ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3939/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 5989 din 19 iunie 2006, Primarul General al Municipiului București, a decis acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, C.V., sector 3 (teren în suprafață de 395 m.p. și construcție demolată), în favoarea notificatoarei S.A.V.I., pe considerentul imposibilității restituirii în natură a nemișcătorului care, este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.

La 30 noiembrie 2006, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție solicitând, în baza art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice - obligarea entității investite la emiterea unei noi dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în principal, sub forma compensării cu alte bunuri mobile sau imobile și în subsidiar, acordarea despăgubirilor bănești ori a unor „măsuri reparatorii combinate”. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 939 din 3 iunie 2010, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

A respins acțiunea introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General și în consecință a modificat art. 1 al dispoziției atacate, în sensul că a acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.549.744,28 RON pentru imobilul situat în C.V., sector 3 (teren și construcție demolată). A respins capătul de cerere cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu bunuri și servicii. A menținut celelalte prevederi ale dispoziției atacate. A fost obligată pârâta la plata sumei de 24.784,01 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că prin dispoziția atacată, se indică generic faptul că se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a se indica concret care este forma acestora și fără a ține cont de opțiunea făcută de către reclamanta S.A.V.I. prin notificarea inițială și prin completările depuse ulterior la dosarul administrativ. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se arată, astfel cum a fost aceasta modificată, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/ sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

Tot astfel, așa cum s-a stabilit prin notele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Prefecturii Municipiului București, sesizate de către tribunal pentru nerespectarea dispoziției citate de către Primarul Municipiului București, „municipalitatea nu are posibilitatea atribuirii în compensare de bunuri potrivit art. 1 alin. (5) motivat de faptul că operațiunea de inventariere a acestor bunuri nu a fost finalizată." Deși, este evident, conchide prima instanță, că intră în competența Primăriei București să procedeze la inventarierea acestor bunuri și servicii ce ar putea fi acordate către persoanele îndreptățite, prin acest tip de inacțiune din partea pârâtei, textul normativ din Legea nr. 10/2001 fiind „vidat” de orice conținut efectiv.

Tribunalul a constatat că nu poate proceda el însuși la identificarea acestor bunuri în lipsa oricăror date puse la dispoziție de către pârâtă. Tribunalul a subliniat că, în contextul întârzierilor deja înregistrate în aplicarea prevederilor legii reparatorii de către autoritățile române (a se vedea cauza Faimblat c. României, 13 ianuarie 2009), comportamentul pârâtei de vidare prin propria inacțiune de conținut efectiv a uneia din măsurile reparatorii reglementate de actul normativ constituie, pe lângă evidenta încălcare a legii, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, și o gravă încălcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, persoana îndreptățită fiind titulara unui interes patrimonial.

Pe de altă parte, reclamanta a solicitat instanței, după efectuarea unor demersuri personale pe lângă instituția pârâtă, să dispună acordarea măsurilor reparatorii solicitate, prin compensare, cu imobilul situat în București, B-dul U., în suprafață de 1382,92 mp și a imobilului situat în B-dul U1. sector 4, în suprafață de 1700 mp, dar din verificarea situației juridice a acestor imobile a rezultat, potrivit adresei nr. 1519 din 04 mai 2009 a Administrației Fondului Imobiliar că aceste bunuri alcătuiesc patrimoniul privat al statului și nu al Municipiului București.

Pe cale de consecință, având în vedere imposibilitatea acordării de bunuri și servicii în compensare, tribunalul a respins această solicitare, dar având în vedere prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care unitatea deținătoare este obligată să identifice măsura reparatorie prin echivalent acordată, a admis în parte acțiunea, a modificat art. 1 din Dispoziția nr. 5989 din 19 iunie 2006 a Primăriei Municipiului București și a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.549.744,28 RON pentru imobilul situat în C.V., sector 3 (teren și construcție demolată). În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la 24.784,01 RON cheltuieli de judecată către reclamantă potrivit chitanțelor depuse la dosar.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 334/A din 5 octombrie 2012, a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat cuantumul despăgubirilor calculate la suma de 1.549.744,28 RON, stabilind că măsurile reparatorii se vor acorda, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A respins totodată, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiași sentințe, de reclamanta S.A.V.I.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în varianta în vigoare la 25 octombrie 2010, și cele statuate de instanța supremă prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, calitatea procesuală pasivă în cauză, nu poate aparține decât Municipiului București, prin Primarul General. Tot astfel, se arată, în mod corect a apreciat Tribunalul că terenurile identificate de contestatoare și solicitate în compensare, nu pot fi oferite, avându-se în vedere regimul juridic al acestora.

De altfel, după ce - cu încuviințarea instanței - apelanta-reclamantă a întocmit lista imobilelor solicitate spre compensare, indicând alte imobile, ulterior, a precizat că solicită atribuirea în compensare doar a imobilului situat în București, str. R., Sector 3. Or, reține instanța de apel, cererea nu poate fi primită întrucât imobilul solicitat este afectat de utilități publice, pe teren aflându-se un centru de sănătate și un spațiu de parcare supraetajat, aflat în proprietatea unei persoanei juridice private care, deține un drept de superficie. Nu în ultimul rând, se arată, pentru imobilul solicitat în compensare este formulată o notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, care formează obiectul dosarului administrativ nr. 36940, nesoluționată, ceea ce indică faptul că situația juridică a imobilului solicitat nu este clarificată.

Cât privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, instanța de control judiciar a apreciat ca fondată critica referitoare la faptul că, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor, prima instanță a eludat dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum și deciziile în interesul legii nr. 20 și 52/2007 și nr. 27/2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că obligația instanței de a soluționa pe fond notificarea (în cazul refuzului unității deținătoare) nu se confundă cu obligația de a stabili întinderea despăgubirilor și de a le acorda efectiv, prin hotărâre. În cazul unei astfel de contestații, se arată, instanța poate stabili numai existența dreptului la despăgubire iar nu și întinderea acestuia.

Astfel, conchide instanța de apel, procedura administrativă reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevede emiterea titlului de despăgubire, de către Comisia Centrală, iar ulterior, formularea unei opțiuni de către titularul titlului de despăgubire, conform art. 181 al actului normativ mai sus citat. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta S.A.V.I. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 teza a II-a din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este „demonstrată” de natura raportului juridic litigios, în condițiile în care este dedusă judecății o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

C atare, se arată, în mod greșit instanțele au reținut lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât. - în mod greșit s-a reținut că pentru imobilul solicitat în compensare ar exista formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată, pe cale de consecință situația juridică a imobilului nefiind clarificată, în condițiile în care probele administrate nu atestă o atare susținere. Or, pe terenul situat în București, str. R., solicitat în compensare, se află o clădire nou edificată, aflată parțial în proprietatea privată exclusivă a unor persoane juridice și parțial în proprietatea privată a Municipiului București (spațiul de parcare și terenul în suprafață de 2.543 m.p.).

- greșite sunt și reținerile că pe terenul solicitat în compensare s-ar afla o parcare etajată, proprietatea unei persoane juridice de drept privat, și faptul că nemișcătorul ar fi inclus în domeniul privat al Consiliului local Sector 3 și ar fi grevat de un drept de superficie în favoarea SC D.A. SRL. Astfel, încheierile de carte funciară existente la dosar, atestă că proprietarul exclusiv al imobilelor cerute în compensare este Municipiul București, Consiliul Local al Sectorului 3 București, nefiind decât titularul unui drept de administrare. - anumite elemente esențiale aflării adevărului în prezenta cauză, reprezintă „putere de lucru judecat” și anume: preluarea abuzivă a imobilului, calitatea recurentei de persoană îndreptățită, omisiunea culpabilă a unității deținătoare de a întocmi un inventar al imobilelor disponibile, pentru a fi acordate în compensare.

- textul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este „vidat” de orice conținut, în condițiile în care se reține că operațiunea de inventariere a bunurilor disponibile nu a fost finalizată, situație în care instanța nu poate proceda, ea însăși, la identificarea acestora. Or, reclamanta a acoperit „omisiunea culpabilă” a Municipiului București, făcând dovada existenței în patrimoniul acesteia a imobilelor situate în București, str. R., Sector 3. - ca formă de reparație prin echivalent, despăgubirile bănești ce se plătesc în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pot fi stabilite atât în cadrul procedurii administrative desfășurată de către Comisia Centrală cât și de către instanțele judecătorești chemate să soluționeze cererile de restituire întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, s-a reținut în mod greșit că, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța ar eluda dispozițiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005. - încheierea din 21 septembrie 2012, este rezultatul unor consemnări neconforme realității, ce conduc la o renunțare tacită la judecarea cererii de acordare în compensare a imobilelor identificate prin cererea precizatoare, fiind astfel rezultatul încălcării normelor de drept procesual civil. Chiar dacă s-ar presupune că am fi în prezența unei precizări verbale a cererii, aceasta nu ar putea fi valabilă pentru că ar însemna o renunțare tacită la judecarea cererii de acordare în compensare, manieră nerecunoscută de practică și doctrină care, au statuat asupra formei exprese, neechivoce a „renunțării la judecată”.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data emiterii deciziei atacate, persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, va notifica persoana juridică deținătoare care, în acord cu prevederile art. 25 alin. (1) din lege trebuie să se pronunțe în 60 de zile de la înregistrarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire - în natură sau prin echivalent - a imobilelor preluate abuziv, sintagmă dezvoltată în art. 2 pct. 1 al legii.

Urmare formulării notificării, în condițiile textelor mai sus arătate părțile din raportul juridic astfel creat nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire, în speță Primăria Municipiului București, prin Primar General. Cum legiuitorul, în art. 2 alin. (1), printr-o enumerare exhaustivă, stabilește care este domeniul de reglementare al legii, dispozițiile acestui text acoperind sfera tuturor modalităților de preluare, cu sau fără titlu valabil, revine entității investite atribuția de a stabili dacă imobilul solicitat spre restituire intră sau nu în sfera de aplicare a legii, respectiv este sau nu un imobil preluat în mod abuziv.

Tot astfel, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificărilor, entității investite îi revine libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, dacă actul normativ constituie sau nu titlu valabil pentru preluarea imobilului, această apreciere precedând practic soluționarea efectivă a cererilor formulate de către persoanele îndreptățite. Ca atare, într-o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu se poate afla în raport procesual direct decât cu entitatea investită cu soluționarea notificării respectiv cu emitentul actului prin care se soluționează cererea de restituire în natură ori de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Nici solicitarea - în speță, formulată în subsidiar - de acordare a unor despăgubiri bănești, nu justifică interferarea unui terț, în raportul juridic creat urmare depunerii notificării, în condițiile în care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea și plata unor astfel de despăgubiri aparțin unei alte etape, ulterioare emiterii deciziei sau dispoziției și constituie prerogativa unui organism distinct, creat prin lege.

Cât privește chestiunea vizând compensarea imobilului solicitat a fi restituit în natură, pe calea notificării, cu un alt imobil identificat de contestatoare; Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Textul nu instituie însă o „ierarhie” a măsurilor reparatorii prin echivalent, în niciuna din dispozițiile legii neregăsindu-se obligația entității investite cu soluționarea notificării de a acorda, în mod automat - în situația particulară a imposibilității restituirii în natură a suprafeței solicitate - un alt teren în compensare, această modalitate de soluționare a notificării neputând fi sustrasă unei evaluări a entității deținătoare (desigur, supusă ulterior cenzurii instanței) în legătură cu imobilele disponibile și necesarul avut în vedere pentru derularea unor eventuale programe de urbanism. Ca atare, într-o primă etapă a procedurii instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, entitatea investită cu soluționarea notificării este cea care, hotărăște asupra măsurilor compensatorii, fiind singura care, în mod firesc, poate face o evaluare corectă asupra posibilității concrete de acordare a acestora.

Desigur, această prerogativă nu poate fi exercitată în mod discreționar și de o manieră care să înlăture controlul judiciar, al cărui obiect trebuie să vizeze însă, în mod imperios necesar, situația juridică a imobilului solicitat a fi acordat în compensare. Astfel, este vorba despre necesitatea de a stabili nu numai dacă imobilul solicitat în compensare se află realmente la dispoziția persoanei deținătoare, dacă este grevat sau nu de sarcini sau aflat sub efectul unor acte juridice care-l fac impropriu valorificării imediate în folosul persoanei îndreptățite ci și, dacă titlul în baza căruia nemișcătorul a intrat în patrimoniul persoanei deținătoare îi poate permite acesteia să-l ofere în compensare.

Astfel, deși prevăzută în lege, măsura oferirii în compensare a unui alt imobil, în locul celui solicitat pe calea notificării, este relativ limitată, atât doctrina cât și practica instanțelor excluzând posibilitatea de a fi atribuite în acest fel persoanelor îndreptățite, bunuri aflate în patrimoniul unității deținătoare, dar intrate în acest patrimoniu, prin acte sau fapte juridice încadrabile în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, din probele administrate (a se vedea adresa nr. 1057364/1654 din 7 martie 2012 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei) rezultă că terenul în discuție (situat în București, str. R., Sector 3) nu are o situație juridică clarificată, scriptic aflându-se în administrarea Consiliului Local al Sectorului 3, în vederea realizării unor obiective de interes local.

Tot astfel, Direcția Juridică a Primăriei Municipiului București a comunicat instanței că există înregistrată notificare pentru un teren situat în București, str. R., Sector 3, încă nesoluționată. Raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în apel, învederează că terenul vizat de contestatoare (expropriat în baza decretului nr. 518/1978 al Consiliului de Stat) este situat în spatele blocurilor din str. R., pe acesta fiind edificată o construcție (D+P+3) cu funcțiunea de centru de sănătate și garaje la demisol.

Chiar dacă, reținerea vizând apartenența nemișcătorului la domeniul privat al Consiliului local al Sectorului 3 București, este greșită, aceasta nu schimbă celelalte date ale cauzei care, conduc la concluzia corectă la care a ajuns instanța de control judiciar, urmare analizei pertinente a probelor administrate și anume că, imobilul solicitat nu poate fi acordat în compensare, în condițiile în care situația juridică a acestuia nu este pe deplin clarificată sub aspectul caracterului abuziv al preluării și respectiv al încadrării în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cât privește încheierea din 21 septembrie 2012, ce face parte integrantă din decizia atacată, criticată sub aspectul consemnărilor greșite, ce ar conduce, în opinia recurentei, la o renunțare tacită la soluționarea cererii de compensare cu privire la celelalte imobile identificate; Susținerile nu pot fi primite, în contextul ultimelor precizări făcute de contestatoare și al concluziilor scrise depuse de aceasta la 27 septembrie 2012 (a se vedea dosar apel), prin care se propun variante de compensare, doar în legătură cu imobilul din București, str. R., Sector 3, ceea ce a determinat raportarea exclusivă a instanței de apel, la acest imobil, sub aspectul analizării cererii vizând compensarea.

În acest context, toate aserțiunile din motivele de recurs, privind neîndeplinirea cerințelor procedurale ale „renunțării tacite” sau chiar ale „renunțării la drept”, sunt străine cauzei și nu vor fi analizate. Este nefondată și critica vizând reținerea instanței de control judiciar, în sensul că, stabilind cuantumul despăgubirilor, tribunalul a eludat dispozițiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, se reține că dispoziția atacată a fost emisă la 19 iunie 2006, după intrarea în vigoare a actului normativ mai sus citat care, în capitolul V al Titlului VII a stabilit procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, în situațiile în care imobilele ce au făcut obiectul notificării, nu pot fi restituite în natură, analizarea și stabilirea cuantumului final al acestora revenind organismului nou creat prin lege, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflat în subordinea Cancelariei Primului Ministru, ale cărei decizii sunt de asemenea supuse controlului judiciar, putând fi atacate în condițiile Legii Contenciosului Administrativ, nr. 554/2004.

Or, dacă s-ar accepta soluția propusă de recurentă, de obligare directă a entității investite sau a Ministerului Finanțelor Publice la plata sumelor reprezentând valoarea imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor (imobile ce nu pot fi restituite în natură) aceasta ar echivala cu golirea de conținut a dispozițiilor legale mai sus invocate și lipsirea lor de eficiență, cu vădit impact asupra bugetului și politicilor financiare ale Statului. Chestiunea a fost de altfel definitiv tranșată de către instanța supremă care, prin decizia nr. XX/2007, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat că obligația instanței de a soluționa fondul notificării, nu se confundă - după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 - cu obligația de a stabili întinderea despăgubirilor și acordarea acestora prin hotărâre.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.A.V.I. împotriva deciziei nr. 334 A din 05 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2013.