ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4642/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții C.A., A.Z.A. și E.C.,

au chemat în judecată pe Primarul General al Municipiului București, Municipiul

București prin Comisia Tehnică și de Evaluare Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001,

Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților A.N.R.P., solicitând obligarea

pârâtelor să-i despăgubească corespunzător pentru terenul preluat, rară titlu,

în mod abuziv, de regimul comunist, în suprafață de 1407,53 mp și care în

prezent este afectat de sistematizarea Șoselei Mihai Bravu, sector 3, teren

care nu mai poate fi restituit în natură.

Prin

sentința civilă nr. 227 din 17 februarie 2009, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a admis excepția necompetenței generale și a respins ca

inadmisibilă acțiunea reclamanților.

Prin

decizia civilă nr. 491 din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți și a desființat

sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare.

În rejudecare,

prin sentința civilă nr. 891 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a respins cererea

reclamanților pe cale de excepție față de această parte și Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Tribunalul a admis acțiunea

reclamanților îndreptată împotriva Municipiului București reprezentat prin

Primarul General al Municipiului București care a fost obligat să emită o

Dispoziție prin care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea unor

despăgubiri echivalente privind terenul de 1407,53 mp. situat în Municipiul

București, sector 3, afectat de sistematizarea Șoseaua M.B., imposibil de

restituit în natură și a fost obligat Primarul General al Municipiului

București să înainteze Dispoziția, prezenta Sentință și documentația aferentă,

către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin Actul de partaj din 12 iulie 1945,

transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, din 5 august 1946,

autoarea reclamanților, C.L., a dobândit imobilul în suprafață de 6.000 mp

situat în București, L.P., din care a înstrăinat suprafața de 1.000 mp, restul

terenului de cea. 5.000 mp. fiind preluat de stat fără titlu și fără

despăgubire. Prin Notificarea nr. 4041 din 11 octombrie 2001 transmisă prin B.E.J.

Asociați B., R. și B., reclamanții au solicitat restituirea terenului pe care

autoarea C.L. l-a dobândit prin actul de partaj autentificat din 05 august 1946

de către Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat și transcris sub nr. 46511 Dosar

nr. 22878/1946, constituindu-se dosarul P.M.B. 16.763/2001, conform Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a

constatat că, deși prin Sentința civilă nr. 861/ F din 05 mai 2008 pronunțată

in Dosarul nr. 8814/3/2008 de către Tribunalul București, definitivă și

irevocabilă, instanța a obligat Municipiul București și Primarul Municipiului

București să soluționeze Notificarea din 11 octombrie 2001 prin emiterea unei

decizii/dispoziții motivate in conformitate cu Legea 10/2001, până în prezent

nu s-a luat nicio măsură de soluționare a cererii referitoare la terenul

afectat de sistematizare și nici nu s-a emis o dispoziție motivată de către

Primarul General al Municipiului București.

Tribunalul a

reținut, din raportul de expertiză tehnică de specialitate în topografie și

cadastru întocmit de către expertul ing. M.I. (filele 54-57 din dosar), că

suprafața de teren de 1407,53 mp. din terenul preluat de la autoarea

reclamanților, este afectată de sistematizarea Șoselei Mihai Bravu, sector 3,

(carosabil, trotuare, spații verzi și zonă de protecție), fiind imposibil de

restituit în natură, pentru această suprafață care formează obiectul

prezentului litigiu, reclamanții fiind îndreptățiți să primească despăgubiri

echivalente.

împotriva

acestei sentințe a declarat apel Municipiul București prin primarul General,

solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea

acțiunii ca neîntemeiată. A arătat că din analiza art. 13 alin. (1) capitolul

III din Legea nr. 247/2005 și art. 16 alin. (2) titlul VII din aceeași lege,

rezultă că Municipiul București nu are obligația legală de a stabili o anumită

sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

In ceea

ce privește obligarea pârâților de a înainta noua dispoziție către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, apelantul a arătat că, înainte de a

ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul București are obligația

să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului București în vederea

întocmirii ordinului, iar la art. 16 din titlul VI se prevede în mod expres

faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările

formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii

se predau pe bază de proces verbal de predare - primire Secretariatului

Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoțite de ordinul Prefectului.

Prin

decizia civilă nr. 631/ A din 20 iunie 2011 Curtea de Apel București a respins

apelul reținând următoarele.

În ceea

ce privește critica formulată de apelantul pârât cu privire la cuantificarea de

către prima instanță a cuantumului despăgubirilor, s-a constatat că, în ședința

din 20 iunie 2011, reprezentanta apelantului pârât a arătat că înțelege să

renunțe la această critică. în această situație, respectivul motiv de apel nu

va fi examinat de Curte. De altfel, se constată că, prin sentința apelată,

tribunalul nu a cuantificat despăgubirile cuvenite reclamanților.

În ceea

ce privește critica referitoare la obligarea pârâților să înainteze noua

dispoziție către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța a

constatat că, prin sentința apelată, prima instanță a obligat Primarul General

al Municipiului București să înainteze Dispoziția, sentința și documentația

aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Conform art.

16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările formulate

potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost

soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a

acestei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a

imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora,

inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse

de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30

de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după

caz, a ordinelor.

Astfel,

obligația de a înainta documentele menționate în decizia apelată este o

obligație legală, neputându-se invoca faptul că notificarea poate fi înaintată

Comisiei Centrale numai dacă este însoțită de ordinul Prefectului, aceasta din

urmă reprezentând, de asemenea, o obligație stabilită de lege în sarcina

conducătorilor administrației publice.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., arătând că reclamanții nu au depus, în faza administrativă,

actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită în sensul legii

speciale. A mai arătat că după emitere, notificările se predau pe bază de

proces verbal Secretariatului Comisiei Centrale și că reclamanții nu au dovedit

că au primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din legea 10/2001.

Recursul

nu este fondat.

Este

adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005,

prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data

soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării

notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării

notificării.

Această

sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în

oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității notificate,

sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece

legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de

soluționare a notificării.

De altfel,

nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în

etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere

principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în

etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar

principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura

sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului

persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea

prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a

notificării.

Prin urmare,

nedepunerea de către reclamanți, în calitate de titulari ai notificării, a

actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/ dispoziție

administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției

administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001

și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară,

pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că

aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării

notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor,

ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței

apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii

drepturilor subiective deduse judecății. întrucât administrarea probatoriului,

constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce

formulează contestație împotriva dispoziției/ deciziei administrative prin care

s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele

administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze

soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un

proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Reclamanții

au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor

reparatorii cu actele depuse la dosar, respectiv actul de partaj din 12 iulie 1945

și certificatul de moștenitor din 21 septembrie 1984 emis de Notariatul de Stat

al Sectorului 3.

Nu se

poate reține nici cea de-a doua critică, întrucât, așa cum corect a reținut

instanța de apel, obligația de înaintare a notificării, cu toate procedurile

aferente a fost impusă de lege în sarcina recurentului.

Critica

privitoare la nedovedirea primirii despăgubirilor potrivit acordurilor

internaționale este exercitată omisso medio, nefiind inserată și în motivarea

apelului și nu poate fi examinată în recurs atât timp cât instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra acesteia.

Ca

atare, recursul apare ca nefondat și va fi respins conform dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 631/ A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2012.