ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3939/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3939/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin dispoziția nr. 5989 din 19 iunie 2006, Primarul

General al Municipiului București, a decis acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent pentru imobilul situat în București, C.V., sector 3 (teren în suprafață

de 395 m.p. și construcție demolată), în favoarea notificatoarei S.A.V.I., pe considerentul

imposibilității restituirii în natură a nemișcătorului care, este afectat în totalitate

de elemente de sistematizare.

La 30 noiembrie 2006,

persoana îndreptățită a contestat această dispoziție solicitând, în baza art. 1

alin. (2), art. 10 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - în contradictoriu

cu Primăria Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice - obligarea

entității investite la emiterea unei noi dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, în principal, sub forma compensării cu alte bunuri mobile sau imobile

și în subsidiar, acordarea despăgubirilor bănești ori a unor „măsuri reparatorii

combinate”.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 939 din 3 iunie 2010,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

A respins acțiunea introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea

formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General

și în consecință a modificat art. 1 al dispoziției atacate, în sensul că a acordat

reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.549.744,28 RON pentru

imobilul situat în C.V., sector 3 (teren și construcție demolată).

A respins capătul de cerere

cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma compensării

cu bunuri și servicii.

A menținut celelalte prevederi

ale dispoziției atacate.

A fost obligată pârâta

la plata sumei de 24.784,01 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că prin dispoziția atacată, se indică generic

faptul că se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a se

indica concret care este forma acestora și fără a ține cont de opțiunea făcută de

către reclamanta S.A.V.I. prin notificarea inițială și prin completările depuse

ulterior la dosarul administrativ.

Potrivit art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, se arată, astfel cum a fost aceasta modificată, primarii

sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor

au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate

de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile

disponibile și/ sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

Tot astfel, așa cum s-a

stabilit prin notele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și

a Prefecturii Municipiului București, sesizate de către tribunal pentru nerespectarea

dispoziției citate de către Primarul Municipiului București, „municipalitatea nu

are posibilitatea atribuirii în compensare de bunuri potrivit art. 1 alin. (5) motivat

de faptul că operațiunea de inventariere a acestor bunuri nu a fost finalizată."

Deși, este evident, conchide

prima instanță, că intră în competența Primăriei București să procedeze la inventarierea

acestor bunuri și servicii ce ar putea fi acordate către persoanele îndreptățite,

prin acest tip de inacțiune din partea pârâtei, textul normativ din Legea nr. 10/2001

fiind „vidat” de orice conținut efectiv.

Tribunalul a constatat

că nu poate proceda el însuși la identificarea acestor bunuri în lipsa oricăror

date puse la dispoziție de către pârâtă.

Tribunalul a subliniat

că, în contextul întârzierilor deja înregistrate în aplicarea prevederilor legii

reparatorii de către autoritățile române (a se vedea cauza Faimblat c. României,

13 ianuarie 2009), comportamentul pârâtei de vidare prin propria inacțiune de conținut

efectiv a uneia din măsurile reparatorii reglementate de actul normativ constituie,

pe lângă evidenta încălcare a legii, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, și

o gravă încălcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, persoana îndreptățită fiind titulara unui interes

patrimonial.

Pe de altă parte, reclamanta

a solicitat instanței, după efectuarea unor demersuri personale pe lângă instituția

pârâtă, să dispună acordarea măsurilor reparatorii solicitate, prin compensare,

cu imobilul situat în București, B-dul U., în suprafață de 1382,92 mp și a imobilului

situat în B-dul U1. sector 4, în suprafață de 1700 mp, dar din verificarea situației

juridice a acestor imobile a rezultat, potrivit adresei nr. 1519 din 04 mai 2009

a Administrației Fondului Imobiliar că aceste bunuri alcătuiesc patrimoniul privat

al statului și nu al Municipiului București.

Pe cale de consecință,

având în vedere imposibilitatea acordării de bunuri și servicii în compensare, tribunalul

a respins această solicitare, dar având în vedere prevederile art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, prin care unitatea deținătoare este obligată să identifice

măsura reparatorie prin echivalent acordată, a admis în parte acțiunea, a modificat

art. 1 din Dispoziția nr. 5989 din 19 iunie 2006 a Primăriei Municipiului București

și a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

în cuantum de 1.549.744,28 RON pentru imobilul situat în C.V., sector 3 (teren și

construcție demolată). În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la 24.784,01

RON cheltuieli de judecată către reclamantă potrivit chitanțelor depuse la dosar.

Apelul declarat împotriva

acestei hotărâri de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a fost admis

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 334/A

din 5 octombrie 2012, a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat cuantumul

despăgubirilor calculate la suma de 1.549.744,28 RON, stabilind că măsurile reparatorii

se vor acorda, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

A păstrat celelalte dispoziții

ale sentinței.

A respins totodată, ca

nefondat, apelul declarat împotriva aceleiași sentințe, de reclamanta S.A.V.I.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că, în raport de obiectul cererii

de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

în varianta în vigoare la 25 octombrie 2010, și cele statuate de instanța supremă

prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, calitatea procesuală pasivă în cauză,

nu poate aparține decât Municipiului București, prin Primarul General.

Tot astfel, se arată,

în mod corect a apreciat Tribunalul că terenurile identificate de contestatoare

și solicitate în compensare, nu pot fi oferite, avându-se în vedere regimul juridic

al acestora.

De altfel, după ce - cu

încuviințarea instanței - apelanta-reclamantă a întocmit lista imobilelor solicitate

spre compensare, indicând alte imobile, ulterior, a precizat că solicită atribuirea

în compensare doar a imobilului situat în București, str. R., Sector 3.

Or, reține instanța de

apel, cererea nu poate fi primită întrucât imobilul solicitat este afectat de utilități

publice, pe teren aflându-se un centru de sănătate și un spațiu de parcare supraetajat,

aflat în proprietatea unei persoanei juridice private care, deține un drept de superficie.

Nu în ultimul rând, se

arată, pentru imobilul solicitat în compensare este formulată o notificare, în temeiul

Legii nr. 10/2001, care formează obiectul dosarului administrativ nr. 36940, nesoluționată,

ceea ce indică faptul că situația juridică a imobilului solicitat nu este clarificată.

Cât privește apelul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, instanța de control judiciar

a apreciat ca fondată critica referitoare la faptul că, prin stabilirea cuantumului

despăgubirilor, prima instanță a eludat dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, precum și deciziile în interesul legii nr. 20 și 52/2007 și nr. 27/2011,

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că obligația

instanței de a soluționa pe fond notificarea (în cazul refuzului unității deținătoare)

nu se confundă cu obligația de a stabili întinderea despăgubirilor și de a le acorda

efectiv, prin hotărâre.

În cazul unei astfel de

contestații, se arată, instanța poate stabili numai existența dreptului la despăgubire

iar nu și întinderea acestuia.

Astfel, conchide instanța

de apel, procedura administrativă reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

prevede emiterea titlului de despăgubire, de către Comisia Centrală, iar ulterior,

formularea unei opțiuni de către titularul titlului de despăgubire, conform

art. 181 al actului normativ mai sus citat.

În cauză, a declarat recurs

în termen legal reclamanta S.A.V.I. care, invocând temeiurile prevăzute de art.

304 pct. 5 și 9 teza a II-a din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după

cum urmează:

- calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este „demonstrată” de natura raportului

juridic litigios, în condițiile în care este dedusă judecății o contestație întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

C atare, se arată, în

mod greșit instanțele au reținut lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât.

- în mod greșit s-a reținut

că pentru imobilul solicitat în compensare ar exista formulată o notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, nesoluționată, pe cale de consecință situația juridică a imobilului

nefiind clarificată, în condițiile în care probele administrate nu atestă o atare

susținere.

Or, pe terenul situat

în București, str. R., solicitat în compensare, se află o clădire nou edificată,

aflată parțial în proprietatea privată exclusivă a unor persoane juridice și parțial

în proprietatea privată a Municipiului București (spațiul de parcare și terenul

în suprafață de 2.543 m.p.).

- greșite sunt și reținerile

că pe terenul solicitat în compensare s-ar afla o parcare etajată, proprietatea

unei persoane juridice de drept privat, și faptul că nemișcătorul ar fi inclus în

domeniul privat al Consiliului local Sector 3 și ar fi grevat de un drept de superficie

în favoarea SC D.A. SRL.

Astfel, încheierile de

carte funciară existente la dosar, atestă că proprietarul exclusiv al imobilelor

cerute în compensare este Municipiul București, Consiliul Local al Sectorului 3

București, nefiind decât titularul unui drept de administrare.

- anumite elemente esențiale

aflării adevărului în prezenta cauză, reprezintă „putere de lucru judecat” și anume:

preluarea abuzivă a imobilului, calitatea recurentei de persoană îndreptățită, omisiunea

culpabilă a unității deținătoare de a întocmi un inventar al imobilelor disponibile,

pentru a fi acordate în compensare.

- textul art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, este „vidat” de orice conținut, în condițiile în care

se reține că operațiunea de inventariere a bunurilor disponibile nu a fost finalizată,

situație în care instanța nu poate proceda, ea însăși, la identificarea acestora.

Or, reclamanta a acoperit

„omisiunea culpabilă” a Municipiului București, făcând dovada existenței în patrimoniul

acesteia a imobilelor situate în București, str. R., Sector 3.

- ca formă de reparație

prin echivalent, despăgubirile bănești ce se plătesc în condițiile Titlului VII

al Legii nr. 247/2005, pot fi stabilite atât în cadrul procedurii administrative

desfășurată de către Comisia Centrală cât și de către instanțele judecătorești chemate

să soluționeze cererile de restituire întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, s-a reținut

în mod greșit că, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța ar eluda

dispozițiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

- încheierea din 21 septembrie

2012, este rezultatul unor consemnări neconforme realității, ce conduc la o renunțare

tacită la judecarea cererii de acordare în compensare a imobilelor identificate

prin cererea precizatoare, fiind astfel rezultatul încălcării normelor de drept

procesual civil.

Chiar dacă s-ar presupune

că am fi în prezența unei precizări verbale a cererii, aceasta nu ar putea fi valabilă

pentru că ar însemna o renunțare tacită la judecarea cererii de acordare în compensare,

manieră nerecunoscută de practică și doctrină care, au statuat asupra formei exprese,

neechivoce a „renunțării la judecată”.

Recursul se privește ca

nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data emiterii deciziei atacate,

persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, va

notifica persoana juridică deținătoare care, în acord cu prevederile art. 25

alin. (1) din lege trebuie să se pronunțe în 60 de zile de la înregistrarea notificării,

prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire - în natură sau

prin echivalent - a imobilelor preluate abuziv, sintagmă dezvoltată în art. 2

pct. 1 al legii.

Urmare formulării notificării,

în condițiile textelor mai sus arătate părțile din raportul juridic astfel creat

nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii

prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea investită cu soluționarea cererii

de restituire, în speță Primăria Municipiului București, prin Primar General.

Cum legiuitorul, în

art. 2 alin. (1), printr-o enumerare exhaustivă, stabilește care este domeniul de

reglementare al legii, dispozițiile acestui text acoperind sfera tuturor modalităților

de preluare, cu sau fără titlu valabil, revine entității investite atribuția de

a stabili dacă imobilul solicitat spre restituire intră sau nu în sfera de aplicare

a legii, respectiv este sau nu un imobil preluat în mod abuziv.

Tot astfel, în cadrul

procedurii administrative de soluționare a notificărilor, entității investite îi

revine libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte,

dacă actul normativ constituie sau nu titlu valabil pentru preluarea imobilului,

această apreciere precedând practic soluționarea efectivă a cererilor formulate

de către persoanele îndreptățite.

Ca atare, într-o cerere

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu se poate afla

în raport procesual direct decât cu entitatea investită cu soluționarea notificării

respectiv cu emitentul actului prin care se soluționează cererea de restituire în

natură ori de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Nici solicitarea - în

speță, formulată în subsidiar - de acordare a unor despăgubiri bănești, nu justifică

interferarea unui terț, în raportul juridic creat urmare depunerii notificării,

în condițiile în care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea

și plata unor astfel de despăgubiri aparțin unei alte etape, ulterioare emiterii

deciziei sau dispoziției și constituie prerogativa unui organism distinct, creat

prin lege.

Cât privește chestiunea

vizând compensarea imobilului solicitat a fi restituit în natură, pe calea notificării,

cu un alt imobil identificat de contestatoare;

Este adevărat că, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării,

în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în compensarea cu alte bunuri sau

servicii, fie în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Textul nu instituie însă

o „ierarhie” a măsurilor reparatorii prin echivalent, în niciuna din dispozițiile

legii neregăsindu-se obligația entității investite cu soluționarea notificării de

a acorda, în mod automat - în situația particulară a imposibilității restituirii

în natură a suprafeței solicitate - un alt teren în compensare, această modalitate

de soluționare a notificării neputând fi sustrasă unei evaluări a entității deținătoare

(desigur, supusă ulterior cenzurii instanței) în legătură cu imobilele disponibile

și necesarul avut în vedere pentru derularea unor eventuale programe de urbanism.

Ca atare, într-o primă

etapă a procedurii instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, entitatea investită

cu soluționarea notificării este cea care, hotărăște asupra măsurilor compensatorii,

fiind singura care, în mod firesc, poate face o evaluare corectă asupra posibilității

concrete de acordare a acestora.

Desigur, această prerogativă

nu poate fi exercitată în mod discreționar și de o manieră care să înlăture controlul

judiciar, al cărui obiect trebuie să vizeze însă, în mod imperios necesar, situația

juridică a imobilului solicitat a fi acordat în compensare.

Astfel, este vorba despre

necesitatea de a stabili nu numai dacă imobilul solicitat în compensare se află

realmente la dispoziția persoanei deținătoare, dacă este grevat sau nu de sarcini

sau aflat sub efectul unor acte juridice care-l fac impropriu valorificării imediate

în folosul persoanei îndreptățite ci și, dacă titlul în baza căruia nemișcătorul

a intrat în patrimoniul persoanei deținătoare îi poate permite acesteia să-l ofere

în compensare.

Astfel, deși prevăzută

în lege, măsura oferirii în compensare a unui alt imobil, în locul celui solicitat

pe calea notificării, este relativ limitată, atât doctrina cât și practica instanțelor

excluzând posibilitatea de a fi atribuite în acest fel persoanelor îndreptățite,

bunuri aflate în patrimoniul unității deținătoare, dar intrate în acest patrimoniu,

prin acte sau fapte juridice încadrabile în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Or, din probele administrate

(a se vedea adresa nr. 1057364/1654 din 7 martie 2012 a Direcției Patrimoniu din

cadrul Primăriei) rezultă că terenul în discuție (situat în București, str. R.,

Sector 3) nu are o situație juridică clarificată, scriptic aflându-se în administrarea

Consiliului Local al Sectorului 3, în vederea realizării unor obiective de interes

local.

Tot astfel, Direcția Juridică

a Primăriei Municipiului București a comunicat instanței că există înregistrată

notificare pentru un teren situat în București, str. R., Sector 3, încă nesoluționată.

Raportul de expertiză

tehnică topografică efectuat în apel, învederează că terenul vizat de contestatoare

(expropriat în baza decretului nr. 518/1978 al Consiliului de Stat) este situat

în spatele blocurilor din str. R., pe acesta fiind edificată o construcție (D+P+3)

cu funcțiunea de centru de sănătate și garaje la demisol.

Chiar dacă, reținerea

vizând apartenența nemișcătorului la domeniul privat al Consiliului local al Sectorului

3 București, este greșită, aceasta nu schimbă celelalte date ale cauzei care, conduc

la concluzia corectă la care a ajuns instanța de control judiciar, urmare analizei

pertinente a probelor administrate și anume că, imobilul solicitat nu poate fi acordat

în compensare, în condițiile în care situația juridică a acestuia nu este pe deplin

clarificată sub aspectul caracterului abuziv al preluării și respectiv al încadrării

în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cât privește încheierea

din 21 septembrie 2012, ce face parte integrantă din decizia atacată, criticată

sub aspectul consemnărilor greșite, ce ar conduce, în opinia recurentei, la o renunțare

tacită la soluționarea cererii de compensare cu privire la celelalte imobile identificate;

Susținerile nu pot fi

primite, în contextul ultimelor precizări făcute de contestatoare și al concluziilor

scrise depuse de aceasta la 27 septembrie 2012 (a se vedea dosar apel), prin care

se propun variante de compensare, doar în legătură cu imobilul din București,

str. R., Sector 3, ceea ce a determinat raportarea exclusivă a instanței de apel,

la acest imobil, sub aspectul analizării cererii vizând compensarea.

În acest context, toate

aserțiunile din motivele de recurs, privind neîndeplinirea cerințelor procedurale

ale „renunțării tacite” sau chiar ale „renunțării la drept”, sunt străine cauzei

și nu vor fi analizate.

Este nefondată și critica

vizând reținerea instanței de control judiciar, în sensul că, stabilind cuantumul

despăgubirilor, tribunalul a eludat dispozițiile art. 16 al Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Astfel, se reține că dispoziția

atacată a fost emisă la 19 iunie 2006, după intrarea în vigoare a actului normativ

mai sus citat care, în capitolul V al Titlului VII a stabilit procedurile administrative

pentru acordarea despăgubirilor, în situațiile în care imobilele ce au făcut obiectul

notificării, nu pot fi restituite în natură, analizarea și stabilirea cuantumului

final al acestora revenind organismului nou creat prin lege, respectiv Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflat în subordinea Cancelariei Primului

Ministru, ale cărei decizii sunt de asemenea supuse controlului judiciar, putând

fi atacate în condițiile Legii Contenciosului Administrativ, nr. 554/2004.

Or, dacă s-ar accepta

soluția propusă de recurentă, de obligare directă a entității investite sau a Ministerului

Finanțelor Publice la plata sumelor reprezentând valoarea imobilelor ce au făcut

obiectul notificărilor (imobile ce nu pot fi restituite în natură) aceasta ar echivala

cu golirea de conținut a dispozițiilor legale mai sus invocate și lipsirea lor de

eficiență, cu vădit impact asupra bugetului și politicilor financiare ale Statului.

Chestiunea a fost de altfel

definitiv tranșată de către instanța supremă care, prin decizia nr. XX/2007, dată

în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat că obligația instanței

de a soluționa fondul notificării, nu se confundă - după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005 - cu obligația de a stabili întinderea despăgubirilor și acordarea

acestora prin hotărâre.

Așa fiind, față de cele

ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta S.A.V.I. împotriva deciziei nr. 334 A din 05 octombrie 2012

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie

2013.