ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 963 din 02

iulie 2010, pronunțată de Tribunalul București - secția a V-a civilă, în

dosarul nr. 40680/3/2009, s-a respins excepția lipsei de calitate procesuală

pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată,

s-au respins cererile de restituire în natură, respectiv de acordare de

terenuri în compensare, față de Municipiul București prin Primarul General, ca

neîntemeiate, s-a admis cererea subsidiară și a fost obligat pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantelor, suma de 2.854.028

Ron cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață

de 667,13 mp. situat la fosta adresă din str. Aviator Romeo Popescu.

S-a luat act de faptul că

reclamantele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a respinge excepția lipsei de

calitate procesuală pasivă formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, instanța de judecată a reținut că acest pârât a fost chemat

în judecată, nu în calitate de unitate deținătoare implicată în soluționarea

notificării, ci în temeiul altui raport juridic legat de obligativitatea

statului de a asigura un cadru legislativ și executiv coerent și eficient, de

natură a permite o reală și efectivă reparare a prejudiciului suferit de foștii

proprietari, prin răpirea bunului reclamantelor, în timpul regimului comunist.

Pe fond, prima instanță a constatat

că, reclamantele își justifică legitimarea procesuală activă în cauză cu titlul

vechi de proprietate, actul de preluare la stat și certificatul de moștenitor

de pe urma autorului proprietar - respectiv calitatea de persoană îndreptățită

potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 - că imobilul a fost preluat la stat în

baza Decretului de expropriere nr. 54/1951, poziția 334 din anexă, fiind

înscris A.C. cu teren în suprafață de 667,13 mp. în str. Donizetti.

Din raportul de expertiză tehnică

întocmit de expertul G.S., s-a reținut că pe terenul în litigiu, în prezent se

află un bloc de locuințe, nefiind o suprafață de teren liber care să nu fie

afectat de zona verde aferentă blocului și rețelele edilitare subterane

existente - fiind astfel incidente, prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, în sensul că, într-o astfel de situație, se stabilesc măsuri

reparatorii în echivalent pentru întregul imobil.

S-au reținut aplicabile și

prevederile art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 - întrucât unitatea

deținătoare nu este în măsură să ofere alte bunuri sau servicii în compensare,

astfel cum rezultă din adresa nr. 11155 din 11 mai 2010 emisă de Primăria

Municipiului București - reclamantele fiind îndreptățite la despăgubiri bănești

în condițiile legii speciale, despăgubiri în valoare de 2.854.028 RON, astfel

cum au fost evaluate de același expert tehnic.

Instanța a constatat astfel, ca

neîntemeiată cererea reclamantelor de obligare a Municipiului București prin

Primarul General să le restituie în natură imobilul sau să le acorde în

compensare alte terenuri, constatând că dimpotrivă, acestea sunt îndreptățite

la despăgubiri bănești în condițiile legii speciale – art. 16 din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

S-a reținut că privitor la

aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. invocat ca temei

juridic al acțiunii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

are calitate procesuală pasivă.

Astfel, H.G. nr. 34/2009, normă

cadru ce reglementează funcționarea acestei instituții, prevede în art. 3 pct. 81

că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi

și obligații în fața instanțelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuțiile Ministerului

Finanțelor, și pe cele privind coordonarea si administrarea veniturilor

statului, precum și a datoriei publice.

Pe de altă parte, inclusiv fondurile

puse la dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul „Proprietatea”,

se constituie sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de

Statul Român și administrată de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea

acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7

din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 812007. Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foștilor

proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor ca

reprezentant al Statului Român.

În consecință, Tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice pe cererea subsidiară.

Pe fond, Tribunalul a constatat că art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate al cetățenilor din

statele semnatare, garanție care înseamnă, nu doar dreptul la restituirea unui

bun preluat abuziv de autoritățile statale după semnarea convenției, ci

garantează și orice valoare patrimonială, inclusiv creanțe la care reclamantul

poate pretinde o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept

de proprietate, de multă vreme imposibil de exercitat.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(2) din Constituție, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe

cetățenii români, în comparație cu tratatele și convențiile internaționale la

care România este parte, se aplică cu prioritate acestea din urmă și, cum în

speță este vorba despre un drept fundamental - dreptul de proprietate, în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O. prioritar față de

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situația în care principiul restituirii

proprietăților a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea

legislativă, administrativă sau execuțională în ceea ce privește aplicarea

acestui principiu, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în

absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații echivalente

cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a

dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele

Broniovski împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin și alții

împotriva României; Porțeanu împotriva României; Radu împotriva României).

În același sens, Curtea a stabilit

că în condițiile în care fondul Proprietatea nu este operațional, după atât de

multă vreme, soluția acordării despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea

nr. 247/2005, nu asigură o reală și efectivă reparație persoanelor care au fost

private o perioada atât de îndelungată de bunurile lor și care sunt obligate să

suporte și o lipsă prelungită a despăgubirii după recunoașterea dreptului lor

(cauza Tudor împotriva României).

Practic, deși Legea nr. 10/2001

oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cât și

la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne

teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen

rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot

restitui imobilele în natură, ceea ce deschide reclamanților dreptul la a

obține despăgubiri efective în baza art. 1 Protocolul nr. I adițional la Convenție, de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Chiar dacă potrivit Legii nr. 10/2001,

Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, nu are

calitatea de a acorda despăgubiri, față de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea

efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire

în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului

preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale

enunțate în art. I din Protocolul nr. I adițional la Convenție, față de principiile afirmate de jurisprudența Curții în materia acordării de

despăgubiri, Tribunalul a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, pentru capătul de

cerere prin care se solicită plata despăgubirilor, iar acțiunea este

întemeiată, conform celor ce preced.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice iar prin

decizia civilă nr. 366 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III–a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis apelul

pârâtului, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a schimbat în parte hotărârea instanței

de fond în sensul obligării Municipiului București prin Primarul General să

emită dispoziție în favoarea reclamanților cu propunere de măsuri reparatorii

în echivalent pentru terenul în suprafață de 667,13 m.p. situat la fosta adresă din București, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și a fost respinsă cererea subsidiară formulată față de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

Cum notificarea nu a fost

soluționată timp de 8 ani, reclamantele au deschisă calea acțiunii în justiție

pentru soluționarea ei pe fond avându-se în vedere și dispozițiile Deciziei nr.

XX/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

S-a apreciat de către instanța de

apel că este fondată critica privind lipsa de calitate procesuală pasivă a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Între legea specială de reparație –

Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009 – și dreptul comun în

materie de restituire imobile – art. 480 – 481 C. civ., aplicabilitate are

legea specială,,potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, astfel

cum statuează și decizia dată în interesul legii nr. 33/2008 de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în scopul unificării practicii judiciare.

Cererea în cauză echivalează cu o

contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001, criticile vizând

nesoluționarea notificării adresate de reclamante, inițial Prefecturii,

ulterior îndreptată către Primăria Municipiului București, încă din anul 2001

și soluționarea cererii de restituire în natură, prin compensare cu alte

terenuri ori acordarea de despăgubiri – obiect al notificării, pe fond, de

către instanța de judecată.

Or, instanța chemată să soluționeze

cererea de restituire a unui imobil ce face obiectul de reglementate ale

legilor speciale – Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, făcând aplicarea

principiului sus – menționat, va avea în vedere prevederile speciale ale legii,

iar nu dreptul comun în materie de revendicare.

În plus, constată că este

inadmisibil a combina – în virtutea aceluiași principiu - „specialia

generalibus derogant”, prevederile legilor speciale cu prevederile de drept

comun, altfel spus, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001 să se recunoască

reclamantelor, calitatea de „persoane îndreptățite” la măsuri reparatorii,

așadar în baza prevederilor acestei legi speciale, dar cu privire la acordarea

despăgubirilor, să se aplice dreptul comun - art. 480 - 481 C. civ., respectiv

prevederile răspunderii civile delictuale - art. 998 - 999 C. civ., în condițiile

în care, în speță nu ne aflăm pe tărâm delictual - faptă ilicită, făptuitor,

vinovăție, etc., ci a măsurilor reparatorii stabilite printr-o legislație

specială pentru imobilele preluate în proprietatea statului în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Ca atare, instanța de apel a reținut

că potrivit expertizei tehnice efectuate în cauză, terenul este în totalitate

afectat sistematizării și cum nu există terenuri ce ar putea fi acordate în

compensare, în mod legal și temeinic, prima instanță a constatat calitatea

reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent -

despăgubiri, aspecte ce atrage incidența Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

privind „regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv”, astfel că în baza art. 16 și urm. unitatea deținătoare

era obligată să emită dispoziție/decizie cu propunerea de despăgubiri care,

împreună cu întreaga documentație să fie înaintată Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor – instituția prevăzută de legiuitor să stabilească în

final, cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordare, iar nu direct

instanța.

S-a reținut că, în mod nelegal,

prima instanță a acordat direct despăgubiri, în favoarea „persoanelor

îndreptățite” – reclamantelor, în sarcina Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, ignorând prevederile speciale legale.

Iar entitatea sesizată cu

soluționarea notificării potrivit legii, în cazul dat, este Municipiul

București prin Primarul General, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) și art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

– „măsuri reparatorii în echivalent se acordă sau, după caz, se propun prin

dispoziția motivată a primarului, respectiv a Primarului General al Municipiului

București”.

Invocarea prevederilor art. 1 din

Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. prezintă relevanță în acele cauze în care,

reclamantele dețin deja o hotărâre judecătorească de restituire în natură sau

echivalent al bunului, respectiv un act administrativ în același sens, situație

care nu se regăsește în speță, instanța tocmai fiind chemată să facă o

recunoaștere a unui astfel de bun/drept.

Jurisprudența C.E.D.O. invocată nu

este de natură a ignora complet legislația existentă și de a face aplicarea

directă a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., în

cauzele invocate, fiind avute în vedere hotărâri judecătorești irevocabile de

restituire în natură sau echivalent, care însă nu s-au pus în executare de

către instituțiile statului.

Invocarea prevederilor art. 1

Protocolul 1 și jurisprudența C.E.D.O., nu este de natură a configura noi

competențe jurisdicționale interne, distincte de cele stabilite de legislația

în materie, privind soluționarea cererilor reclamantelor în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții C.A.C., C.M.A. și T.D.R., solicitând modificarea ei

în sensul respingerii apelului pârâtului.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurenta susține că instanța de

apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus

judecății și temeiul de drept invocat dispozițiile art. 998 – 999 C. civ. și art.

480 C. civ.

Ca atare se susține că în măsura în

care soluționarea în natură nu este posibilă se impunea compararea cu un alt

teren în condițiile Legii nr. 10/2001.

Recurentele susțin că din cuprinsul

Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 247/2005 Titlul VII nu rezultă că legiuitorul

ar fi instituit dreptul de restituire prin echivalent bănesc.

O altă critică vizează excepția

lipsei calității procesuale pasive a

Statului

Român, în condițiile în care Statul Român poartă

responsabilitatea

neasigurării unui cadru legislativ coerent de natură a asigura o despăgubire

reală echivalentă pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

O altă critică vizează greșita

apreciere a instanței în ce privește neincidența jurisprudenței C.E.D.O. în

aplicarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Se susține că invocarea

jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cuprinsul acțiunii s-a

făcut pentru a justifica în drept fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a

Statului Român, lipsa unei legislații și a unor mecanisme apte a asigura o

despăgubire eficientă și reală în materia proprietăților naționalizate.

Examinând hotărârea instanței de

apel prin prisma motivelor de apel invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cum notificarea formulată de

reclamante nu a fost soluționată în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr.

10/2001, prin acțiunea introdusă la 14 octombrie 2009 s-a solicitat restituirea

în natură a terenului de 667,13 m.p. iar în situația în care restituirea în

natură nu este posibilă s-a solicitat restituirea prin echivalent prin

compensare cu un alt teren iar în ipoteza în care această măsură nu este

posibilă s-a solicitat obligarea pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata de despăgubiri bănești la valoarea de piață pentru imobilul

sus menționat.

Față de obiectul dedus judecății, de

expertiza efectuată în cauză de expertul S.G. din care rezultă că terenul este

liber, fiind ocupat de un bloc de locuințe și de rețele subterane de utilitate

publică, instanța de apel și cea de fond au reținut în mod legal incidența

dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, măsura restituirii în

natură a imobilului nu este posibilă.

Solicitarea reclamantelor privind

acordarea măsurii

compensatorii cu un alt teren nu este posibilă în condițiile în care din adresa

din 11 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului București rezultă că nu există

bunuri susceptibile de a fi acordate în compensare.

Cum nici măsura compensării cu un

alt bun nu este posibilă sunt incidente măsurile reparatorii în echivalent – despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 1 alin. (2) și (3), și

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii în echivalent se

acordă sau după caz se propun prin dispoziția motivată a primarului, respectiv a

Primarului General al Municipiului București.

Ca atare, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă față de

dispozițiile legale sus evocate și art. 16 din Legea nr. 10/2001 în condițiile

în care dispoziția motivată emisă de Primar, respectiv Primarul General al

Municipiului București, urmează ca împreună cu întreaga documentație să fie

înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are

competența de stabilire a despăgubirilor.

De altfel împotriva deciziei, ce se

va emite de Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor, poate fi declanșat

controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ nr 554/2004,

așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.

În acest mod este întrunita exigenta

dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune

ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să

poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept de către o instanță

care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate, impuse de

acest articol.

Din perspectiva celor expuse,

instanța de apel a făcut o legală apreciere a stării de fapt și de drept în

raport cu obiectul dedus judecății și al respectării principiului „specialia generalibus

derogant”, câtă vreme acțiunea a fost determinată de nesoluționarea notificării

în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții C.A.C., C.M.A. și T.D.R. împotriva deciziei nr. 366/A

din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.