ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7643/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 01 august 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 32115/3/2009, reclamantele G.O.M. și C.I.R. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea în natură sau în echivalent a suprafeței de 299 m.p. teren și construcții de 148,21 m.p., imobil situat în București, str. Z. nr. 23, sector 2; restituirea terenului rămas liber, neafectat de construcții și obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul ocupat de construcții autorizate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1024 din 24 mai 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantele, în calitate de moștenitoare ale fostului proprietar al imobilului din str. Z. nr. 23, sector 2, imobil preluat de stat în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 986/1962, nu au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, solicitând pentru prima dată în prezentul litigiu, restituirea în natură a terenului neafectat de construcții și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil imposibil de restituit. La termenul de judecată din 09 februarie 2010, reclamantele au precizat în mod expres că nu au urmat procedura legii speciale.

Astfel, prezenta acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 483 C. civ. Din decizia pronunțată la data de 09 iunie 2008 în recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate în mod neunitar de instanțele judecătorești, rezultă că Înalta Curte a decis: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului - specialia generalibus derogant -, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Având în vedere că ambele părți prezintă titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a aprecia care dintre părți este îndreptățită, conform titlului deținut, să păstreze în patrimoniu dreptul și să aibă toate prerogativele acestuia, instanța a procedat la compararea celor două titluri exhibate din punct de vedere al eficienței juridice și al preferabilității în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă reclamanții nu și-au întemeiat cererea pe dispozițiile acestui act normativ, ci pe dispozițiile de drept comun, s-a apreciat că acestea oricum nu pot fi ignorate în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât efectele legii speciale se referă la modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor (termen generic utilizat de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cât și fără titlu valabil) de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dar și avându-se în vedere hotărârea instanței supreme din data de 09 iunie 2008, pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe.

Prin apariția Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în care nu este posibilă ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă. În speța de față, reclamantele au introdus acțiunea în revendicare fără a urma procedurile legii speciale, astfel că, față de cele stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, acțiunea reclamantelor apare ca neîntemeiată. Făcând trimitere și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că, în speță, reclamantele nu dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere că, până la momentul introducerii acțiunii, nu au întreprins niciun demers care să le recunoască ori să le consolideze dreptul pretins.

În acest sens, în cauza Aurelia Constandache contra României, s-a constat că nu este garantată de convenție speranța redobândirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multă vreme. Instanța a reținut și împrejurarea că, potrivit expertizei topografice, fostul teren din str. Z. este ocupat de aleile de acces și spațiile verzi care fac parte din str. A. și șos. M.B., iar potrivit expertului în domeniul construcțiilor, nici construcțiile nu mai există pe amplasament. Deși reclamantele au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru construcții demolate și teren imposibil de restituit, aceste măsuri nu pot fi acordate, ele fiind specifice procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 și pe care reclamantele nu au urmat-o.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 29 iulie 2011, au declarat apel reclamantele. Prin decizia civilă nr. 80A din 23 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins apelul declarat de apelantele-reclamante G.O.M. și C.I.R., ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: I. Referitor la primul motiv de apel, Curtea a reținut că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată de dreptul procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială, circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant.

Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg. Respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă ar presupune ca instanța să refuze să se pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate și, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea imobilului, în considerarea obligativității parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 09 martie 2009, parag.

28). Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigențe nu sunt îndeplinite în situația respingerii unei acțiuni (de acea dată, în constatare) ca inadmisibilă, în considerarea existenței procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.

Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: „Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.

Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001.

Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Examinând hotărârea care face obiectul apelului, Curtea a constatat că motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că, în consecința aplicării regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (5): „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”] reclamantele nu pot redobândi posesia imobilului și nici obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Se mai impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

De aceea, maniera în care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamante nu este corespunzător situației de fapt invocate de către acestea, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamante, prin analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.

II.1. Subsecvent, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, parag.

98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

Conform principiilor de drept substanțial, de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință.

De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține. Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție - similar cu cel reglementat de Legea nr. 18/1991, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești [art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată]. Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenței lui.

Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantelor, deoarece reclamantele nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001. 3. Pe de altă parte, nici Legea nr. 18/1991 nu recunoaște reclamantelor un drept de a obține restituirea bunului în natură.

Astfel, analizând cu acest prilej și aspectul menționat, care poate fi privit ca o situație premisă (chestiune prejudicială) pentru admiterea acțiunii în revendicare, Curtea a constatat, în ceea ce privește cererea înregistrată din 21 martie 1991 la Primăria sectorului 2 București, prin care autoarele reclamantelor au solicitat eliberarea unui titlu de proprietate asupra terenului, că este vorba de o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991. Din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză de expert B.E., Curtea a mai reținut că suprafețele din fostul teren din fosta str. Z. nr. 23 sunt ocupate cu: - blocul XX și trotuarul de protecție al acestuia = 4,5 mp; - spațiul verde al bl.

XX = 110,5 mp; - spațiul verde al bl. YY = 16,7 mp; - spațiul verde al Aleii A. = 28,4 mp; - alee asfaltată = 138,9 mp. Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991: „Terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere”.

4. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977). În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

Reținând astfel, că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al reclamantelor sau a unui drept de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, precum și cele ale Legii nr. 18/1991, care admit reconstituirea dreptului de proprietate numai în anumite ipoteze, neregăsite în cauză, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantele nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea de chemare în judecată.

Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, Curtea, în majoritate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele G.O.M. și C.I.R. În susținerea recursului se arată că, atât instanța de fond cât și instanța de apel, prin respingerea cererilor reclamantelor pe considerentul că nu s-a epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, le-au încălcat dreptul de acces la o instanță astfel cum aceasta este garantat de articolul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, s-a reținut în mod greșit faptul că după apariția Legii nr. 10/2001 acțiunile privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv și întemeiate pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. sunt inadmisibile. Acțiunea în revendicare imobiliară intentată de adevăratul proprietar împotriva posesorului neproprietar nu este interzisă de nici o normă legală în vigoare, ceea ce înseamnă că sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-a încălcat dreptul recurentelor privind accesul liber la justiție.

Mai mult, susținerea instanțelor de judecată, în sensul că reclamantele aveau obligația de a urma procedura instituită de Legea nr. 10/2001 și nu de a solicita restituirea terenului neafectat de construcții și măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil imposibil de restituit, invocând astfel decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, este netemeinică și nelegală.

În cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât accesul deschis de Legea nr. 10/2001 la o procedură administrativă, urmată - dacă este cazul - și de una contencioasă rămâne teoretic și iluzoriu, în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este, în prezent, în măsura să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Așadar, ulterior pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunțată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).

Se invocă și faptul că în cadrul deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, problema înlăturării dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 este dezlegată după cum urmează: „Problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun”, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În speța de față, instanțele nu au respectat unica cerința impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca acțiunea în revendicare de drept comun față de procedura a Legii nr. 10/2001 să își poată urma cursul și anume, constatarea unei neconcordanțe a legii interne speciale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale. Se impune, ca după o repetată statuare a instanței de contencios european privind ineficacitatea sistemului Legii nr. 10/2001, prin numeroasele cauze soluționate ulterior sau anterior prezentei cereri a reclamantelor, ca instanțele interne să respecte normele Convenției și să admită prezentul recurs. Acțiunea în revendicare, cel puțin pentru momentul de față, reprezintă singurul mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate al adevăraților proprietari.

În temeiul dovezilor administrate la dosarul cauzei și anume, cererea depusă și înregistrată de către autoarele reclamantelor la Primăria sectorului 2, din 21 martie 1991, în cazul în care această cerere ar fi fost soluționată în termenul legal, conform art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, reclamantele ar fi beneficiat de recunoașterea dreptului de a obține restituirea bunului în natură. În cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a arătat că, în cazul în care un stat contractant (...) adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii.

Recurentele reclamante susțin, în continuare, că dețin un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, aceasta datorită faptului că autoarele lor, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, înregistrată de Primăria Sector 2, au revendicat proprietatea solicitând restituirea în natură, în temeiul conferit de lege în acea perioadă. Deși instanțele în prezenta cauză au confirmat preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist, reclamantele nu au primit până în prezent nici măcar o despăgubire parțială, și asta la peste 20 ani de la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991.

Intr-o altă ordine de idei, prin probele administrate se atestă ocuparea totală a imobilelor ce fac obiectul prezentei cereri, iar acest fapt generează un impediment major în restituirea în natură a terenului, ceea ce ar însemna că reclamantele ar fi private de bunul preluat abuziv de statul comunist prin Decretul nr. 986 din 31 decembrie 1961. Nu în ultimul rând se solicită să se țină cont de opinia divergentă formulată de Judecător M.H., prin care, nefiind de acord cu soluția majorității a apreciat că se impune admiterea apelului formulat. În opinia divergentă se găsesc în majoritate, susținerile reclamantelor din cele 3 cereri formulate, cererea principală, cererea de apel și prezenta cerere de recurs.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: Prin criticile de recurs recurentele reclamante invocă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Înalta Curte constată că în susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurentele reclamante au invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, o primă critică vizează chestiunea inadmisibilității acțiunii în revendicare, recurentele reclamante susținând că, în speță, s-a reținut în mod greșit că după apariția Legii nr. 10/2001 acțiunile privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv și întemeiate pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. sunt inadmisibile. Acțiunea în revendicare imobiliară intentată de adevăratul proprietar împotriva posesorului neproprietar nu este interzisă de nici o normă legală în vigoare, ceea ce înseamnă că sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-a încălcat dreptul reclamantelor privind liberul acces la justiție.

Înalta Curte constată că problema admisibilității/inadmisibilității vizează exercițiul dreptului la acțiune însăși, reprezentând o chestiune de judecată care ține de fondul cauzei și, în consecință, în deplină concordanță cu practica instanțelor judecătorești în această materie, constată că s-a stabilit corect în speță, că este pe deplin admisibilă acțiunea în revendicare.

De menționat este că, analiza acțiunii în revendicare pendente nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor și jurisprudenței instanței de contencios european privind liberul acces la justiție și protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 6 și de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel, și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Instanța de control judiciar constată că s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită în speță, urmând a confirma soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, cu consecința respingerii recursului de față, ca nefondat.

Astfel, în privința obiectului supus judecății în cauză, Înalta Curte constată că prin acțiunea formulată la data de 01 august 2009, recurentele reclamante G.O.M. și C.I.R. au chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea în natură sau în echivalent a suprafeței de 299 mp teren și construcții de 148,21 mp, imobil situat în București, str. Z. nr. 23, sector 2; restituirea terenului rămas liber, neafectat de construcții, precum și obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul ocupat de construcții autorizate, cu cheltuieli de judecată.

În speță, reclamantele au precizat în mod expres că nu au urmat procedura legii speciale și anume, Legea nr. 10/2001, astfel încât, prezenta acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 483 C. civ. Prin acțiunea în revendicare de față, întemeiată pe dreptul comun în materie, se urmărește redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autoarea recurentelor reclamante prin Decretul Consiliului de Stat nr. 986/1963, aplicat prin Decizia C.S.P.

al Capitalei nr. 356 din 07 februarie 1963. În aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin urmare, în mod corect s-a apreciat pe întreg parcursul procesului, că acțiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluționată doar potrivit dreptului comun în această materie, ci trebuie să fie soluționată și în raport de prevederile imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparație, care prevede în ce condiții asemenea imobile se pot restitui în natură sau prin ecchivalent persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ. Faptul că acțiunea reclamantelor a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță. Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurentele reclamante nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, atunci nu se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor generale în această materie.

În consecință, în privința imobilelor care cad sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicarea imobilului direct de la stat, formulată pe calea dreptului comun, nu mai este deschisă fostului proprietar/moștenitorilor săi, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparație, care se aplică în mod obligatoriu. În aceste condiții se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice consacrat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu-1997 ș.a.).

În sensul acestor considerente este și decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Accesul la justiție nu implică și admiterea acțiunii.

Împrejurarea că reclamantele se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil au solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii fondului funciar, iar solicitarea nu le-a fost admisă, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat în mod constant în jurisprudența europeană, persoanele care nu au urmat procedura legii speciale de reparație nu mai pot exercita cu succes acțiune în revendicare, fără a aduce atingere principiului de drept specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește incidența art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, invocat de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție poate fi dată în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială. Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s-a urmat calea oferită de legea specială de reparație pentru valorificarea dreptului dedus pretins. Mai mult, recurentele–reclamante au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.

Fiind evident că recurentele reclamante nu au dovedit că au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, acestea nu se pot bucura de protecția oferită de reglementarea europeană. Jurisprudența Curții Europene invocate este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În ceea ce privește cererea prin care s-a solicitat ca, în situația imposibilității restituirii bunului în natură, să se acorde despăgubiri pentru bunul preluat în mod abuziv, Înalta Curte reține că obligarea pârâților la acordarea unor despăgubiri prin echivalent s-ar fi putut obține numai în cadrul procedurii demarate în baza Legii nr. 10/2001, însă recurentele reclamante nu au formulat notificare în temeiul acestei legi. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.O.M. și C.I.R. împotriva deciziei civile nr. 80A din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.