legală și temeinică sub acest aspect, dovada dreptului de proprietate fiind o condiție esențială în stabilirea despăgubirilor ce se solicită în baza Legii nr. 10/2001. Instanța de fond, în analiza pe care a efectuat-o, a verificat legalitatea dispoziției contestate, constatând că, într-adevăr, notificatoarea nu a probat că, la data preluării abuzive, imobilul s-a aflat în proprietatea autorului E.G. și nici că exproprierea s-a făcut pe numele acestuia. În aceste condiții, nu prezintă relevanță în ce măsură s-a realizat identificarea imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928 și cel din str. C.A.

nr. 11, sector 6, București. Doar în situația în care era făcută dovada calității de proprietar a autorului reclamantei, la data preluării imobilului de către stat, în vederea stabilirii amplasamentului terenului de 525 m.p., se impunea cercetarea celorlalte cerințe pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Împrejurarea că, din adresa din 17 august 1954, rezultă că s-a solicitat eliberarea unei autorizații pentru imobilul din str. C.A. nr. 11 și, ca atare, contestatoarea a depus dovezi în sensul identificării titularului dreptului de proprietate asupra terenului indicat în notificare, nu poate conduce la concluzia contrară celor reținute anterior, întrucât acest înscris, pe de o parte, face vorbire de anul 1954, iar, pe de altă parte, nu complinește condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, faptul că cei înscriși la rolul fiscal, pentru imobilul din str. C.A. nr. 11, dețin împreună, cel mult, 2.000 m.p., rămânând un rest de 545 m.p., care poate fi identificat cu terenul solicitat de contestatoare, nu este de natură a proba că titularul dreptului de proprietate, la data preluării abuzive, era autorul E.G., în lipsa unor înscrisuri care să justifice această situație de drept. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta E.N., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, instanța de fond a respins contestația pentru unicul considerent că nu ar exista identitate clară între terenul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare 10 martie 1928 si imobilul din fosta stradă C.A.

nr. 11. La această concluzie s-a ajuns din cauza faptului că expertul desemnat în primă instanța nu a reușit o identificare a terenului în cauză. Față de acest aspect, instanța de apel a ordonat o nouă expertiză specialitatea topografie, pentru a stabili identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1928 si cel aflat in strada C.A. nr. 11, expertul D.M. consemnând, în cuprinsul raportului întocmit, că deține de la o expertiză anterioară planul comunei Militari ediție 1867 cu parcelarea reformei agrare din 1864 pe comuna Militari si alt plan comuna Militari ediție 1930, aspecte ce au făcut posibil un răspuns favorabil la obiectivul de expertiză stabilit, în sensul că s-a putut identifica terenul de la adresa C.A.

nr. 11 ca fiind același cu cel cumpărat de autorul reclamantei. În mod surprinzător, instanța a consemnat, în considerentele deciziei atacate, că nici această expertiză nu a stabilit o identitate clară între terenul cumpărat de tatăl recurentei și cel de la adresa C.A. nr. 11. Unicul aspect pe care nu l-a putut stabili, cu certitudine, expertul a fost drumul din partea de sud a parcelei în cauză, explicând, în cuprinsul raportului, că drumul din partea de sud nu poate fi identificat cu certitudine deoarece nu se găsește, la Arhivele Naționale, parcelarea lotului 37 din moșia Cotroceni. Oricum, expertul a stabilit, prin raportul întocmit, faptul că terenul este ocupat de Complexul Comercial Lujerul, astfel încât nu se mai putea pune problema restituirii in natură.

În aceste condiții, este nesemnificativ faptul că nu s-a putut identifica, în mod cert, drumul din partea de sud a parcelei, întrucât valoarea de circulație este aceeași în zona respectivă, indiferent de poziționarea exactă a terenului. Ca atare, instanța ar fi trebuit sa admită capătul de cerere subsidiar, în sensul obligării intimatului parat la luarea masurilor necesare acordării de masuri reparatorii prin echivalent. Totodată, demontându-și practic propriile susțineri, cât și pe cele ale instanței de fond, instanța consemnează că „nu prezintă relevanță în ce măsură s-a realizat identificarea imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 10 martie 1928 si cel din str. C.A.

nr. 11, sector 6, București”. În aceste condiții, care au fost motivele pentru care instanța de apel a mai ordonat expertiza si de ce, dacă nu prezintă nicio relevanță identitatea sus-menționată, nu a desființat sentința primei instanțe, care are ca unică motivare faptul că nu s-a stabilit o identitate clară a terenului. 2. Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 si 24 din Legea nr. 10/2001. Aplicând in mod greșit dispozițiile legale precizate, instanța de apel a ajuns la concluzia că recurenta a făcut dovada dreptului de proprietate (prin contractul de vânzare cumpărare din 10 martie 1928) la data achiziționării imobilului în discuție, dar nu și la data preluării abuzive de către stat.

Totodată, s-a reținut că titulari de rol, la momentul exproprierii, erau L.C. si B.I., acestea fiind persoanele pe numele cărora a fost dispusă exproprierea. În ceea ce privește dovada faptului că autorul reclamantei a fost proprietar, la data preluării abuzive, de vreme ce nu există niciun fel de dovadă că terenul în discuție ar fi fost înstrăinat unei alte persoane fizice sau juridice, titlul de proprietate în baza căruia partea menționată a solicitat restituirea imobilului face pe deplin dovada faptului că acesta se afla în proprietatea sa la momentul preluării abuzive de către stat. Originalul titlului de proprietate se află în posesia recurentei. Probarea faptului că terenul se afla în proprietatea recurentei și la momentul preluării abuzive, de către stat, echivalează cu a dovedi un fapt negativ, acela că recurenta sau autorul său nu a înstrăinat niciodată acest imobil.

Or, este cunoscut faptul că pot fi dovedite și faptele negative (unele dintre ele), însă numai prin faptul pozitiv contrar. În cazul de față, sarcina probațiunii fiind răsturnată în ceea ce privește dovedirea unui fapt negativ, pentru a putea respinge solicitarea recurentei, de restituire a imobilului, Primăria București ar fi trebuit, printre altele, să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv să probeze că, la data preluării de către stat, imobilul nu se afla in proprietatea acesteia. De vreme ce această dovadă nu a fost făcută, devine cert faptul că respingerea cererii de restituire a terenului este neîntemeiată, în prezent „existând numai proba de netăgăduit a faptului că terenul a fost cumpărat în anul 1928, de către tatăl reclamantei, E.G.”.

Cu referire la art. 23 din Legea nr. 10/2001, doctrina de specialitate s-a pronunțat în sensul că textul de lege menționat nu conține prevederi speciale în privința dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate. Aceasta înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite in materia acțiunii in revendicare imobiliară. Din art. 22 (actualul art. 23) rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu acte, respectiv cu înscrisuri […]. Prin acte doveditoare ale proprietății se înțelege orice act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

De exemplu, constituie titluri de proprietate: actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea […]”. Chiar instanța reține, în considerentele deciziei atacate, că asemenea acte (translative de proprietate) fac dovada proprietății. În aceste condiții, de vreme ce s-a depus titlul de proprietate asupra imobilului în cauză (titlul deținut în original), dovada dreptului de proprietate a fost pe deplin făcută de recurentă, dispozițiile legale amintite fiind greșit aplicate de către instanță. În ceea ce privește articolul 24 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile acestuia trebuie interpretate numai in sens favorabil persoanelor îndreptățite care nu dețin înscrisuri privitoare la proprietate, dar care sunt menționate in actul normativ de preluare, existând o prezumție in favoarea respectivelor persoane că ar deține bunul sub nume de proprietar.

Astfel cum rezultă din art. 24, asemenea prezumție poate fi răsturnată prin probe contrare. Instanța de apel a aplicat într-un mod eronat dispozițiile precizate, reținând că, de vreme ce E.G. nu a figurat în decretul de expropriere, nu poate fi presupus că deținea imobilul sub nume de proprietar. Totodată, lipsa numelui autorului recurentei din decretul de expropriere trebuie privit nu ca temei pentru refuzul restituirii terenului ce face obiectul prezentului litigiu, ci ca un argument în favoarea restituirii imobilului către notificator, fiind unul dintre motivele pentru care atât doctrina, cât și jurisprudența în materie s-au pronunțat în sensul că, în situația în care persoanele ce figurează pe lista decretelor de expropriere nu sunt aceleași cu proprietarii imobilelor expropriate, imobilele au fost preluate de către stat fără un titlu valabil.

În plus, din toate înscrisurile aflate la dosar rezultă, în mod cert, că a fost preluat abuziv întreg terenul situat in Strada C.A. nr. 11 (din care o parte a aparținut autorului reclamantei), astfel că nu reiese relevanța aspectului referitor la faptul că nu au fost menționate numele tuturor proprietarilor. Mai mult, instanța trebuia să aibă în vedere și faptul că, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, numiții L.C. si B.I. (cei indicați ca titulari de rol pentru terenul în suprafață de 2545 m.p. situat in str. C.A. nr. 11) nu dețineau împreună decât 2.000 m.p., rămânând un rest de 545 m.p. de teren, cu 20 m.p. mai mult decât suprafața de teren solicitată de recurentă.

Aceasta întrucât, deși din cuprinsul adresei din 01 octombrie 2002 emisă de PMB - Direcția Patrimoniu, Evidenta Proprietății, Cadastru rezulta că cei doi dețineau câte 1050 m.p. de teren fiecare, din adresa Primăriei sector 6 rezultă că, în realitate, L.C. a declarat, în anul 1958, că deține o suprafață de 950 m.p. Deși legal citat cu această mențiune, intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Motivarea contradictorie a unei hotărâri, în sensul motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., presupune, printre altele, existența unei neconcordanțe între diferitele considerente, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, existența contradicției între dispozitiv și considerente, în sensul că, în dispozitiv, instanța s-a oprit la o anumită soluție, iar considerentele hotărârii fundamentează soluția contrară. Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate în sensul ipotezelor sus-enunțate, de motivare contradictorie, deoarece niciunul dintre considerentele instanței de apel în legătură cu identificarea imobilului în litigiu nu se contrazic și nici acestea, la rândul lor, nu contravin soluției pronunțate.

În esență, în ceea ce privește identificarea imobilului, în raport de expertizele efectuate în cele două faze procesuale, Curtea a reținut că rapoartele întocmite nu au stabilit cu certitudine identitatea imobilului pretins în prezentul litigiu cu cel deținut de autorul reclamantei, precum și faptul că, în speță, nu prezintă relevanță în ce măsură s-a realizat identificarea bunului, aspect pe care, însă, instanța l-a raportat la considerentele anterioare, și anume la faptul că reclamanta nu a reușit să probeze, în opinia Curții, că autorul său era proprietarul bunului solicitat la data preluării, precum și că această măsură a operat pe numele său.

Făcând referire, în acest ultim caz, la relevanța identificării bunului în raport de alte aspecte esențiale, cu privire la care s-a considerat că nu au fost dovedite (cele două elemente importante vizând operațiunea preluării și calitatea de titular al dreptului de proprietate la momentul respectiv), această problemă a căpătat caracter subsidiar față de cele două chestiuni enunțate; ca atare, absența probării celor două elemente a determinat concluzia instanței că nu este relevant în ce măsură s-a probat sau nu identificarea bunului, fără ca aceasta să implice considerente contradictorii din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În concluzie, cerințele acestui motiv de modificare nu sunt întrunite în cauză.

Fără îndoială, însă, că, în raport de argumentele care se vor avea în vedere în analiza celui de-al doilea motiv de recurs și care vor determina admiterea căii de atac și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilirea sau nu a identității imobilului pretins cu cel din contractul de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate al autorului reclamantei este relevant în soluționarea cauzei. Aceasta deoarece conturează sau nu calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire. Art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în descrierea conținutului notificării, impune ca aceasta să cuprindă, printre altele, elementele de identificare a bunului solicitat, tocmai pentru ca, raportat la aceste elemente, să se poată evalua probele administrate în cauză.

Din această perspectivă, Curtea va avea în vedere, cu ocazia rejudecării, susținerile recurentei în sensul că, din raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel, rezultă că bunul pretins este cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928, singura vecinătate ce nu a putut fi stabilită fiind cea a drumului din partea de sud a parcelei în litigiu determinat de inexistența documentelor în evidențele Arhivelor Naționale care să permită o asemenea identificare (cele privind parcelarea lotului 37 din moșia Cotroceni). În acest sens, Curtea de Apel va aprecia dacă se impune suplimentarea probatoriului, cu administrarea de înscrisuri și, eventual, cu un supliment la raportul de expertiză în măsura în care se vor obține și alte înscrisuri privind această vecinătate.

De asemenea, recurenta susține, în mod corect că, pentru forma de reparație în echivalent vizând aceeași zonă a situării bunului, nu este necesară identificarea exactă a tuturor vecinătăților imobilului, fiind suficient dacă se probează existența bunului într-o anumită suprafață în patrimoniul autorului reclamantei. Critica este întemeiată în măsura în care forma de reparație la care se va opri instanța este cea în echivalent și, bineînțeles, dacă se va ajunge la concluzia că reclamanta este persoană îndreptățită la reparațiile acordate de Legea nr. 10/2001, sens în care trebuie stabilită, în mod complet, situația de fapt în litigiu, pentru considerente ce se vor avea în vedere în cadrul analizării celui de-al doilea motiv de recurs.

2. Susținerile recurentei în legătură cu sarcina probei proprietății la data preluării și cu efectele nemenționării numelui autorului său în actul de expropriere sunt corecte. Într-adevăr, conform art. 1169 C. civ., sarcina probei revine celui care face o afirmație (în speță, reclamantei), conform adagiului „actori incumbit probatio”. În materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic trecut, Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio derogare de la dreptul comun în ceea ce privește sarcina probei. Conform art. 1 lit. e) din Capitolul I al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită revine persoanei care pretinde dreptul, și anume reclamantei din litigiu.

Aceasta a invocat, însă, în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului pretins prin notificare, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și care reprezintă un act translativ de proprietate, fiind cuprins în enumerarea menționată în art. 23.1 din Norme privind „actele doveditoare” ale dreptului de proprietate. Cu privire la acest act, instanța de apel a reținut că face dovada titlului de proprietate pentru imobil la data achiziționării bunului, dar nu și la cea a preluării.

Contrar celor reținute de această instanță, actul respectiv probează dreptul de proprietate pentru imobil al autorului reclamantei (în realitate, al acesteia, în calitate de unică moștenitoare de pe urma lui E.G., decedat anterior exproprierii) și ulterior dobândirii bunului prin contractul de vânzare - cumpărare și până la momentul preluării de către stat atât timp cât nu s-a probat ieșirea lui din patrimoniul fostului proprietar într-una dintre modalitățile prevăzute de lege, anterior exproprierii. Sub acest aspect, fără îndoială că actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorul reclamantei face dovada relativă a proprietății asupra imobilului, posibil, deci, de combătut, prin proba contrară.

Sarcina probei contrare revine, însă, celui care contestă, și anume pârâtului, neputându-se impune reclamantei să facă dovada unui fapt negativ, și anume că bunul nu a ieșit din patrimoniul autorului său anterior preluării de către stat. Astfel cum a susținut și reclamanta, dovada faptului negativ se realizează prin probarea faptului pozitiv contrar, și anume că imobilul a intrat în patrimoniul unei alte persoane, prin modurile prevăzute de lege. Or, după cum s-a arătat, sarcina probei revenea pârâtului, în condițiile art. 1169 C. civ., text de lege greșit aplicat de către Curte. De asemenea, instanța de apel a procedat și la o greșită aplicare a art. 24 din Legea nr. 10/2001 în defavoarea reclamantei deoarece textul de lege vizează prezumția calității de proprietar și întinderea dreptului de proprietate menționate în actul normativ sau de autoritate în absența unor probe contrare și în beneficiul notificatorului.

Or, în ceea ce privește situația reclamantei, nu era necesar să se apeleze la această prezumție din moment ce aceasta depusese un act doveditor al dreptului său de proprietate, în sensul art. 23 din Lege. Cel mult, instanța de apel ar fi putut pune problema în ce măsură înscrierea celor două persoane în rolul fiscal deschis pentru imobilul din str. C.A. nr. 11, la nivelul perioadei 1986-1992 (anterior și după preluare prin decretul de expropriere nr. 251/1988), altele decât autorul reclamantei, respectiv L.C. și B.I., ar reprezenta proba contrarie față de titlul de proprietate invocat de reclamantă, dar nu prin raportare la art. 24 din Lege, ci printr-o analiză comparativă a celor două dovezi administrate.

Instanța nu a procedat, însă, la o asemenea evaluare, ci, înlăturând de plano și în mod greșit titlul de proprietate invocat de reclamantă ca dovadă a dreptului de proprietate a autorului său (în realitate, a sa) și la data preluării, inversând sarcina probei, în acest sens, și procedând la greșita aplicare a prezumțiilor instituite de art. 24 în defavoarea reclamantei, a considerat, în cele din urmă, că aceasta nu a dovedit calitatea de titular al dreptului de proprietate la data preluării și nici pe cea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului conform Legii nr. 10/2001. Aplicarea greșită a textelor de lege sus-menționate a condus la insuficientă stabilire a situației de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluționării cauzei, urmând ca instanța să stabilească, prin aplicarea corectă a textelor de lege incidente, în primul rând, în materia sarcinii probei, situația de fapt.

În această evaluare, va ține seama de critica recurentei privind efectele nemenționării autorului său în actul de expropriere, care, în esență, sunt corecte. Astfel, cu titlu de principiu, nemenționarea, în actul de preluare, a titularului dreptului de proprietate al bunului preluat sau a moștenitorilor lui, dacă decesul fostului proprietar a intervenit anterior preluării, nu înseamnă automat că acesta nu era proprietar la data preluării, ci antamează și problema nevalabilității titlului de preluare deoarece aceasta nu a operat pe numele adevăratului proprietar. De asemenea, reținându-se că un contract de vânzare-cumpărare reprezintă, fără dubiu, un act translativ de proprietate, iar actul autentic ce probează această operațiune juridică are valoarea probatorie conferită de art. 1171 C. civ., instanța va avea în vedere în ce măsură un asemenea act poate fi combătut prin înscrierile din evidențele fiscale.

Ca urmare, se impune admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece aplicarea dispozițiilor legale incidente, în sensul stabilirii existenței dreptului reclamantei la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau, dimpotrivă, a inexistenței acestui drept, trebuie să se facă la o situație de fapt pe deplin stabilită în raport de aplicarea corectă a textelor de lege în materie de probe, de corelarea acestor probe și, dacă este cazul, de suplimentarea lor. Casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în condițiile arătate mai sus sunt determinate de imposibilitatea prezentei instanțe de a aplica dispozițiile legii la o situație de fapt insuficient stabilită, față de dispozițiile art. 314 C. proc.

civ. Cu ocazia rejudecării, se va verifica, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, dacă este cazul, dacă s-a schimbat situația juridică a imobilului, în ceea ce privește calitatea de titular al dreptului de proprietate, de la momentul încheierii contractului, de către autorul reclamantei, și până la data preluării bunului, urmând a se verifica în mod coroborat toate probele deja administrate, inclusiv susținerile recurentei în sensul că cele două persoane ce figurează cu rol fiscal pentru imobil, în perioada amintită, au o suprafață mai mică decât cea totală a terenului de la adresa menționată în precedent; în caz afirmativ, urmează a examina și explica în considerente care este situația juridică a diferenței de teren care nu aparține lui L.C.

și B.I. De asemenea, se va ține seama de identificarea bunului, absolut relevantă pentru soluționarea contestației, iar în cazul în care se va dovedi dreptul de proprietate al reclamantei, respectiv al autorului său, chiar în parte, pentru terenul preluat se va verifica forma de reparație, în natură sau în echivalent, aspect care nu a fost cercetat în detaliu, de instanțele anterioare, față de argumentele pentru care acestea au respins pretențiile reclamantei.

În cazul în care nu există posibilitatea restituirii în natură, propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent va avea în vedere și valoarea bunului conform criteriilor enunțate în art. 11 din Legea nr. 10/2001, față de data formulării contestației, anterioară modificării acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005, ipoteză care înlătură aplicarea art. 16 din Titlul VII, în sensul că instanța are competența să stabilească o asemenea valoare, despăgubirile urmând a fi acordate, bineînțeles, în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor. Prin urmare, conform art. 312 alin. (1) și (5) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, ce urmează a proceda în sensul celor stabilite în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta E.N. împotriva deciziei civile nr. 119/ A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2011.