ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 963 din 02 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. 40680/3/2009, s-a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, s-au respins cererile de restituire în natură, respectiv de acordare de terenuri în compensare, față de Municipiul București prin Primarul General, ca neîntemeiate, s-a admis cererea subsidiară și a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantelor, suma de 2.854.028 Ron cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 667,13 mp.

situat la fosta adresă din str. Aviator Romeo Popescu. S-a luat act de faptul că reclamantele nu au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a respinge excepția lipsei de calitate procesuală pasivă formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de judecată a reținut că acest pârât a fost chemat în judecată, nu în calitate de unitate deținătoare implicată în soluționarea notificării, ci în temeiul altui raport juridic legat de obligativitatea statului de a asigura un cadru legislativ și executiv coerent și eficient, de natură a permite o reală și efectivă reparare a prejudiciului suferit de foștii proprietari, prin răpirea bunului reclamantelor, în timpul regimului comunist.

Pe fond, prima instanță a constatat că, reclamantele își justifică legitimarea procesuală activă în cauză cu titlul vechi de proprietate, actul de preluare la stat și certificatul de moștenitor de pe urma autorului proprietar - respectiv calitatea de persoană îndreptățită potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 - că imobilul a fost preluat la stat în baza Decretului de expropriere nr. 54/1951, poziția 334 din anexă, fiind înscris A.C. cu teren în suprafață de 667,13 mp. în str. Donizetti. Din raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul G.S., s-a reținut că pe terenul în litigiu, în prezent se află un bloc de locuințe, nefiind o suprafață de teren liber care să nu fie afectat de zona verde aferentă blocului și rețelele edilitare subterane existente - fiind astfel incidente, prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, într-o astfel de situație, se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil.

S-au reținut aplicabile și prevederile art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 - întrucât unitatea deținătoare nu este în măsură să ofere alte bunuri sau servicii în compensare, astfel cum rezultă din adresa nr. 11155 din 11 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului București - reclamantele fiind îndreptățite la despăgubiri bănești în condițiile legii speciale, despăgubiri în valoare de 2.854.028 RON, astfel cum au fost evaluate de același expert tehnic. Instanța a constatat astfel, ca neîntemeiată cererea reclamantelor de obligare a Municipiului București prin Primarul General să le restituie în natură imobilul sau să le acorde în compensare alte terenuri, constatând că dimpotrivă, acestea sunt îndreptățite la despăgubiri bănești în condițiile legii speciale – art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

S-a reținut că privitor la aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. invocat ca temei juridic al acțiunii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă. Astfel, H.G. nr. 34/2009, normă cadru ce reglementează funcționarea acestei instituții, prevede în art. 3 pct. 81 că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuțiile Ministerului Finanțelor, și pe cele privind coordonarea si administrarea veniturilor statului, precum și a datoriei publice.

Pe de altă parte, inclusiv fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul „Proprietatea”, se constituie sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 812007. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român. În consecință, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe cererea subsidiară.

Pe fond, Tribunalul a constatat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate al cetățenilor din statele semnatare, garanție care înseamnă, nu doar dreptul la restituirea unui bun preluat abuziv de autoritățile statale după semnarea convenției, ci garantează și orice valoare patrimonială, inclusiv creanțe la care reclamantul poate pretinde o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, de multă vreme imposibil de exercitat. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe cetățenii români, în comparație cu tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, se aplică cu prioritate acestea din urmă și, cum în speță este vorba despre un drept fundamental - dreptul de proprietate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O.

prioritar față de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situația în care principiul restituirii proprietăților a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea legislativă, administrativă sau execuțională în ceea ce privește aplicarea acestui principiu, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații echivalente cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Broniovski împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin și alții împotriva României; Porțeanu împotriva României; Radu împotriva României).

În același sens, Curtea a stabilit că în condițiile în care fondul Proprietatea nu este operațional, după atât de multă vreme, soluția acordării despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 247/2005, nu asigură o reală și efectivă reparație persoanelor care au fost private o perioada atât de îndelungată de bunurile lor și care sunt obligate să suporte și o lipsă prelungită a despăgubirii după recunoașterea dreptului lor (cauza Tudor împotriva României).

Practic, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, ceea ce deschide reclamanților dreptul la a obține despăgubiri efective în baza art. 1 Protocolul nr. I adițional la Convenție, de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Chiar dacă potrivit Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, nu are calitatea de a acorda despăgubiri, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. I din Protocolul nr. I adițional la Convenție, față de principiile afirmate de jurisprudența Curții în materia acordării de despăgubiri, Tribunalul a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, pentru capătul de cerere prin care se solicită plata despăgubirilor, iar acțiunea este întemeiată, conform celor ce preced.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice iar prin decizia civilă nr. 366 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III–a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis apelul pârâtului, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul obligării Municipiului București prin Primarul General să emită dispoziție în favoarea reclamanților cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 667,13 m.p. situat la fosta adresă din București, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a fost respinsă cererea subsidiară formulată față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Cum notificarea nu a fost soluționată timp de 8 ani, reclamantele au deschisă calea acțiunii în justiție pentru soluționarea ei pe fond avându-se în vedere și dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a apreciat de către instanța de apel că este fondată critica privind lipsa de calitate procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Între legea specială de reparație – Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009 – și dreptul comun în materie de restituire imobile – art. 480 – 481 C. civ., aplicabilitate are legea specială,,potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum statuează și decizia dată în interesul legii nr. 33/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în scopul unificării practicii judiciare.

Cererea în cauză echivalează cu o contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001, criticile vizând nesoluționarea notificării adresate de reclamante, inițial Prefecturii, ulterior îndreptată către Primăria Municipiului București, încă din anul 2001 și soluționarea cererii de restituire în natură, prin compensare cu alte terenuri ori acordarea de despăgubiri – obiect al notificării, pe fond, de către instanța de judecată. Or, instanța chemată să soluționeze cererea de restituire a unui imobil ce face obiectul de reglementate ale legilor speciale – Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, făcând aplicarea principiului sus – menționat, va avea în vedere prevederile speciale ale legii, iar nu dreptul comun în materie de revendicare.

În plus, constată că este inadmisibil a combina – în virtutea aceluiași principiu - „specialia generalibus derogant”, prevederile legilor speciale cu prevederile de drept comun, altfel spus, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001 să se recunoască reclamantelor, calitatea de „persoane îndreptățite” la măsuri reparatorii, așadar în baza prevederilor acestei legi speciale, dar cu privire la acordarea despăgubirilor, să se aplice dreptul comun - art. 480 - 481 C. civ., respectiv prevederile răspunderii civile delictuale - art. 998 - 999 C. civ., în condițiile în care, în speță nu ne aflăm pe tărâm delictual - faptă ilicită, făptuitor, vinovăție, etc., ci a măsurilor reparatorii stabilite printr-o legislație specială pentru imobilele preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Ca atare, instanța de apel a reținut că potrivit expertizei tehnice efectuate în cauză, terenul este în totalitate afectat sistematizării și cum nu există terenuri ce ar putea fi acordate în compensare, în mod legal și temeinic, prima instanță a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri, aspecte ce atrage incidența Titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind „regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”,

astfel că în baza art. 16 și urm. unitatea deținătoare era obligată să emită dispoziție/decizie cu propunerea de despăgubiri care, împreună cu întreaga documentație să fie înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor – instituția prevăzută de legiuitor să stabilească în final, cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordare, iar nu direct instanța. S-a reținut că, în mod nelegal, prima instanță a acordat direct despăgubiri, în favoarea „persoanelor îndreptățite” – reclamantelor, în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ignorând prevederile speciale legale.

Iar entitatea sesizată cu soluționarea notificării potrivit legii, în cazul dat, este Municipiul București prin Primarul General, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) și art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – „măsuri reparatorii în echivalent se acordă sau, după caz, se propun prin dispoziția motivată a primarului, respectiv a Primarului General al Municipiului București”. Invocarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. prezintă relevanță în acele cauze în care, reclamantele dețin deja o hotărâre judecătorească de restituire în natură sau echivalent al bunului, respectiv un act administrativ în același sens, situație care nu se regăsește în speță, instanța tocmai fiind chemată să facă o recunoaștere a unui astfel de bun/drept.

Jurisprudența C.E.D.O. invocată nu este de natură a ignora complet legislația existentă și de a face aplicarea directă a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., în cauzele invocate, fiind avute în vedere hotărâri judecătorești irevocabile de restituire în natură sau echivalent, care însă nu s-au pus în executare de către instituțiile statului. Invocarea prevederilor art. 1 Protocolul 1 și jurisprudența C.E.D.O., nu este de natură a configura noi competențe jurisdicționale interne, distincte de cele stabilite de legislația în materie, privind soluționarea cererilor reclamantelor în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții C.A.C., C.M.A. și T.D.R., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus judecății și temeiul de drept invocat dispozițiile art. 998 – 999 C. civ. și art. 480 C. civ. Ca atare se susține că în măsura în care soluționarea în natură nu este posibilă se impunea compararea cu un alt teren în condițiile Legii nr. 10/2001. Recurentele susțin că din cuprinsul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 247/2005 Titlul VII nu rezultă că legiuitorul ar fi instituit dreptul de restituire prin echivalent bănesc. O altă critică vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, în condițiile în care Statul Român poartă responsabilitatea neasigurării unui cadru legislativ coerent de natură a asigura o despăgubire reală echivalentă pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

O altă critică vizează greșita apreciere a instanței în ce privește neincidența jurisprudenței C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție. Se susține că invocarea jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cuprinsul acțiunii s-a făcut pentru a justifica în drept fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a Statului Român, lipsa unei legislații și a unor mecanisme apte a asigura o despăgubire eficientă și reală în materia proprietăților naționalizate. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de apel invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cum notificarea formulată de reclamante nu a fost soluționată în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin acțiunea introdusă la 14 octombrie 2009 s-a solicitat restituirea în natură a terenului de 667,13 m.p.

iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă s-a solicitat restituirea prin echivalent prin compensare cu un alt teren iar în ipoteza în care această măsură nu este posibilă s-a solicitat obligarea pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri bănești la valoarea de piață pentru imobilul sus menționat. Față de obiectul dedus judecății, de expertiza efectuată în cauză de expertul S.G. din care rezultă că terenul este liber, fiind ocupat de un bloc de locuințe și de rețele subterane de utilitate publică, instanța de apel și cea de fond au reținut în mod legal incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Ca atare, măsura restituirii în natură a imobilului nu este posibilă.

Solicitarea reclamantelor privind acordarea măsurii compensatorii cu un alt teren nu este posibilă în condițiile în care din adresa din 11 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului București rezultă că nu există bunuri susceptibile de a fi acordate în compensare. Cum nici măsura compensării cu un alt bun nu este posibilă sunt incidente măsurile reparatorii în echivalent – despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Potrivit art. 1 alin. (2) și (3), și art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii în echivalent se acordă sau după caz se propun prin dispoziția motivată a primarului, respectiv a Primarului General al Municipiului București.

Ca atare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă față de dispozițiile legale sus evocate și art. 16 din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care dispoziția motivată emisă de Primar, respectiv Primarul General al Municipiului București, urmează ca împreună cu întreaga documentație să fie înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are competența de stabilire a despăgubirilor. De altfel împotriva deciziei, ce se va emite de Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor, poate fi declanșat controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ nr 554/2004, așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.

În acest mod este întrunita exigenta dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate, impuse de acest articol. Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală apreciere a stării de fapt și de drept în raport cu obiectul dedus judecății și al respectării principiului „specialia generalibus derogant”, câtă vreme acțiunea a fost determinată de nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cum în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.A.C., C.M.A. și T.D.R. împotriva deciziei nr. 366/A din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2012.