ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9712/2009

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 6 martie 2008 reclamanții C.A.A., V.R.L., G.C.B. și P.I.M. au chemat în

judecată pe pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze dispoziția

nr. 9532 din 13 februarie 2008 emisă de pârâtă, prin care li s-a respins

notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995 din imobilul situat în București, sector 2 și să dispună

restituirea în natură a celor două apartamente.

Prin sentința civilă nr. 1614 din 11

noiembrie 3008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Prin dispoziția contestată a fost respinsă

notificarea reclamanților privind restituirea în natură a apartamentelor

vândute în baza Legii nr. 112/1995 din imobilul în litigiu și, totodată, s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acestea.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 10/2001 modificată, măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale.

Potrivit art. 20 alin. (1) din

aceeași lege, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului

imobil - teren și construcții - stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare.

Dacă persoanele îndreptățite au

primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența

dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea

corespunzătoare a întregului imobil.

În raport de temeiul juridic al

acțiunii și de prevederile legale anterior menționate, nu era posibilă

restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate.

Prin decizia civilă nr. 201 din 16

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a

imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, a reținut că

reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, totodată, trebuie să li se asigure accesul la

justiție pentru realizarea acestui drept în conformitate cu art. 6 din

Convenție.

Pentru realizarea drepturilor lor de

proprietate, reclamanți au înțeles să urmeze procedura reglementată de Legea

nr. 10/2001, care se află actualmente în faza judiciară, ceea ce nu poate

conduce la concluzia că li s-ar fi încălcat accesul la justiție.

În această procedură nu se poate

realiza o comparare a titlului reclamanților cu acela al cumpărătorilor

apartamentelor în litigiu, aceștia din urmă nefiind părți în prezenta

procedură, situație în care instanța nu poate examina titlul lor, cu eventuala

consecință a lipsirii cumpărătorilor de bunul dobândit în temeiul unui

contract.

Procedând astfel, curtea ar nesocoti

dreptul la apărare al cumpărătorilor, încălcând art. 6 din C.E.D.O.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., dar fără a structura și dezvolta separat cele două motive de recurs

invocate.

În motivarea cererii, recurenții

arată că preluarea imobilului din București, s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950

în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 480 și art. 481 C. civ. și art. 8

din Constituția României din 1948.

În atare situație, proprietarii de

drept au fost lipsiți doar de folosința bunului, nu și de proprietatea acestuia,

situație confirmată de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În atare situație, reclamantul nu

putea să înstrăineze în mod legal aceste apartamente, ele neaflându-se în

proprietatea sa.

Prin urmare, vânzând lucrul altuia,

înstrăinarea efectuată de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 trebuie

considerată nulă.

Prevederile art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, ar fi aplicabile doar dacă vânzarea s-ar fi făcut în mod

legal.

Având în vedere și practica

judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului, refuzul restituirii în natură

a apartamentelor înstrăinate echivalează practic cu o a doua naționalizare.

Recurenții solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului și pe fond

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimata deși legal citată, nu a

depus la dosar întâmpinare.

Recursul astfel cum a fost dezvoltat

se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pct. 8 al art. 304

fiind numai formal indicat.

Recursul este, însă, nefondat și va

fi respins pentru următoarele considerente:

La situația de fapt reținută, curtea

de apel a aplicat în mod corect atât prevederile dreptului intern, cât și pe

cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a reținut ca situație de

fapt, necontestată de reclamanți, că din imobilul situat în sector 2 București,

care a aparținut autoarei reclamanților, V.S. și care a fost preluat de stat în

baza Decretului nr. 92/1950, au fost vândute către chiriașii cumpărători două

apartamente, încheindu-se în acest sens contractele de vânzare-cumpărare nr. 965/1996

și nr. 208/1996.

În atare situație, indiferent de

calificarea preluării abuzive de către stat a imobilului ca fiind cu titlu sau

fără titlu, după distincțiile făcute de art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001,

dispozițiile legii speciale de reparație, la care au apelat reclamanții, nu

permit restituirea în natură a unităților locative înstrăinate în mod legal.

În acest sens, sunt dispozițiile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care au fost corect identificate și

aplicate de instanțele anterioare.

În ceea ce privește nevalabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare pentru invocarea și verificarea acesteia,

Legea nr. 10/2001 a prevăzut posibilitatea intentării în justiție a unei atare

acțiuni, stabilind și un termen special de prescripție, prin dispozițiile art. 50

din actul normativ menționat.

Câtă vreme reclamanții nu au făcut

dovada că au intentat o astfel de acțiune și că s-a constatat nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

susținerea lor în sensul că respectivele contacte sunt nule nu poate fi

primită, cu atât mai mult cu cât a fost făcută pentru prima dată în instanța de

recurs.

Chiar dacă cererea ar fi fost

formulată în fața primei instanțe, constatarea unei atare nulități nici nu s-ar

putea face în actualul cadru procesual, din care cumpărătorii – părți în

contractele a căror nulitate se invocă, lipsesc cu desăvârșire.

Acesta a fost considerentul pentru

care și curtea de apel a sesizat în mod corect că nu poate proceda la o

comparare a titlului de proprietate al reclamanților - constând în titlul de

proprietate al autoarei lor coroborat cu caracterul abuziv al preluării

imobilului de către stat - cu cel al actualilor deținători ai apartamentelor,

constând în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia cu statul.

O astfel de analiză și eventuala

consecință a declarării nulității contractelor și a restituirii în natură a

apartamentelor ce fac obiectul acestora, în lipsa cumpărătorilor, i-ar lipsi pe

aceștia din urmă de toate garanțiile unui proces echitabil, în sensul art. 6

din C.E.D.O.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte constată că în mod legal reclamanților li s-a recunoscut vocația la

măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate către

chiriași și ale căror contracte nu au fost declarate nule.

În baza art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.A.A.,

V.R.L., G.C.B. și P.I.M. împotriva deciziei nr. 201 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 27 noiembrie 2009.